Jurnal de fermă permaculturală (I)

Trei zile la rând

Săptămâna asta am avut un noroc formidabil: trei zile una după alta în care m-am dus la moşie să lucrez. În linii mari, mi-am propus să pregătesc terenul viitoarei grădini de legume. L-am marcat cu ţăruşi pe care i-am unit cu o sfoară de cânepă, ca să-mi fac o idee în privinţa amplasamentului. Bine am făcut. Cât m-am învârtit în jurul viitoarei grădinuţe, am constatat că tentaţia unghiurilor de 90 de grade e păguboasă, şi am modificat una din laturi în funcţie de panta la baza căreia se afla. Grădinuţa va avea o formă uşor neregulată, dar va respecta relieful, ceea ce e mai bine.

Am pornit prima grămadă de compost: un strat de paie, un strat de bălegar, un strat de buruieni cu rădăcini profunde, de la care aştept aport mineral. Şi iar bălegar, şi iar paie, iar peste ele râme cumpărate dintr-un magazin pentru pescari. Bălegarul l-am adus de pe imaşul învecinat, în saci. Primii vreo şase saci au fost cum au fost, mai ales că era bălegar preponderent uscat. Ceea ce n-a fost prea deştept, pentru că ce-i uscat nu mai lucrează. În fine, cam asta era ce puteam strânge cu mâna goală. Apă cât am putut duce, la vreo 10 găleţi. A doua zi am venit cu o săpăligă, şi am început să recoltez în primul rând bălegar proaspăt, activ, cu viermişori.

Însă doi saci cu bălegar umed pe care trebuie să-i duci un kilometru până la grămada de compost devin două pietre de moară. Aşa că am discutat cu văcarul satului să-mi ducă preţioasa materie cu căruţa. Un pachet de ţigări şi o bere, ca să-şi mai mângâie singurătatea. Am umplut şase saci, fiecare la vreo patruzeci de kilograme. A treia zi am procedat la fel. Sabina află cu uimire că există o conexiune între legume şi caca de vacă. Între greaţa urbană şi plăcerea de a încărca un sac cu “lopăţica”, plăcerea învinge. Ok, fie şi aşa, numai să n-aibă roşiile şi ardeii gust de caca. Îi promit că nu va fi cazul. Prima grămadă a fost finalizată, am început-o pe a doua. Mă gândesc că mi-ar trebui cam cinci grămezi serioase, care să lucreze până prin aprilie, când voi avea nevoie de compost pentru straturi.

Din vorbă în vorbă, nea Gavrilă, văcarul, mi-a zis că pot lua de la el gunoi ars cât vreau eu. Aşa, ca la vreo trei remorci. Omul nu se joacă, ideea de a căra bălegar cu sacul i se pare tembelă. Gunoi ars? Nu, ce să fac cu ăla ars? Adica, stai aşa, nea Gavrilă, ce înţelegi mata prin gunoi ars? Putrezit. Aaa, atunci vreau. Nu-i departe de compost, iar pământul meu are nevoie de asta. Rămâne să văd cum fac să tocmesc un om cu tractorul şi încă vreo doi flăcăi la încărcat. Panta mea sudică e îngrozitor de exploatată, pământul e galben şi crăpat de la secetă, puţinul pir care a crescut pe el, chiar şi cosit, nu va face mare brânză ca aport organic. Trebuie să arunc vreo cinci remorci de gunoi ars pe el, înainte de a-l semăna cu un trifoi, ca îngrăşământ verde.

Auzi, nea Gavrilă, cum îi zice pe aici la tulpina de porumb? Tulei. În Moldova îi zice strujan. Râdem de ne prăpădim amândoi. Ils sont fous, ces Moldaves! Da’ tulei de vânzare sunt pe aici? De care? Tulei roşi? Înţeleg că e vorba de tulpinile de pe care vacile au ros frunzele. Da, zic, chiar tulei roşi. Păi, ce să faci cu ei? Trebuie pentru legume. Nu intru în detalii, nu-i spun că vreau să-i îngrop sub răzoare. Irina si Gab au pus acolo lemne putrede, Heinz Erven a îngropat baloţi de fân. Eu cred că se pot folosi tulei de porumb şi tulpini de floarea-soarelui cu acelasi efect. Tuleii roşi nu costă nimic, li se dă foc pur şi simplu. Omul nu vede conexiunea între tulei şi tomate. Am aproape şaptezeci de ani, zice nea Gavrilă, şi aşa ceva încă n-am auzit. Ehe, zic, auzitul nu-i nimic, văzutul e totul.

Mi-am cumpărat coasă. Rusească, nu poloneză, că-i mai scumpă. Am dat 40 de lei pe ea în iarmaroc. La Dedeman am văzut coasă nemţească, cu 150 de lei. Am să-mi iau şi din aia, pentru că prin sat cosaşii care au mai ramas au măcar două scule. M-am dus la un moş s-o bată cu ciocănelul, ca odinioară. De bătut a bătut-o, dar bani nu mi-a luat. Ne înţelegem noi, suntem megieşi aicea. Aşa e, suntem vecini, ne vedem cu binoclul, dar tot vecini se cheamă că suntem. Privilegiul satelor răsfirate: nu suntem aproape dar ne auzim şi ne vedem foarte-foarte bine. Însă nu mi-a prins coada de coasă, m-a trimis la alt vecin, undeva pe lângă şcoală, adică la vreo 5 km. Mi-a dat coasa lui să lucru în ziua aceea, că dacă nu-l găsesc pe moş Nicoară de lângă şcoală?

L-am găsit, dar nu mai lucra, că-i bolnav. M-a trimis peste drum, la un cioban, care mi-a făcut treabă ce nu făceam eu într-o sută de ani. Cât mă costă? Lasă, că ne înţelegem noi, doar suntem în sat. Iată-mă deci dator. Sunt prins într-un angrenaj al schimburilor pe termen lung. Nici o carte de economie nu pare să ţină cont de faptul că trocul se poate şi aşa: tu îmi faci azi un serviciu, eu ţi-l întorc peste un an. Sau tu îmi faci acum o favoare, eu îţi rămân prieten veşnic îndatorat. Logica banului nu poate pricepe subtila logica a trocului. Seara, duc şi eu un om din sat acasă în oraş cu maşina. Îl întreb unde stă, apoi îl depun aproape de scara blocului. Dă să-mi plătească. Îl întreb ce l-a apucat. Aproape că mă bucur să mi-l ştiu dator, doar că niciodată nu iau bani când duc oamenii cu maşina. Sper că el nu ştie.

Trag în coasa omului, culc buruienile care au crescut pe hotar, apoi pe cele de lângă drum. Coasa merge ca lama de bărbierit, ierburile cad aproape fără să-şi dea seama. La drum semăn data viitoare salcâmi, am doi pumni buni de seminţe. Le dau un clocot, apoi le las o zi în apă călduţă, să li se înmoaie coaja. Asta se cheamă scarificare. După care le arunc pur şi simplu, rugându-mă la Dumnezeu să încolţească. Numai că trebuiau culcate buruienile, ca să ajungă seminţele la pământ. Când am dus coasa, vad o fisură în oţel, undeva la punctul de prindere. Oare aşa era sau am pleznit-o eu prin trunchiurile lemnificate? Stai liniştit, zice moş Iurean, pleznitura se sudează. Iar cât mai cosesc eu, mai am o coasa. Am aproape certitudinea c-am stricat scula omului. Dar nu mă lasă să mă simt prost, şi nici nu-mi cere să repar paguba. Nici bine n-am venit în sat, şi sunt tratat ca un om de-al locului. Îndatorarea ca semn al ospitalităţii.

Amarul acela de buruieni am să-l strâng şi-am să-l bag la compostat. Căldura degajată va steriliza seminţele, iar tulpinile vor aduce aporturi minerale semnificative. Îmi pare rău de venerabila coasă, dar concomitent mă bucur că n-am dat foc buruienilor. Ar fi fost, desigur, foarte simplu, dar m-aş fi privat de un material capabil să facă mari servicii. Însă sus, în colţul sălbatic, aş da foc la rugii care împânzesc locul. Îi extrag unul câte unul, e foarte fastidios şi-mi intră ţepii în mâini şi-n tălpi. Zgârieturile de pe picioare nici nu le mai simt. Îi scot la margine şi-i aprind foarte greu, au tulpinile contorsionate, flacăra nu ajunge bine la ele. Până la urmă am să renunţ, e prea fastidios, mă mulţumesc să le scot şi să fac un gogoloi de tulpini ţepoase, care va putrezi în timp. Oricum, trebuie eliberat locul, tulpinile vii le ţin în picioare pe cele moarte, iar ierburile înalte fac accesul foarte greoi.

Seară de seară ajung acasă, fac un duş şi încep să-mi extrag spinii. Numai că nu-mi dau seama de ei decât undeva pe la o bucată de noapte, când mă trezesc să citesc. Dacă ceva mă doare, sigur am un spin sub piele. În prima noapte găsesc ceva pe la un deget la mâna stângă. Iese rapid, cu un ac. A doua noapte mă înţeapă la picior, în două locuri. Mă operez, extrag, calc din nou bine. Mă doare apoi bizar degetul mare de la piciorul drept. E de la coasă, am forţat puţin, n-am mai cosit de mulţi ani şi se cunoaşte. Mă dor şalele, mă dor picioarele, merg aplecat prin casă ca un elefant braconat de râd toţi de mine. În prima seară e cumplit, mă ţin de mobile şi de pereţi. Dimineaţa pe la trei e şi mai rău, încep să mă gândesc dacă va exista a doua zi sau nu.

Însă pe la şapte îmi trece totul ca prin minune, urc în maşină şi ajung în sat fresh. Mă dezbrac la bustul gol, soarele toamnei e numai bun. Nu mănânc aproape nimic toată ziua, într-o frenezie a lucrului care exclude foamea. Beau însă vreo 6-7 litri de apă, aproape stau cu bidonul de apă lângă mine. Abia în a treia zi mi-e foame, sunt cu Sabina şi mănânc tot ce-am luat. Soarele şi apa ţin de foame, ştiam demult. După trei zile, nu mă mai doare aproape nimic, dar ca prin miracol îmi simt braţele, fiecare muşchi e la locul lui. Mă rebronzez, însă cum soarele m-a bătut din înalt, fruntea mi-e arsă, iar obrajii sunt mai deschişi la culoare. Arăt ca şi cum aş fi frecventat un solar defect.
Citeşte mai mult!

Edward S. Faulkner, Nebunia plugarului (note de lectură)

1. Marja de eroare

Teza acestei cărţi este aceea că plugul care este utilizat în toată lumea civilizată este cea mai puţin satisfăcătoare opţiune pentru pregătirea terenului în vederea cultivării semănăturilor.

Niciodată nu s-a formulat o motivaţie ştiinţifică pentru arat. Nimeni n-a putut să dea un răspuns atunci când a fost întrebat de ce nu este bine ca îngrăşămintele organice să fie lăsate la suprafaţă, în loc să fie îngropate cu plugul.

Toate construcţiile teoretice despre administrarea solului s-au bazat pe presupunea axiomatică a corectitudinii aratului. Numai că aratul este incorect. Deci toate teoriile privind cultivarea plantelor trebuie reexaminate pornind de la faptul că a ara este un lucru greşit.

Dacă n-am fi mers împotriva legilor naturii atunci când am început să arăm terenurile, am fi evitat problemele create astfel (eroziunea solurilor, inundaţiile, diminuarea pânzei de apă freatică, compactarea şi impermeabilizarea solurilor), precum şi eforturile pentru a le soluţiona.

În America există mai multe maşini care echipează fermierii decât oriunde în lume. Şi totuşi, ţăranul chinez sau ţăranul altor state “înapoiate” produce mai mult raportat la aceeaşi suprafaţă decât fermierul american cu echipamentele lui de ultimă oră.

Cea mai mare parte a cunoştinţelor noastre despre relaţiile nutriţionale ale plantelor sunt strict academice: clasificate superficial şi niciodată dezvoltate în vederea utilităţii practice. Ştim desigur că nici un animal n-ar putea supravieţui dacă ar fi hrănit cu produşi chimici de sinteză. Nu e greu de apreciat că toate animalele, precum şi omul, ar dispărea de pe pământ dacă ar fi private de hrana organică oferită de plante.

Ideile îndeobşte acceptate privitoare la îngrăşămintele verzi au fost modificate de două recomandări :
a) incorporarea îngrăşămintelor verzi în sol devreme, înainte ca acestea să se lemnifice şi să putrezească greu;
b) dacă totuşi îngrăşămintele verzi se lemnifică, trebuie adăugaţi azotaţi înainte de incorporarea acestora în sol.

Scopul adăugării azotaţilor este acela al grăbirii rescompunerii masei verzi, lucru care chiar se întâmplă, numai că produsul rezultat este adesea spălat în afara solului de primele ploi care cad după apariţia lui. Rezultatul administrării îngrăşămintelor verzi în aceste circumstanţe este adesea unul nul.

Faţa pământului este un cimitir, şi aşa a fost întotdeauna. În pământ se întorc cei vii atunci când mor, înapoind ceea ce au luat cu împrumut pentru a da formă şi substanţă scurtei lor călătorii sub soare. Nici o plantă, nici un animal, nici altceva nu poate stabili un drept de posesie permanentă asupra materialelor care-i compun corpul.

A venit vremea să analizăm metodele noastre de administrare a solului în funcţie de suprafaţa pe care o găsim în păduri şi în câmpurile pe care nu le-a atins plugul. Nu este nici o infracţiune în plagierea căilor naturii.

Scopul acestei cărţi este acela de a demonstra că problemele solului se datorează psihologiei oamenilor. Acolo unde oamenii nu sabotează dorinţa naturii de a creşte, nu există probleme ale solului.

Eroziunea prin spălare este foarte importantă, şi cu mult mai amplă decât eroziunile vizibile de suprafaţă. Ceea ce se pierde prin această eroziune specială ajunge în pânzele de apă freatică şi în mare.

2. Ce este solul?

Ca şi electricitatea şi multe alte lucruri importante şi familiare, solul nu a fost niciodată definit în mod corect. Nici nu este de aşteptat să fie definit acum.

Se spune că a vedea înseamnă a crede. Totuşi, fermierul a văzut şi n-a crezut. A văzut cum pădurile nu sunt afectate de secetă, cum buruienile de pe hotar nu au nici o problemă în timp ce lanul de porumb se usucă din cauza lipsei apei. Aceeaşi vreme este şi în pădure, şi pe hotar, şi în lanul de porumb. Cu toate acestea, nici pădurea nici buruienile nu dau vreun semn că le-ar fi sete.

Una dintre cauzele care au dus la actuala stare de lucruri dezastroasă din agricultură este ideea că oamenii trebuie să ajute plantele să crească. În realitate, nimeni nu poate face nimic pentru ca o plantă să crească. Chiar şi atunci când le cultivăm în mediu artificial, ne rezumăm până la urmă la a reproduce mediul natural.

Se poate spune că dacă invenţia grapei cu disc ar fi precedat-o pe cea a plugului, iar dacă echipamentul pentru plantat şi cultivat ar fi fost conceput să opereze la suprafaţă, lăsând neatinse reziduurile plantelor, atunci n-ar fi fost niciodată nevoie de plug.

3. Solul nu este erodat

Într-un anume sens, foarte important, solul nu este erodat atunci când substanţele minerale provenite din descompunerea materiei organice îl părăsesc, pentru că, la drept vorbind, acestea nu sunt sol. Eroziunea începe doar atunci când suprafaţa solului devine non-absorbantă, din cauza faptului că, în absenţa materiei organice prezentă în toate solurile vii, dispare capilaritatea şi totul devine prea compact.

Practic, tot ce este necesar pentru pregătirea unei noi culturi se reduce la trecerea cu grapa, care va disloca resturile vegetale ale culturii anterioare, păstrându-le totuşi la suprafaţă, după care se tasează cu un tăvălug, în vederea refacerii capilarităţii solului. Ulterior se poate proceda la semănat.

Solul, format din materie organică, poate reţine enorm de multă apă (de câteva ori propria greutate).

Resturile vegetale sunt îndepărtate de pe sol pentru că maşinile agricole se pot mişca mai uşor pe un sol perfect curat. Însă, dat fiind faptul că producţiile sunt mai mari pe un sol care conţine resturi la suprafaţă, atunci echipamentele agricole actuale sunt nepotrivite pentru sarcinile care le sunt încredinţate.

Pentru a creşte producţia şi pentru a opri eroziunea solului (în fapt, unul şi acelaşi scop) trebuie să nu mai introducem materia organică sub suprafaţa solului, acolo unde rădăcinile plantelor nu o pot ajunge şi nu o pot prelucra. “Conservarea solului” constă în activarea şi punerea în circulaţie biologică a substanţelor minerale care, de la începuturile timpurilor, au fost zăvorâte în structurile rocilor de la suprafaţa pământului.

4. Tradiţii ale aratului

Plugăritul este aproape universal. Fermierilor le place să are. Toată literatura agricolă îi sfătuieşte pe fermieri să are cât mai adânc. Cu toate acestea, nu există nici o motivaţie ştiinţifică pentu care aratul ar fi preferabil abandonării resturilor agricole la suprafaţă. Dintre toate răspunsurile, atunci când sunt întrebaţi de ce anume ară, fermierii par să încline în cea mai mare măsură spre justificarea că în acest fel scapă de buruieni.

S-a avansat ideea că rolul aratului ar fi acela de a expune solul la cantităţi mai mari de oxigen. Numai că solul pădurilor, care suportă arbori impresionanţi, nu arată că ar avea nevoie de mai mult oxigen decât conţine deja. S-ar putea spune că plantele nu au nevoie de mai mult oxigen decât intră deja în solul din care se retrage apa.

5. Cercetare (nesponsorizată... neconvenţională)

Autorul povesteşte cum a transformat terenul din spatele casei, conţinând în 1930 un nivel de zero materii organice, într-un teren din ce în ce mai fertil, devenit normal în 1938.

6. Dovada la scară mare

Oamenii de ştiinţă sunt de acord în privinţa efectului de secetă pe care îl atrag cantităţile mari de materie organică introdusă în sol prin metoda aratului, dar nu există un consens la nivelul explicaţiilor. Comportamentul plantelor în sol compact, discuit, este dovada cea mai bună că aratul este inutil.

Omul şi-a asumat în mod eronat îmbunătăţirea metodelor de hrănire a plantelor pe care le-a practicat corect Natura. Pus în faţa necesităţii de a descuraja competiţia pentru hrană a altor plante, care le ameninţă pe cele pe care doreşte el să le cultive, omul a sfârşit prin a înfăptui operaţiuni care duc la dispariţia chiar a hranei de care are nevoie plantele sale. Problemele pe care le are omul sunt deci consecinţa erorii sale fundamentale. Pentru a le pune capăt, omul trebuie doar să se întoarcă la metode care imită cele ale Naturii.

7. Solul creat de maşini

Se poate spune că am lăsat solurile să degenereze în primul rând pentru că există prea mult sol bun peste tot pe faţa pământului. Partea bună este că putem recrea solul peste tot acolo unde acesta a fost distrus, fie prin eroziunea vântului, fie prin păşunat excesiv, fie prin recolte epuizante.

Nu este necesar ca solul să fie închis la culoare pentru a produce bine, deşi este adevărat că solul productiv întotdeauna îşi arată calitatea prin prezenţa materiei organice putrezite, care este de culoare închisă.

Cu ajutorul unui tractor şi al îngrăşămintelor verzi, omul poate face un sol productiv în doar un an.

Nu se poate spune că un anume tip de sol este mai bun decât altul pentru o anumită recoltă, cu condiţia ca solul să aibă suficient material organic la suprafaţă.

Nu există la ora actuală nimic mai bun decât discul pentru incorporarea la suprafaţă a substanţelor organice. Este un instrument bun, care are însă câteva limitări:
a) nu poate fi utilizat pe teren foarte pietros;
b) este dificil de manevrat în pantă;
c) în absenţa unor tehnici speciale, discul nu lasă suprafaţa lină în urmă.

Pentru foarte mulţi fermieri curăţenia câmpurilor proaspăt arate constituie un motiv de mândrie. Problema nu este cum se prezintă suprafaţa acestor ogoare, ci ideea noastră despre frumuseţe.

Aratul a devenit acceptat ca o axiomă a agriculturii, preludiul necesar oricărei operaţiuni. Chiar dacă lucrul cu plugul a fost asociat timp de mulţi ani cu deteriorarea ogoarelor noastre, încă nu am înţeles că pentru a rezolva problemele trebuie să încetăm cu arăturile.

8. Vremea lăsată de Dumnezeu

Omul poate conserva umezeala dăruită de cer, sau o poate risipi. Trebuie să înţelegem că dacă suficientă materie organică este incorporată la suprafaţa solului, acesta va deveni un rezervor capabil să reţină în mare proporţie apa de ploaie. Bineînţeles, masa spongioasă va da drumul la apa de care au nevoie culturile, care altfel ar suferi serios în perioadele dintre ploi.

Trebuie să considerăm că este normală orice suprafaţă a solului care a fost nearată, sau orice sol arat care a avut timp să-şi refacă reţeaua capilară a apei. Orice suprafaţă înierbată sau păşune, precum şi orice gard viu pot fi considerate ca făcând parte din peisajul natural.

Dacă este gestionat corect, solul poate fi făcut să reţină precipitaţiile naturale până la nivelul la care rădăcinile îşi caută în mod normal hrana esenţială. Prezenţa masei organice la suprafaţă îmbogăţeşte apa cu substanţe prin intermediul cărora, picătură cu picătură, apa astfel tratată va aduce mai multă creştere plantelor decât apa aflată între particulele minerale ale solului. Apa conţinută astfel de masa organică ajunge la îndemâna plantelor fără ca oportunitatea prezentată de hrana plantelor să fie risipită în vreun fel. Adevărul despre vreme este că omul o poate folosi foarte bine – dacă vrea.

9. Capcana drenajului

Suntem obişnuiţi să drenăm apa de pe solul saturat. Experienţa însă ne spune că drenajul instalat acolo unde nu este imperativ necesar este cea mai sigură cale spre scăderea producţiei.

Cheltuielile cu drenarea terenurilor sunt semnificative. Adesea, simpla lor acoperire cu materie organică diminuează considerabil problemele. Terenurile aflate în păduri, cu grade de înclinaţie importante, nu sunt niciodată supuse eroziunii, chiar şi sub presiunea unor averse de o violenţă impresionantă. Înainte de a proceda la instalarea unui sistem de drenaj, trebuie văzut dacă încărcarea solului cu materie organică nu reprezintă exact soluţia potrivită.

Solul din care începe să lipsească materia organică se videază rapid de micro-organisme şi insecte. El devine deşert, şi singurul lucru care nu-l consacră ca atare este prezenţa destul de regulată a precipitaţiilor atrase de păduri.

Doar mlaştinile au nevoie de drenare. Dacă pe un teren normal apar suprafeţe umede, adevărata problemă este dispariţia materiei organice.

10. Despre tipuri de sol

Atunci când primii colonişti au venit în America, era imposibil de aflat ce fel de sol se găseşte sub picioarele lor, atât era de abundent stratul productiv de humus.

Din raţiuni academice, tipurile de sol pot fi importante. Din raţiuni practice, nu au nici un fel de importanţă. Dacă materia organică este oferită solului, comportamentul lui este întotdeauna acelaşi.

11. Castraveţi pentru grădinar

În urmă cu 30 de ani, studenţii în pedologie ai unei universităţi americane întrebau de ce este necesară aplicarea de îngrăşăminte chimice la un sol dotat din plin chiar cu elementele pe care acele îngrăşăminte le conţineau. Răspunsul dat a fost acela că mineralele din sol sunt extrem de insolubile, altfel nu s-ar afla (încă) acolo. Părea logic. Poate fi de înţeles că, dacă fie şi numai 0,25% din fosforul conţinut de un sol s-ar dizolva într-un singur sezon, atunci mai devreme sau mai târziu plantele ar suferi fantastic din cauza acestei carenţe. Explicaţia părea bună, însă nu ţinea cont de cumpătarea naturii.

Putem recunoaşte faptul că în cel mai bun caz omul nu contribuie cu nimic la creşterea plantelor. În cel mai rău caz distruge cu rapiditate condiţiile excelente de creştere amăgindu-se că hrănesc recoltele.

Pământul, dacă este lăsat de capul lui, este capabil de mult mai bune producţii decât ar putea scoate fermierii de la el. Condiţiile care favorizează putrezirea materiei organice sunt aceleaşi cu cele care favorizează creşterea recoltelor.

Bacteriile saprofite care consumă îngrăşămintele verzi, dacă sunt lăsate să-şi facă treaba la suprafaţa solului, fixează azotul atmosferic. Asta înseamnă că nu este nevoie de azotaţi. Şi mai înseamnă că inclusiv leguminoasele care fixează azotul sunt inutile (cu condiţia descompunerii aerobice a îngrăşămintelor organice).

În procesul descompunerii materiei organice, se degajă dioxid de carbon. Acesta se dizolvă în apă, moment în care apare acidul carbonic. Acesta din urmă este cel mai bun solvent organic pentru minerale utile plantelor.

Există o grămadă de azot în aer. Cantităţile de minerale din sol sunt practic nelimitate. Tot ce trebuie să facem este să folosim noi practici, care să descătuşeze forţele naturale existente. Trebuie să nu mai vindem castraveţi grădinarului, utilizând îngrăşăminte chimice pentru soluri deja fertile.

12. Boli şi plăgi

În literatura de specialitate se admite în general teoria conform căreia cu cât sunt mai bune condiţiile pentru creşterea plantelor, cu atât sunt mai mici riscurile pentru boli şi atacuri ale insectelor.

Este adevărat faptul că epoca epuizării solurilor coincide cu perioada în care bolile şi insectele au devenit extrem de agresive. Există suficiente motivă ca să considerăm că cele două lucruri sunt conectate între ele.

Cândva se ştia că în gălbenuş se găsesc cele mai multe dintre vitamine. Astăzi, gălbenuşurile sunt sărace, pentru că hrana oferită găinilor este săracă în vitamine. Iarăşi, se ştia că laptele de vacă are un conţinut bogat în săruri minerale şi vitamine. Numai că laptele de azi este sărac, pentru că în alimentaţia vacilor lipsesc ieburile şi pajiştile furnizoare. Ce ştim cu certitudine este că nici găina, nici vaca nu sintetizează vitamine şi săruri singure, de aceea atenţia se îndreaptă spre plante, şi în cele din urmă spre sol.

Atât timp cât în fermajul şi horticultura convenţională lupta împotriva bolilor de orice fel a devenit inevitabilă, se poate pune întrebarea : în ce fel o metodă de pregătire a solului poate aduce o schimbare în bine?

Este rezonabil să considerăm că insectele şi bolile intră în expansiune doar într-un mediu potrivit, aşa cum se întâmplă şi cu alte fiinţe vii. Se pare, în plus, că mediul care este cel mai bun pentru boli şi insecte este cel nepotrivit pentru plantele gazde; iar condiţiile favorabile dezvoltării plantelor sunt intolerabile pentru boli şi insecte.

13. Fermajul fără buruieni

Buruienile i-au ţinut ocupaţi pe ţărani timp de multe generaţii. Astăzi, sunt considerate ca inevitabile. Totuşi, poate nu este chiar aşa. Poate că buruienile sunt mai vulnerabile decât credem noi.

Ni se pare că atunci când arăm pământul controlăm înmulţirea buruienilor. Este adevărat că arătura îngroapă adânc seminţele plantelor nedorite, care astfel nu mai pot germina. Numai că tot arătura scoate al suprafaţă seminţele plantelor îngropate în urmă cu un an sau doi, şi acestea germinează fără probleme. Ceea ce pare a fi o metodă sigură, este de fapt tot ce poate fi mai vicios în materie de controlare a buruienilor. Nu suntem decât victimele metodelor noastre de lucru cu pământul.

În această lucrare se vorbeşte adesea despre secara de toamnă, dar nu pentru că ar fi cel mai bun tip de îngrăşăminte verzi, ci pentru că este o opţiune foarte nimerită pentru ţara autorului. Însă fiecare fermier trebuie să caute soluţia potrivită pentru regiunea lui. La rigoare, dacă un câmp este plin de buruieni, acestea pot fi tratate ca îngrăşăminte verzi.

Este imposibil de precizat câte recolte vor trebui incorporate în sol până când acesta va deveni negru din nou. Probabil este vorba de 2-5 ani.

14. Pământul poate zâmbi din nou

Cu cât « mai mare şi mai bun » este plugul, cu atât mai devastator e efectul său. Se evaluează că doar în Statele Unite se degradează suficient sol cât ar putea susţine recolte pentru hrana a jumătate din populaţia lumii.

Care vor fi efectele renunţării la arat ?
a) păşunile vor fi mai verzi, realmente;
b) culturile vor creşte mai bine, cu mult mai puţină atenţie decât primeau până acum ;
c) vitaminele şi mineralele pe care mâncarea noastră le conţinea din abundenţă vor reveni în aceeaşi măsură ;
d) noi vom fi mai sănătoşi, iar viaţa noastră mai confortabilă.

Trebuie să înţelegem că se poate cultiva pământul fără să-l sărăcim.
Citeşte mai mult!

Peter Goodchild, Haosul care va veni (note de lectură)

Subtitlu: Petrolul, electricitatea, agricultura, populaţia, rătăciri, supravieţuire

Prefaţă

Dacă vrei să afli cum va arăta viitorul, trebuie să te concentrezi în primul rând pe americani: ei deţin societatea modernă industrială tipică, şi au o mare influenţă asupra lumii.

Nici măcar nu este sigur că întoarcerea la moduri de viaţă din vechime, dacă acesta va fi cazul, ar fi o nefericire. Oamenii au fost “necivilizaţi” pentru foarte mul timp, şi se pare că s-au descurcat destul de bine. Trăiau într-o lume mai puţin aglomerată, şi pentru ei pământul, marea, cerul, erau încă frumoase. Poate că va veni o vreme când, asemenea strămoşilor noştri, vom putea să ne mişcăm cu o viteză mai redusă, privind pădurea, valurile oceanului, sau ciclurile eterne ale soarelui, lunii, şi ale stelelor.

1. Colapsul sistemului

În lumea noastră, petrolul condiţionează totul : combustibili, îngrăşăminte, lubrifianţi, plastic, vopsea, ţesături sintetice, asfalt, medicamente, şi multe alte lucruri. Suntem dependenţi de combustibili fosili în industrie, transport, agricultură, minerit şi electricitate.

Unii spun că declinul petrolului nu este o problemă, pentru că vom avea timp să trecem la alte surse de combustibil. Realitatea este că terminarea resurselor de petrol este o curbă, nu o linie verticală, de aceea lucrurile nu sunt foarte uşor de înţeles decât după ce inevitabilul s-a produs.

Cele mai importante studii situează "peak oil" undeva între anii 2000 şi 2020. Cei mai mulţi dintre specialişti consideră că, odată fiind atins plafonul producţiei petroliere, declinul va fi de 6% anual.

În 1850, înainte de exploatarea industrială a petrolului, rezervele planetare erau cam de 2 trilioane de barili. În 2010, se evaluează ceea ce a mai rămas cam la 1 trilion de barili. Aparent, ar fi suficient ca să mai dureze multă vreme, însă nu e chiar aşa. Anual se consumă pe planetă cam 30 de miliarde de barili. Nu s-au mai făcut descoperiri importante, şi la nivelul la care este cunoscută planetă, greu de crezut că se vor mai face.

Nici rezervele de cărbune şi gaze naturale nu sunt mai serioase. Exploatarea cărbunelui are nevoie de mult petrol (pentru motoarele diesel), în vreme ce gazele naturale nu sunt uşor de transportat. Cele mai multe dintre echipamente nu pot folosi aceste două surse de energie pentru input.

Pentru oameni, cel mai important aspect al penuriei combustibilor lichizi va fi lipsa hranei. "Plafonul producţiei de petrol" înseamnă "plafonul producţiei de hrană". Fără combustibili fosili, metodele moderne de producţie a hranei vor dispărea, iar producţiile agricole vor fi incomparabil mai scăzute. Revoluţia Verde a presupus, printre altele, dezvoltarea unor recolte foarte productive. Aceste noi soiuri por fi cultivate numai cu irigaţii, îngrăşăminte şi pesticide, având nevoie de combustibili fosili. În esenţă, Revoluţia Verde a fost o invenţie despre tranformarea petrolului şi a gazelor naturale în hrană.

Energie alternativă

Sursele alternative de energie nu vor fi niciodată foarte utile, în primul rând din cauza “energiei nete": în general se cheltuie mai multă energie decât se obţine în urma transformării. Singurele energii "rentabile" sunt petrolul şi uraniumul. Din păcate, uraniumul nu poate oferi suficient pentru a înlocui mai mult decât o fracţie nesemnificativă din ceea ce dă petrolul.

Pe de altă parte, formele de energie alternativă sunt atât de dependente de petrol, încât utilizarea lor este iraţională. Petrolul este necesar pentru a extrage, procesa şi transporta aproape orice altă formă de energie.

Cea mai mare sursă de energie rămâne soarele. Numai că un sistem care să alimenteze omenirea cu energie solară este imposibil de pus în practică, ar fi nevoie de imense cantităţi de hidrocarbon, metale şi alte materiale, practic un astfel de sistem ar înghiţi mult mai mult decât ar putea produce.

Căutarea de surse alternative de energie nu este doar iluzorie, este de-a dreptul dăunătoare. Visând cu ochii deschişi la o utopia silenţioasă a moriştilor de vânt şi a panourilor solare, reducem impactul oricărei informaţii serioase apare în acest domeniu. De fiecare dată când ştirile afirmă că există soluţii nedureroase la criza petrolieră, răspunsul publicului nu constă în conştientizare, ci în somnolenţă. Ne îndreptăm spre cel mai mare dezastru din istorie, dar concomitent ne mângâiem cu fantezii escapiste. Toate discuţiile despre energiile alternative sunt doar o metodă de a evita adevărata problemă: aceea că Epoca Industrială a luat sfârşit.

Problema infrastructurii

Cele mai multe dintre anticipările unei lumi post-petrol se bazează pe concepţia greşită că va exista o infrastructură, similară celei de azi, care va suporta noile creaţii. Totuşi, echipamentele moderne sunt dependente de anumite metode de fabricaţie, transport, întreţinere şi reparare, în general propulsate de combustibilii fosili. A crede că maşini acţionate de energie solară vor fi produse pe bază de energie electrică produsă de soare, că echipamentele pentru a le alimenta vor fi încărcate în camioane propulsate cu energie solară - ţine de science fiction.

Nu doar petrolul se termină. Este din ce în cel mai greu să găsim minereuri metalifere la suprafaţă, acum sunt în câmpurile de gunoaie ale lumii. Dacă ne imaginăm o lume fără petrol, trebuie să ne imaginăm o lume fără metale şi fără electricitate.

Întreaga infrastructură va fi năruită: petrol, electricitate, căi asfaltate. Vor fi aneantizate: diviziunea muncii, guvernele, nivelurile educaţiei superioare.

În lume sunt cam 15 milioane de kmp de pământ arabil, adică 10% din totalul uscatului. Populaţia lumii are cam 7 miliarde de oameni. Revin undeva cam 5 oameni pe hectar de pământ arabil. Numai că nu este tot repartiţia este uniformă: multe ţări au cam 7 oameni pe hectar. O agricultură nemecanizată poate suporta cam 4 oameni pe hectar.

Populaţia

La 1900, populaţia lumii era de 1,7 miliarde de oameni. În 1950 – 2,5 miliarde. Se consideră că fără combustibili fosili pământul nu poate suporta mai mult de 2-3 miliarde.

Lumea care va exista de aici în 100 de ani nu va fi oglinda celei care a fost în urmă cu 100 de ani. Epuizarea generală a resurselor poate cauza asemenea daune la structura societăţii încât guvernul, educaţia şi diviziunea muncii s-ar putea să nu mai existe.

Ca multe alte specii, umanitatea se dezvoltă şi consumă până când membrii ei fac foame şi mor. Cei patru călăreţi ai Sfântului Ioan Teologul (război, foamete, epidemii şi moarte) simbolizează sfârşitul lumii industriale. Experienţa dezastrelor trecute ne arată că există un punct dincolo de care încep jafurile şi linşajurile. Supravieţuitorii societăţii industriale vor trebui să se distanţeze de masacrele oraşelor.

Mai există un motiv pentru care o comunitate de supravieţuitori va trebui să se distanţeze de oraş : cu tehnologii primitive este nevoie de mult pământ pentru a susţine viaţa oamenilor.

Elementele colapsului

Colapsul sistemic al civilizaţiei moderne are 10 elemente:
a) combustibilii fosili;
b) metalele;
c) electricitatea;
d) mâncarea (se împuţinează);
e) apa (se împuţinează);
f) transportul;
g) comunicarea (fără şosele pavate, fără telefon, fără calculatoare);
h) guvernul;
i) educaţia;
j) diviziunea muncii.

Ca urmare, apar patru consecinţe:
a) crima;
b) cultul religios (recrudescenţa dogmelor bazate pe superstiţie, ignoranţă, cruzime, intoleranţă);
c) nebunia;
d) haosul (oamenii vor începe să gândească din ce în ce mai mult în termeni de “nimic nu mai merge”).

2. Economia de după atingerea plafonului producţiei petrolului

Aproape orice în economia globală ori este făcut din petrol, ori are nevoie de petrol pentru a fi fabricat sau folosit. Dacă preţul petrolului creşte, preţul tuturor lucrurilor creşte. Cea mai rea situaţie o vor avea cei care şi-au pierdut slujbele, urmaţi de cei cu venituri limitate, care au datorii (rate, carduri de credit, împrumuturi).

Faza Unu: înăsprirea situaţiei economice. Şomaj şi burse în scădere. Problema banilor va fi totul. O lume inferioară, murdară şi dezorganizată.

Faza Doi: haos veritabil. Dispariţia legii şi a ordinei. Banii dispar în favoarea barterului. Problema banilor va fi nimic. Muncă manuală şi împuţinarea bunurilor de bază. O lume şocantă, oripilantă şi mortală.

Vectorii inflaţionişti ai momentului sunt: petrolul, hrana şi aurul.

3. Sfârşitul electricităţii

Primul semn realmente distinctiv al colapsului sistemic va fi frecvenţa din ce în ce mai mare a panelor de curent. Primele probleme cu electricitatea vor fi un semnal de alarmă pentru ceea ce se va întâmpla în termen relativ scurt.

E uşor să-ţi imaginezi că singura consecinţă a scăderii resurselor de petrol este problema a ceea ce punem în rezervoarele automobilelor. Fals. Efectul asupra producţiei de electricitate va fi o problemă cel puţin la fel de serioasă. Combustibilii fosili şi electricitatea sunt strâns integrate.

Cea mai importantă sursă a electricităţii o reprezintă hidrocarburile. Pe măsură ce petrolul se va împuţina, electricitatea va urma o curbă descendentă similară.

4. Atunci când luminile se sting

Atunci când luminile se sting, totul se duce (totul din oraş!). Casele şi apartamentele moderne devin nefuncţionale. Aragazul, frigiderul, maşina de spălat şi uscătorul pentru vase devin simple obiecte inutile. Centralele termice şi aerul condiţionat se opresc. Instalaţiile de furnizare a apei nu mai funcţionează. Cei care locuiesc la etajele clădirilor înalte, sunt multe trepte de urcat atunci când lifturile s-au oprit.

Bancomatele nu vor mai furniza bani. Computerele vor înceta să mai transmită date în orice parte a lumii. Comunicarea la distanţă (internet, telefon, televiziune) se va opri.

Medicina modernă va dispărea. Farmaciile se vor închide. Sistemul de asigurări de sănătate va dispărea. Spitalele nu vor putea îngriji bolnavii, nu vor putea nici măcar păstra morţii la morgă în condiţii onorabile.

Poliţia nu va mai putea gestiona evenimentele. Cel mai probabil, poliţiştii vor sta acasă şi vor proteja propriile familii.

Ceva foarte important poate fi acumulat : cunoaştere, abilităţi, înţelepciune.

Când luminile se sting, tot ce va conta va fi să nu te afli în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Dacă eşti în oraş când luminile se sting, te afli în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Trebuie să trăieşti la ţară, sau să ai o proprietate la ţară.

Pe de altă parte, « proprietate » este doar o ficţiune juridică. Într-o lume în care autoritatea dispare, proprietatea este tot ceea ce poţi apăra.

5. Infracţionalitatea în lumea de după plafonul producţiei de petrol

Se pare că în viitor vor exista puţine diferenţe între infracţiuni şi război. Colapsul social furnizează mari oportunităţi infracţionale, poate şi pentru că poliţia este depăşită de situaţie în acest moment.

Tehnofilia este o boală pentru care timpul este cel mai bun remediu. Pe măsură ce combustibilii, metalele şi electricitatea intră în declin, armele "societăţii supraveghetoare" nu vor mai putea fi folosite împotriva populaţiei.

6. Comunitatea post-petrol

În mod ironic, lumea modernă este vampirizată de lipsa informaţiei serioase. Ştirile de astăzi sunt de regulă uitate mâine. Mass-media este în mâinile unui număr din ce în ce mai mic de corporaţii gigantice, iar produsul lor este construit astfel încât să-i anestezieze pe oameni. Dar irealismul televiziunii este doar începutul enigmei. Cea mai mare problemă este absenţa liderilor, a sensului organizaţiei care ar putea să gestioneze provocările importante.

Nu putem ajunge la un acord cu faptul că noi ca specie am depăşit capacitatea planetei de a ne susţine. Ne-am înmulţit dincolo de limite. Am consumat, poluat, şi ne-am extins dincolo de mijloacele noastre, şi după secole de soluţii tehnologice superficiale am rămas fără răspunsuri. Biologii explică o asemenea expansiune în termeni de “portanţă”: lemingii şi iepurii de câmp – precum şi multe alte specii – au aceeaşi problemă: suprapopularea şi supraconsumul duc la extincţie. Dar oamenii nu pot asimila acest concept. E împotriva esenţei tuturor religiilor şi credinţelor noastre filosofice.

Grupurile mici au problemele lor specifice, dar dacă vorbim despre furnizarea fericirii pentru o persoană obişnuită, banda sau satul sunt întotdeauna mai eficiente decât imperiul. Dimensiunea maximă pentru o asociere omenească ar fi undeva între 20 şi 200 de persoane.

Cel mai evident efect negativ al individualismului poate fi văzut în falsa democraţie de azi: liderii politici pot spune cele mai remarcabile minciuni, iar răspunsul este obedienţă tăcută. Cei mai mulţi dintre americani sunt lipsiţi de mijloacele de a proceda altfel, lipsindu-le familia sau prietenii cu care să facă schimb de informaţii sau să compare idei, fiind deci pe deplin dependenţi de mass-media şi de imaginea pe care aceasta o proiectează asupra societăţii.

Pe termen lung, ceea ce va conta este familia. În societatea non-modernă, familia extinsă contează mai mult decât familia nucleară. Aceasta din urmă este cumva temporară, familia extinsă este în afara timpului. Orice grup social veritabil al acestui tip de societate constă în membri care sunt legaţi fie prin legătura sângelui, fie prin cea a căsătoriei.

Vor mai rămâne doar trei metode de deplasare:
a) pe jos;
b) într-o ambarcaţiune fără motor;
c) călare pe un animal.

Bicicletele vor mai funcţiona o vreme, dar va fi greu să fie reparate în absenţa industriei.

7. Unde să trăim

Probabil că nu există o metodă raţională prin care să alegem un loc în care să trăim.

Densitatea populaţiei

Dacă societatea intră în colaps, este bine să trăieşti într-o regiune care are mari zone de teren arabil nelocuit şi nefolosit. Acolo poţi deveni independent în raport cu economia bazată pe bani.

Fără transport motorizat, oraşele supraaglomerate vor deveni capcane ale morţii.

În termeni ideali, fiecărui hectar de teren productiv trebuie să-i corespundă maxim 9 persoane de hrănit. Cel mai bine ar fi 4 persoane pe hectar.

8. Spirala lărgită

Agricultura lumii se confruntă cu diminuarea terenurilor agricole, la care se adaugă problema apei.

Dacă, pentru a răspunde la creşterea populaţiei, dublăm producţia de hrană, inducem dublarea populaţiei umane, iar noua problemă (aceea a excesului de populaţie), nu este identică cu cea originală, pentru că spirala se lărgeşte şi creează pagube şi mai mari.

9. Consumul de hrană al lumii

Doar 10% din suprafaţa uscatului este constituită din teren arabil. Restul de 90% este impropriu pentru agricultură, orice metodă am adopta.

Orice om prevăzător va trăi la ţară, nu la oraş. Printre abilităţile importante se vor număra: utilizarea sapei, a armei şi a toporului. Reputaţia de bun vecin va fi mai importantă decât aceea de ermit.

10. Foametea care va veni

Foametea cauzată de diminuarea disponibilităţilor petroliere va duce cel mai probabil la 2,5 miliarde de morţi înainte de 2050. Este posibil ca războaiele şi epidemiile să aducă morţi înaintea foametei.

Omenirea mai cunoscut foametea recent:
a) China de Nord (1876-79) – 9-13 milioane de morţi;
b) India (aceeaşi perioadă) – 5 milioane de morţi;
c) Uniunea Sovietică (1932-34, provocată politic) - 5 milioane de morţi;
d) Marele Pas Înainte din China (1958-61) - 32 milioane de morţi.
Citeşte mai mult!

Heinz Erven, Paradisul meu (note de lectură)

NOTĂ: Textul care urmează nu constituie reproducerea integrală a volumului Paradisul meu, al lui Heinz Erven. Simplele note de lectură nu pot înlocui parcurgerea completă a lucrării. Puteţi cumpăra această carte la Librăria Jovis, împreună cu alte titluri.

În prefaţă: Ştiinţele naturii – chimia, botanica, zoologia, medicina, agronomia etc. – îşi ating limitele când încetează să se mai orienteze după legile naturii. Mai ştiutoare decât natura nu poate fi nici o ştiinţă; acestea pot să cerceteze natura, să descopere lucruri noi, care până atunci nu erau cunoscute, dar nu trebuie să se ridice deasupra naturii şi să-şi propună schimbarea acesteia.

Hrănirea păsărilor de curte o face utilizând sub chip de furaje combinate: urzica, tătăneasca şi dragaveiul cu frunza netedă (Rumex obtusifolius). Urzica se administrează numai după ce a fost cosită şi uscată, pentru că prin uscare perişorii ei îşi pierd efectul iritant. Urzica uscată mai este adăugată iarna în hrana păsărilor.

Albinele sunt primele victime ale stropirii cu pesticide şi insecticide. La rândul lor, păsările care consumă albine intoxicate preiau toxinele şi mor.

Dacă se doreşte practicarea unei legumiculturi şi pomiculturi biologice, pe primul loc stă protecţia păsărilor. Toate speciile de păsări îşi hrănesc puii cu insecte, larve, ouă de insecte, fluturi mici, omizi etc., până când ei reuşesc să-şi procure singuri hrana. De exemplu, o pereche de piţigoi, care hrăneşte într-o vară două generaţii de câte 10-13 pui, trebuie să caute şi să ducă la cuib circa 70 kg de insecte, larve şi ouă de insecte din pomi şi tufişuri.

Păsările consumă din furajele puse la dispoziţie de om, doar până când găsesc din nou hrană naturală, pe care o preferă întotdeauna.

Este bine ca pe un hectar de livadă să existe cel puţin 50 de cuiburi de păsări. În mijlocul grădinii este bine să existe un coş plin cu pene de găină, lână de oaie pieptănată, rafie, fân etc., pentru ca păsările să-şi poată amenaja cuibul. Păsările trebuie să aibă apă suficientă, şi astfel vor atenta mai greu la cireşe şi căpşuni (pe care le caută de sete).

Inclusiv păsările răpitoare trebuie colonizate într-o livadă.

Un agricultor conştient de responsabilitatea lui faţă de natură cedează bucuros câteva procente din recolta sa colaboratorilor necuvântători. Dacă ai un asemenea sistem de protecţie al păsărilor poţi privi liniştit cum insecte de diferite soiuri îţi atacă pomii, deoarece ştii că acest coşmar se termină cel mai târziu când apar primii pui de pasăre şi începe perioada de hrănire a acestora.

Un muşuroi de furnici roşii fereşte de dăunători o pădure în suprafaţă de 2–4 ha. Pomii fructiferi aflaţi în imediata apropiere a muşuroaielor de furnici sunt mai viguroşi şi prezintă frunze de culoare verde închis. Şi în pădure se poate constata că vegetaţia este mai abundentă în apropierea muşuroaielor de furnici.

Urechelniţele distrug păduchii plantelor. Viespile se hrănesc cu muşte de casă. Ariciul decimează şoareci, melci şi tot felul de omizi.

Pentru grădină, râma este animalul care înlocuieşte cazmaua. De aceea grădinarul va folosi cazmaua numai dacă plantează un pom sau sapă o groapă, în rest cazmaua nu are ce căuta în grădină.

Aratul pămânutului sau săpatul cu cazmaua înseamnă nu doar un consum mare de energie, dar şi deranjarea vieţii din sol. Este preferabil să se radă solul cu o sapă ascuţită, nu mai mult de 3-5 cm din stratul de suprafaţă. Ţelina rezultată se strânge şi se compostează. Apoi se cultivă un amestec de mazăre şi fasole, care acoperă solul cu verdeaţă. În acest fel solul se afânează şi se îmbogăţeşte în azot. Iarna leguminoasele degeră, iar solul rămâne tot timpul acoperit. În felul acesta pământul devine în doar un an pământ de grădină. Dacă este foarte puţin timp, se poate recurge la semănatul de muştar sau de spanac de Noua Zeelandă (Tetragonia expansa).

După plantarea pomilor nu se mai efectuează nici o lucrare la sol. Eventual se seamănă din când în când leguminoase. În nici un caz solul nu rămâne descoperit peste iarnă, trebuie acoperit fie cu îngrăşăminte verzi, fie cu materiale care degeră iarna (gunoi de grajd în strat subţire, fân, iarbă, frunze uscate etc.).

În mod curent, agricultorii care practică metode moderne intră în iarnă cu terenurile arabile descoperite, cu straturi întoarse, expuse gerului, vântului şi adeseori secetei. Astfel terenurile ajung în primăvară într-o stare biologică precară, nefiind capabile să asigure plantelor suficiente elemente nutritive.

Este o greşeală ca la arăturile adânci de toamnă să încorporăm gunoi pe brazdă. Materialul organic proaspăt trebuie prelucrat în condiţii aerobe, de către organismele din straturile superioare ale solului. De aceea, gunoiul trebuie folosit doar ca acoperământ sau cel mult încorporat superficial în sol. În adâncime ar putea avea loc doar procese de putrefacţie, cu formare de substanţe inhibitoare pentru creşterea plantelor.

Prezenţa pietrelor la rădăcina copacilor are efecte benefice, în sensul că pietrele acţionează ca îngrăşăminte minerale de lungă durată, iar sub ele se instalează o viaţă insensă şi bogată: gândaci, viermi, şopârle etc.

Dăunătorii şi bolile atacă plantele atunci când solul se află în dezordine. În acest caz, fie pământului îi lipsesc unele elemente nutritive, fie datorită unei fertilizări excesive, hrănirea plantelor nu este echilibrată. Plantele îşi pierd astfel rezistenţa la boli şi dăunători. Seceta îndelungată poate conduce şi ea la îmbolnăvirea plantelor.

Tuful vulcanic aşternut pe sol în strat de 3-4 cm acumulează nu doar apă, ci şi căldura soarelui. Dacă viţa-de-vie sau căpşunile au tuf vulcanic la rădăcină, fructele lor se coc mai repede. În timp, sub influenţa factorilor de mediu, tuful se transformă în pământ.

Plămădeala de urzică sau tătăneasă este foarte bun îngrăşământ pentru toate culturile. Plămădeala de tătăneasă este foarte indicată pentru tomate. Niciun grădinar nu trebuie să se lipsească de urzică, tătăneasă, pelin, coada calului. Mai pot fi folosite ca fungicide şi insecticide: ceapa, usturoiul şi hreanul.

Pentru a se asigura clienţilor fructe de bună calitate pe toată durata anului, se plantează un număr mare de soiuri. Şi în cazul viţei-de-vie se recomandă un ameste cât mai variat de soiuri.

Dacă producţia este foarte mare, fructele se răresc manual, obţinându-se astfel fructe de 3-4 ori mai mari decât de pe pomul nerărit.

Între rândurile de viţă-de-vie se recomandă plantarea de usturoi (care previne atacul bolilor produse de ciuperci), gălbenele, crăiţe (care atrag insectele) şi diferite specii de leguminoase.

Pentru îngrijirea pomilor fructiferi se recomandă ungerea trunchiurilor cu o pastă obţinută din caolin, balegă proaspătă de bovine şi apă de ploaie. Pasta se aplică cu bidineaua, după curăţarea trunchiurilor cu peria de sârmă. Pe parcursul anilor, trunchiul devine neted, astfel încât insectele nu au unde să ierneze. Cine nu are caolin poate folosi varul. Dacă se introduce şi fiertură concentrată din coada calului, se asigură aportul de acid silicic, al cărui efect este întărirea pereţilor celulari.

Prima condiţie pentru o livadă mixtă sănătoasă este alegerea corespunzătoare a soiurilor şi portaltoilor. Odată rezolvată această problemă, putem începe să lucrăm după modelul pădurii ce conţine un ameste de specii.

Dacă solul este subţire, se poate semăna urzică mare care, cosită şi lăsată pe loc, oferă cantităţi mari de humus. În acelaşi scop se pot folosi: morcovul sălbatic, sâlnicul, urzica moartă, coada racului, piciorul caprei, păpădia, coada şoricelului etc. Intervalele dintre rândurile de pomi pot fi cultivate cu trifoi şi alte specii de leguminoase, pentru ca azotul din aer să fie transformat în îngrăşământ.

În livadă trebuie să existe plante sanitar: vetrice (Tanacetum vulgare), conduraşii, pelinul.

Hreanul plantat printe piersici previne atacul şi băşicarea frunzelor. Mai are efect şi asupra unor boli de la vişin. În podgoriile vechi întâlnim hrean sălbăticit, semn că înaintaşii cunoaşteau mai bine decât noi mijloacele de vindecare şi apărare naturale.

Usturoiul trebuie şi el lăsat să se sălbăticească în livezi şi vii, pentru că acţionează împotriva fungilor şi dăunătorilor. Mirosul lui nu este agreat de şobolani, care părăsesc şi ei zona.

Premisa unei plantaţii sănătoase de căpşuni este acoperirea permanentă a terenului, aşa cum vedem în ădure. În grădină, ca material de acoperire, se pretează foarte bine:
a) paiele;
b) acele de conifere;
c) coaja de copaci;
d) tuful vulcanic;
e) muştarul galben (care creşte foarte repede şi în plus îndepărtează nematozii, la fel ca şi crăiţele).

Ceapa se cultivă pe stratul de anul trecut al morcovilor. Sfecla roşie este lângă un strat de ceapă, bobul lângă cartofi. Varza cultivată împreună cu ţelina urmează după bob sau după mazăre timpurie, care lasă în urma lor terenul îmbogăţit în azot.

Conopida se cultivă împreună cu ţelina (conopida protejează ţelina împotriva ruginii, iar ţelina protejează conopida împotriva albiliţei). Salata se cultivă împreună cu ridichile de lună (salata îndepărtează puricii de pământ). Ceapa cu salata (ceapa protejează salata împotriva bolilor).

Alte combinaţii benefice:
a) prazul cu ţelina;
b) prazul cu pătrunjelul de rădăcină;
c) andivele cu guliile;
d) feniculul cu varza chinezească;
e) fasolea oloagă cu castraveţi.

Legume care nu se suportă, inhibându-se reciproc în creştere:
a) tomatele cu feniculul;
b) gulia cu sfecla roşie;
c) fasolea oloagă cu ceapa şi mazărea;
d) salata cu pătrunjel.
Citeşte mai mult!

Natura sau tehnologia?

Cică în nu ştiu care documentar, un nene isteţ cu acces la cameră video şi ceva fonduri ar fi spus că, dacă toţi oamenii de pe pământ ar dispărea, vegetaţia ar acoperi toate realizările civilizaţiei noastre în aproximativ 500 de ani. Dar toate-toate, adică şi zgârie-norii americani pe lângă care trec teroriştii şi jinduiesc să le dea un nou look, şi autostrăzile etern neterminate ale României, şi magazinul din colţ care-mi vinde pâine expirată deşi cer invariabil pâine-de-azi. Eu zic că nenea cu camera video e un mic dobitoc. Şi asta pentru că nu este nevoie ca oamenii de pe pământ să dispară, vegetaţia se va întoarce frumuşel cu mult mai devreme, să zicem atunci când pompele cu petrol or să înceapă să ne ofere nisip.

Oricum, zilele trecute am avut ocazia să constat practic, deşi ştiam teoretic, că între natură şi tehnologie, natura iese câştigătoare la puncte chiar fără să aibă nevoie de patent sau baterii. Pe la şase dimineaţa, fără vânt fără furtună, o superbă salcie plângătoare (Salix babylonica) a decis să-şi sfârşească viaţa pe capota maşinii mele. În trecere a mai şters o lunetă şi un far spate de la maşina unui vecin. Frumos, discret, fără zgomot, salcia a murit cu frunzele încă verzi, pe pat de cioburi, îndoind caroseria unei maşini care numai moale nu s-ar putea spune că este. Moment inedit, numai bun de tras în poză.

Pentru cei care s-ar putea într-o zi să se trezească, aşa ca mine, cu maşina sub copac (la propriu!), adaug că am chemat Serviciul pentru Situaţii de Urgenţă, aflat în subordinea Primăriei. Oamenii au venit cât de repede au putut, şi au chemat la rândul lor un buldozer care a degajat frumos trunchiul salciei, permiţându-mi să scot maşina. Nimic de zis, operaţiunea de salvare a fost o reuşită, nici nu încerc să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă scăpau trunchiul acela din nou, ar fi putut sparge geamuri, parbriz... m-ar fi putut răni şi pe mine. Un nene funcţionar s-a grăbit să-mi spună că Primăria nu are nici o datorie faţă de mine, pentru că nu parcasem pe un loc amenajat. Se făcea să-l contrazic?

Paguba vecinului ar fi undeva pe la 1500 lei. Paguba mea cam dublă. La care adaug 2 săptămâni fără maşină, răstimp în care nu voi putea să mă duc la ţară. Stau şi mă gândesc după ce-mi pare mai rău, după bani sau după faptul că treburile îmi vor sta în loc? Banii cred că se vor rezolva, pentru că în Codul civil există instituţia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, de edificii şi de lucruri în general: articolul 1000 alin. (1) Cod civil statuează că "suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră." Un copac aflat pe domeniul public al administraţiei locale este în paza juridică a Primăriei, iar un prejudiciu cauzat de el trebuie despăgubit de această autoritate.

Atât jurisprudenţa, cât şi doctrina juridică admit că articolul 1000 alin. (1) Cod civil face referire la lucruri neînsufleţite, atât mobile, cât şi imobile, fără distincţie dacă acestea, prin natura lor, sunt sau nu potenţial periculoase, fără distincţie dacă au dinamism propriu sau nu, dacă au produs prejudiciul fiind în mişcare sau aflându-se în staţionare. Pornind de aici, instanţele au acordat despăgubiri pentru cazuri foarte variate: accidente de circulaţie, accidente legate de folosirea energiei electrice, explozia cazanelor sau a conductelor de gaz, spargerea conductelor de apă, căderea într-o groapă de canal neacoperită, surparea unui mal, căderea gheţii de pe acoperiş sau a unei glastre cu flori aşezate pe pervazul unei ferestre. Sau, cazul care mă interesează pe mine acum, căderea unui copac.

Desigur, nenea şeful nu putea să-mi spună mie ceea ce am aflat din cursul de obligaţii al lui Constantin Stătescu. În primul rând pentru că, lucrând la Serviciul pentru Situaţii de Urgenţă al Primăriei, nu avea cum să ştie ce despăgubeşte administraţia locală. Iar apoi pentru că, cine s-ar fi gândit?, nu era Constantin Stătescu în persoană. Dar nu-i problemă, fain îi când cetăţeanul este informat şi aduce lumina în cotloanele obscure ale administraţiei locale. Pe moment, m-am dus şi le-am explicat tărăşenia, prilej cu care au făcut şi ei un raport pentru acţiunea respectivă, nu ştiu de ce am senzaţia că, dacă n-aş fi apărut cu pretenţii de despăgubire, acel raport n-ar fi fost făcut, şi-i mare păcat, pentru că oamenii chiar au avut activitate, cinste lor.

Partea frumoasă a acelei dimineţi a fost aceea că am aflat şi eu că salcia plângătoare nu trăieşte mai mult de 30 de ani. Venerabila care mi-a pleznit maşina a fost plantată în 1986, deci a decedat la 25 de ani. În treacăt fie spus, modul în care se toaletează copacii, prin tăierea totală a crengilor de către Dorel, specialistul-primăriei-calificat-în-de-toate, este cauza pentru care cei mai mulţi dintre copaci vor muri mult mai repede decat scrie la carte, şi asta tot de la Dorel o ştiu: în loc să alunece pe ramuri şi pe frunze, apa de ploaie loveşte direct trunchiul fără protecţie şi se infiltrează în inima arborelui. Şi uite aşa copacul e din ce în ce mai fragil, pentru că nu există un horticultor care să impună anumite limite când se bagă drujba în crengile copacilor sub pretextul toaletarii.

Nu în cele din urmă, din salcia culcată la pământ şi încă alte două sălcii la fel de putrede, am secţionat câţiva butaşi verzi cu gândul să-i plantez pe pământul meu, şi-am mai colectat şi patru saci de lemn putred ca să fac şi eu la primăvară un răzor ca Gab şi Irina. Chiar dacă lemnul salciei nu este bun pentru foc, având o putere calorică debilă, copacul este foarte potrivit pentru soluri cu exces de apă, are o valoare meliferă deosebită şi o frumuseţe pe care puţine alte specii i-o pot disputa. Nu în ultimul rând, atunci când moare şi se intinde pe maşini produce incomparabil mai puţine pagube ca un stejar sau un brad, ca să dau doar două exemple.

În cele din urmă, trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru atenţia delicată pe care a avut-o, alegând să culce venerabila salcie peste maşina mea făcută din tablă, plastic şi piele, la o oră la care piticuţii vecinilor şi ai mei dormeau ca de obicei îngereşte în pătucene, care învelit, care dezvelit, care pe o parte, care cu faţa în sus, cu degetul în gură sau nu, după posibilităţi. Mai adaug faptul că respectul meu pentru Ford a crescut direct proporţional cu noile cunoştinţe despre Salix babylonica, un mecanic de treabă va avea de lucru undeva cam două săptămâni, iar dacă Primăria se face că nu-i pasă de art. 1000 alin. (1) Cod civil, un avocat va mai avea un proces pentru următorii doi ani. Avem deci activitate. Undeva în fundalul acestui post, PIB-ul României toarce ca un motan care scoate toată industria textilă din criză.
Citeşte mai mult!

Eira Carballo, Piscicultura la scară mică în apă dulce (note de lectură)

Partea I: Piscicultura, principii de bază

1. Introducere

Termenul “acvacultură” este un termen generic care acoperă cultura animalelor şi a plantelor acvatice în apă dulce, apă sărăturoasă şi apă sărată.

“Piscicultura integrată" constă în combinarea la scară mică a pisciculturii cu agricultura, creşterea animalelor şi practica irigaţiei.

2. Practicile pisciculturii

2.1. Metode de piscicultură

Piscicultura extensivă – intranţi economici şi manoperă de slabă intensitate.

Piscicultura semi-intensivă – aporturi de intranţi în cantitate medie, producţie de peşte mărită.

Piscicultura intensivă – aporturi importante de intranţi, densitate ridicată a stocurilor de peşte. Cheltuieli de producţie importante, peştii trebuie vânduţi la preţ ridicat pentru recuperarea cheltuielilor.

2.2. Cultura în iaz

Majoritatea peştilor de apă dulce este cultivată în iaz. Apa provine dintr-un lac, dintr-un golf, dintr-un puţ sau altă sursă naturală.

Caracteristicile unui iaz adaptat la piscicultură
a) terenul de amplasare a iazului trebuie să fie în pantă dulce;
b) în timpul construcţiei, trebuie foarte bine tasate fundul şi pereţii;
c) adâncimea poate fi de 0,5-1 metru în partea mai puţin adâncă şi 1,5-2 metri în partea cea mai adâncă;
d) golirea iazului nu trebuie să se facă în mai mult de 3 zile;
e) umplerea iazului nu trebuie să se facă în mai mult de 3 zile;
f) pe diguri trebuie plantată iarbă.

3. Iazuri piscicole

3.1. Diferite tipuri de iazuri

Există două tipuri de iazuri :
a) iazuri de diversiune ;
b) iazuri de baraj.

3.2. Principii directoare pentru concepţia şi construirea de iazuri

Formele pătrate şi dreptunghiulare sunt cele mai uşor de construit. O suprafaţă de 300 mp este potrivită pentru un iaz familial. Este preferabil să ai două iazuri mai mici decât unul singur mai mare.

Diferitele etape ale construirii unui iaz piscicol sunt :
a) pregătirea terenului ;
b) construirea iazului şi construirea digurilor ;
c) construirea lucrărilor de captare şi de evacuare a apelor ;
d) protejarea digurilor iazului ;
e) fertilizarea iazului ;
f) împrejmuirea iazului ;
g) umplerea cu apă ;
h) popularea cu peşte.

Se decopertează solul fertil, care va servi la acoperirea digurilor. Vârful digului va trebui să se găseasca la 30-50 cm de nivelul iazului.

Fertilizarea iazului se face cu compost sau bălegar.

4. Întreţinere

Administrarea cotidiană include:
a) controlul calităţii apei (oxigen, culoare, transparenţă, pH, temperatură, etc.);
b) controlul iazului pentru a depista eventualele scăpări de apă;
c) curăţarea filtrelor alimentării şi evacuării apei;
d) observarea peştilor în timp ce aceştia mănâncă;
e) supravegherea predatorilor;
f) eliminarea algelor nedorite.

Oxigenul este produs de vegetaţia din iaz. Producţia de oxigen se desfăşoară doar în condiţii de lumină. Dacă peştii se ridică la suprafaţa apei pentru a lua oxigen, înseamnă că există o carenţă în iaz.

Apa trebuie să aibă o anumită aciditate (6,7 - 8,6 pH).

Duritatea apei este un indicator al totalităţii sărurilor solubile prezente în apă. O apă care conţine multe săruri este "dură", una care conţine prea puţine este "dulce".

Aciditatea, alcalinitatea şi duritatea apei se schimbă cu var.

Turbiditatea desemnează cantitatea de particule de pământ şi de alte impurităţi dizolvate, sau în suspensie în apă, care-i dau acesteia din urmă o culoare brună. Turbiditatea ridicată diminuează producţia de peşte, pentru că reduce penetrarea luminii în apă şi în consecinţă plantele acvatice vor produce mai puţin oxigen.

Partea a doua. Planificarea unei exploataţii piscicole

5. Introducere

Principalii factori care trebuie să fie examinaţi:
a) terenul ;
b) apa ;
c) condiţiile climatice.

6. Alegerea site-ului şi a tipului de exploatare

Pentru construirea unui iaz, trebuie ţinut cont de factorii următori:
a) tipul de sol ;
b) cantitatea şi calitatea apei disponibile.

Pământul cel mai potrivit pentru construirea unui iaz conţine multă argilă.

Există trei metode pentru a afla dacă un sol este pregătit pentru construirea unui iaz:
a) metoda "prin presiune”;
b) testul pânzei freatice;
c) testul permeabilităţii apei.

În ce constă metoda "prin presiune”?
a) stropiţi o mână de sol cu o cantitate de apă care o umezeşte puţin;
b) închideţi mâna exercitând presupune asupra solului;
c) dacă solul îşi păstrează forma atunci când deschideţi mâna, va fi bun pentru construirea unui iaz.

Testul pânzei freatice:
a) săpaţi o groapă de un metru adâncime;
b) acoperiţi-o în timpul nopţii pentru a limita evaporarea;
c) dacă a doua zi este plină de apă provenind din sol, se poate construi un iaz.

Dacă a doua zi groapa este goală, se poate trece la testul permeabilităţii apei:
a) umpleţi groapa cu apă până la buză;
b) acoperiţi groapa;
c) în ziua următoare, nivelul apei coboară datorită infiltraţiilor;
d) se umpele din nou groapa cu apă până la buză;
e) se acoperă din nou groapa;
f) dacă în ziua următoare nivelul apei este în continuare ridicat, solul este suficient de impermeabil şi deci potrivit pentru construcţia de iazuri;
g) dacă apa a dispărut, locul nu este nimerit pentru piscicultură; un iaz se poate construi numai dacă se acoperă fundul iazului cu plastic sau cu argilă.

Terenurile plate sau cu înclinaţie mai mare de 4% nu sunt bune pentru piscicultură.

Principalele surse de apă şi dezavantajele lor:
a) precipitaţii – dependenţa de fluctuaţiile sezoniere ;
b) scurgere de suprafaţă – turbiditate ridicată, eventual prezenţa pesticidelor;
c) ape naturale – risc de îmbolnăviri, pesticide;
d) izvoare – nivel scăzut de oxigen şi temperatură scăzută;
e) puţuri - nivel scăzut de oxigen şi temperatură scăzută.

7. Selecţionarea speciilor de peşte

Trebuie ţinut cont de principalele caracteristici biologice ale peştilor :
a) ritmul de creştere;
b) reproducţie ;
c) dimensiuni şi vârsta ajungerii la maturitate ;
d) obiceiuri alimentare ;
e) robusteţe şi vulnerabilitate la îmbolnăviri.

Se poate alege între :
a) specii ierbivore ;
b) specii omnivore ;
c) specii carnivore.

Dacă deţinem în acelaşi iaz diferite specii de peşte (policultură), producţia va fi mai mare decât dacă ne axăm pe o singură specie (monocultură).

7.1. Speciile cele mai cultivate

Tilapia (un fel de crapi exotici)

Specii tropicale (77 la număr) de peşti de apă dulce. Cel mai cunoscut este tilapia de Nil. Foarte rezistenţi la condiţii diferite de climă. Omnivori, mănâncă aproape orice. Ating foarte repede maturitatea sexuală, şi pot suprapopula iazul.

Pentru micul crescător care nu are timp prea mult pentru iaz, cea mai bună metodă de a lupta împotriva reproducţiei exagerate a peştilor tilapia este creşterea concomitentă a unei specii de predatori în acelaşi iaz.

Siluriformii

Cei mai cunoscuţi peşti aparţinând acestei grupe sunt : pangasius, ictaluridele, claridele. Toate speciile sunt lipsite de solzi.

Cultura crapilor

Crapii cultivaţi sunt împărţiţi în trei specii :
a) crapul comun ;
b) crapii indieni ;
c) crapii chinezeşti.

Crapun comun atinge maturitatea la 2 ani, când are 2-3 kg. Este un peşte robust, rezistent la cele mai multe dintre boli, atunci când condiţiile de mediu sunt gestionate corect.

8. Alimentaţie, aspecte sanitare şi reproducerea peştilor

8.1. Alimentarea peştilor

Două tipuri de alimente sunt la dispoziţia peştilor :
a) alimente naturale ;
b) alimente suplimentare.

Alimentele naturale sunt :
a) fitoplancton ;
b) zooplancton ;
c) perifiton ;
d) plante acvatice, etc.

Discul lui Secchi este utilizat pentru a măsura transparenţa apei, de unde se poate deduce fertilitatea iazului.

Atunci când se administrează alimente suplimentare, peştii mănâncă o parte pe loc. Restul devin fertilizanţi.

Exemple tipice de alimente suplimentare:
a) tărâţe de orez;
b) făină de orez;
c) cereale;
d) firimituri de pâine;
e) făină furajeră de porumb;
f) fructe;
g) legume;
h) turte de soia.

Câteva principii atunci când se hrănesc peştii:
a) în fiecare zi hrana se administrează în acelaşi loc şi la aceeaşi oră (preferabil sfârşitul dimineţii sau după-amiaza devreme);
b) nu supraalimentaţi peştii;
c) opriţi hrănirea cel puţin cu o zi înainte de reproducţie, recoltare sau înainte de transport.

8.2. Aspectele sanitare

Este mai uşor să previi decât să vindeci o populaţie piscicolă bolnavă.

Principalii factori care asigură o bună stare de sănătate a peştilor sunt o alimentaţie bună şi o calitate adecvată a apei. Trebuie să existe o abundenţă de oxigen în apă, valoarea pH-ului trebuie să fie corectă iar conţinutul de amoniac trebuie să fie slab.

Semne de îmbolnăvire:
a) peştii vin la suprafaţă pentru a lua oxigen;
b) peştii îşi freacă corpul şi capul de pereţii iazului;
c) peştii au aripioarele zdrenţuite şi răni pe corp;
d) peştii nu mai mănâncă.

Un peşte mort din când în când nu înseamnă mare lucru. Mai mulţi peşti morţi concomitent înseamnă un eveniment grav.

8.3. Reproducţia peştilor

Popularea unui iaz porneşte de la următoarele soluţii :
a) înmulţirea în crescătorie ;
b) cumpărarea de puiet de la un alt crescător;
c) obţinerea de puiet din natură.

9. Recoltarea şi post-recoltarea

9.1. Recoltarea peştilor

Are loc în general după 5-6 luni de la popularea bazinului cu puiet. Însă în mod normal se recoltează tot timpul perioadei de creştere peştii cei mai mari, iar în final se recoltează tot ce a rămas.

Ulterior, peştii se conservă prin :
a) sărare;
b) uscare;
c) afumare;
d) fermentare;
e) punere în conserve;
f) refrigerare şi congelare.

Anexa 1: Speciile de peşti cele mai cultivate şi preferinţele lor alimentare

Consumatori de fitoplancton :
a) Crap argintiu chinezesc (Hypophtalmichthys molitrix) ;
b) Crap indian « catla » (Catla catla) ;
c) Crap indian “rohu” (Labeo rohita);
d) Chanos sau peştele-lapte (Chanos chanos).

Consumatori de plante acvatice:
a) Crap ierbivor chinezesc (Ctenopharyngodon idella);
b) Crap de Wuchang (Megalobrama amblycephala);
c) Gurami gigant (Osphronemus goramy);
d) Tilapia (Tilapia rendalli).

Consumatori de plancton:
a) Crap gigant cu capul mare (Aristichthys nobilis).

Consumatori de melci :
a) Crapul negru chinezesc (Mylopharyngodon piceus).

Peşti omnivori :
a) Caras (Carassius carassius);
b) Crapul de mâl chinezesc (Cirrhinus molitorella);
c) Crapul comun (Cyprinus carpio).
Citeşte mai mult!

Hans Wagner, Asocierile de plante în grădina de zarzavat (note de lectură)

Editura Terre vivante, Mens, France 2001

Între plante există atracţii şi repulsii naturale. Pentru această ştiinţă a interrelaţionării plantelor s-a propus numele de alelopatie. Pentru a evita ca anumite plante să nu-şi dăuneze reciproc, trebuie o bună rotaţie şi vecini adecvaţi.

Plante aromatice din grădină contribuie la protejarea legumelor împotriva bolilor şi le permite o creştere sănătoasă.

Anumite plante se iubesc, altele nu

Salata plantată alături de pătrunjel suferă enorm. Nici plantată după pătrunjel, salata nu se va descurca prea bine.

Ţelina şi conopida o duc de minune împreună.

Trandafirii şi morcovii nu cresc bine după ei înşişi. Tomatele, dimpotrivă, n-au nimic împotrivă dacă sunt cultivate după alte tomate.

Atunci când limacşii devin o plagă, asmăţuiul (hasmaţuchi) poate ajuta.

Bacteriile şi ciupercile dăunătoare se înmulţesc foarte uşor în monoculturi. În cazul culturilor asociate, se lovesc de o limită: o altă plantă, pe care n-o pot invada.

Morcovul şi ceapa merg foarte bine împreună. Morcovul alungă musca cepei, ceapa alungă musca morcovului.

Roşia alungă şi ea musca morcovului. Acesta din urmă menţine umiditatea de la piciorul roşiei şi-i alungă purecii.

Păstârnacul se împacă foarte bine cu roşia.

Mazărea şi varza, sau mazărea şi conopida merg foarte bine împreună.

Mărarul poate fi semănat împreună cu: mazărea, morcovul, castravetele, salata, ceapa.

Cimbrul alungă purecii fasolei. Ridichea roşie se dezvoltă foarte bine la rădăcina fasolei.

Limba mielului protejează foarte bine varza de limacşi.

Lista asocierilor favorabile

Usturoi + morcov, castravete, căpşun, ceapă, praz, tomată, trandafiri, arbori fructiferi.

Sfeclă + mărar, fasole, ceapă, cimbru.

Morcov + usturoi, mărar, varză, arpagic, andive, ceapă, praz, mazăre, ridiche, salată, tomate.

Ţelină + varză, spanac, fasole, praz, mazăre, tomate.

Varză + sfeclă, limba mielului, ţelină, castravete, spanac, fasole pitică, mazăre, salată, tomate.

Conopidă + ţelină, fasole pitică, phacelia, tomate.

Gulie + sfeclă, spanac, căpşun, fasole, praz, mazăre, salată, tomate.

Castravete + mărar, busuioc, ţelină, varză, spanac, fenicul, fasole căţărătoare, salată, ceapă.

Spanac + varză, căpşun, fasole, mazăre, ridiche, salată, tomate.

Fenicul + castravete, andive, salată.

Fasole căţărătoare + sfeclă, castravete, salată, spanac.

Fasole pitică + mărar, sfeclă roşie, limba mielului, ţelină, varză, castravete, căpşun, mazăre, cartof, sfeclă, tomate.

Ceapă + usturoi, mărar, morcov, castravete, păstârnac, salată, tomate, trandafiri şi arbori fructiferi.

Praz + morcov, ţelină, spanac, căpşun, tomate.

Mazăre + morcov, ţelină, varză, spanac, ridiche.

Ridiche de lună şi ridică de iarnă + morcov, creson, căpşun, fasole, salată, tomate.

Salată + mărar, sfeclă, limba mielului, castravete, varză, gulie, spanac, fasole, mazăre, ridiche, tomate.

Tomate + limba mielului, morcov, ţelină, varză, spanac, ceapă, păstârnac, pătrunjel, praz, salată.

Fasolea şi mazărea nu apreciază ceapa.

Nucii şi absintul au un efect inhibitor asupra vecinilor, oricare ar fi aceştia.

Lista asocierilor negative

Usturoi - varză, fasole.

Sfeclă roşie - spanac.

Morcov – mentă.

Varză – alte varietăţi de varză, ustiroi, ceapă.

Conopidă – fenicul.

Castravete – ridiche, hrean.

Spanac – sfeclă roşie.

Fenicul – gulie, tomate, fasole.

Fasolea căţărătoare – usturoi, fasole pitică, ceapă, praz, mazăre.

Fasolea pitică – fenicul, fasole căţărătoare, ceapă.

Salată – ţelină, creson, pătrunjel.

Ceapă – varză, fasole, praz, mazăre.

Praz – fasole, mazăre.

Mazăre – fasole, ceapă, praz, tomate.

Ridiche şi hrean – castraveţi.

Tomate – sfeclă, varză roşie, fenicul, mazăre.

Cum să porneşti o grădină cu culturi asociate

Planificarea cu grijă este cheia.

Cărările pot fi semănate cu trifoi.

După ce s-au cules ultimele legume, se recomanda folosirea unui îngrăşământ verde : muştarul. Acesta dispare aproape de la sine în timpul iernii, fără nici un efort din partea grădinarului.

Important este ca terenul să fie tot timpul acoperit, fie cu legume, fie cu îngrăşăminte verzi.

Este bine de făcut un plan pe hârtie al grădinii de zarzavat, cu fiecare strat în parte. De răspuns la întrebările următoare :
a) Care va fi talia legumelor ?
b) Câte plante vor fi necesare?
c) În funcţie de dimensiunile legumelor, trebuie prevăzut un singur rând sau mai multe?
d) Ce se va semăna în stratul din stânga şi în cel din dreapta?
e) Noile culturi le vor suporta pe cele precedente ?
f) Vor fi ele într-o vecinătate bună?

Grădina culturilor asociate se sprijină pe principiile de bază următoare:
a) grădina este întotdeauna verde;
b) lucrul solului nu presupune niciodată săparea lui în profunzime, ci doar o greblare;
c) îngrăşăminte verzi şi compost.

Câteva trucuri pentru a avea o grădină reuşită

Semănarea directă, adesea dispreţuită de grădinari, prezintă câteva avantaje importante:
a) avem o mai mare alegere de varietăţi şi seminţele costă mai puţin decât plantele;
b) seminţele pot fi reînnoite după plac;
c) plantele se dezvoltă fără să fie perturbate de transplantare;
d) plantele semănate direct sunt mai puţin sensibile la boli şi sunt mai rar atacate de limacşi şi alţi dăunători ;
e) adesea legumele semănate direct sunt mai avansate decât cele repicate.

Principiul care stă la baza preparatelor din plante este acelaşi cu cel care e la baza mulciului: dăm solului ceea ce el ne-a dat. Purinul din aromate (de exemplu : purinul de urzici) fortifică plantele şi îndepărtează dăunătorii. Numai că trebuie să ştim exact cum să lucrăm cu ele, purinul de urzici fiind foarte concentrat, deci prea puternic atunci când este în contact direct cu plantele.

Un purin se prepară întotdeauna foarte uşor:
a) se umple un recipient din lemn, lut sau plastic, pe jumătate cu plante, apoi se completează cu apă rece (de preferinţă apă de ploaie);
b) este recomandabil să adăugăm câţiva pumni de argilă pentru a atenua mirosul care se degajă în cursul fermentării;
c) procesul de fermentare începe, în funcţie de temperatură, după câteva zile sau o săptămână; se amestecă la fiecare câteva zile;
d) după trei sau patru săptămâni, fermentarea este terminată şi purinul poate fi utilizat.

Se face purin din următoarele plante:
a) brânca ursului (Heracleum sphondilyum);
b) frunzele de varză;
c) frunzele, florile şi fructele de soc;
d) tătăneasă;
e) urzică;
f) păpădie;
g) pătlagină.
Citeşte mai mult!

Cum să creezi un colţ sălbatic de 1000 mp cu un buget la mişto

- O fotografie a colţului sălbatic, care se vede în stânga sus, făcută în aprilie 2011. -

Bine e să începi anumite lucruri cu sfârşitul. Inclusiv când o pui de-o gospodărie. Bine e să-ţi trăieşti viaţa în umbra morţii, să nu uiţi că eşti finit, că nu eşti nici nemuritor, nici fără de capăt. Zicea un sfânt priceput că ăsta e începutul înţelepciunii. Lipsa care e moartea dă, clipă de clipă, plinătate vieţii. A nu te gândi că într-o zi vei pica cu botul în pământ ar fi deci lipsa lipsei, absenţa într-o bună zi a absenţei tale. Eu nu izbutesc, nici n-am izbutit vreodată, ştiu doar gândurile astea cumva pe de rost, dar mă învârt în preajma începutului înţelepciunii precum câinele în lanţ cu ochii pe ciozvârtă. Ehei, de-aş putea să nu niciodată uit că-s doar un cârnat, mi-ar fi viaţa liturghie.

Acum însă am noroc. Am luat pământul ce l-am luat, şi vremea-i aşa că nu pot face mare lucru pe el. Pe-o parte are o secară ce trebuie să şi-o strângă omul, pe cealaltă are o lucernă ce nu-i încă de cosit. Pomii fructiferi şi viţa-de-vie nu-s încă de plantat. Gardul viu nu-i de însămânţat. Neavând nimic de făcut, am pus ochii pe colţul sălbatic, nu cu gând să-l elimin, ci să-l sălbăticesc puţin mai tare, şi-apoi să-i dau drumul să lunece în voia lui. Pentru cei care sunt puţin stingheriţi de ce vorbesc eu aici, ar fi vorba despre zona 5 a unei gospodării permaculturale, aceea pe care dintru început o destinăm "inutilului", adică speciilor forestiere menite să adăpostească păsări şi plante diverse, de pe urma cărora nu vrem să tragem foloase. Locul nostru în care ne propunem să ajungem rar, şi să fim musafiri.

- Altă fotografie, tot din aprilie 2011. -

Ei bine, am noroc. N-am nimic special de făcut, afară de proiectarea gospodăriei, despre care nu vreau să scriu pe blog, pentru că nu-mi prieşte vorbăria despre proiecte. Apoi, marele noroc este că pe pământul ce-am luat există deja un colţ sălbatic, un loc invadat de arbuşti, parte uscaţi, parte vii, o oază de spini în care nu poţi intra fără să te zgârii urât, un colţ semănat cu văgăuni (de iepuri, de vulpe?), cu nişte tufe incredibil de mari de sânger şi de porumbar. Cu doi meri pădureţi incredibili. Îl evaluez ca la vreo 1000 de metri pătraţi (dar o fac regeşte, fără să calculez), e la un capăt, cel mai departe casă, pe vârful dealului, şi conţine două platouri micuţe, unul deasupra celuilalt, unite printr-o râpă pe care n-o poţi ataca din orice unghi.

Partea bună (pe lângă faptul că extraordinar că locul respectiv există, nu mai trebuie să-l inventez), este prezenţa abundentă a arbuştilor. Aşa că, spre deosebire de cursul normal al unei păduri, când arbuştii sunt semănaţi cot la cot cu arborii, eu sunt nevoit să încep să tai câţiva dintre ei. N-am să elimin prea mulţi, ci doar câteva tufe uriaşe (câţiva metri cubi buni) care sunt atât de puternice încât n-ar permite apariţia nici unui copăcel în preajma lor. Nimic nu se va pierde, tulpinile cele mai drepte urmează să le folosesc în grădina de zarzavat pe post de araci, iar în livadă pe post de proptele pentru pomişori. Iar frunzele şi crengile cele mai debile vor asigura mulciul necesar la startul colţului sălbatic.

- Tufe de porumbar, aprilie 2011 -

Ah, era să uit de buget? Păi ce proiect e ăsta care să nu beneficieze de nişte fonduri acolo, orientativ, cât de-o plapumă pe care să n-o depăşesc (prea mult). Am fost într-o pepinieră, să văd cât costă teişorii, glădiţele, stejăruşii... Şi mi s-a tăiat pofta ca să cumpăr de la ei. Adică un tei costă cam 30 de lei. Stejarii undeva ca la vreo 10 lei. În 1000 de metri pătraţi încap fără mari probleme 100 de copaci, şi cum oricum urmează să plantez cam 400 de pomi fructiferi toamna asta, plus vreo 100 de arbuşti... hm, trebuie să fiu puţin strâns la mână. Realitatea e că nu-mi permit exuberanţa unei investiţii de 2-3.000 de lei în colţişorul ăsta. Dar nici n-am să stau până când vor veni banii...

Habar n-am, poate că par zgârcit. Cei care mă cunosc bine mă taxează, dimpotrivă, de risipitor. În ce mă priveşte, ştiu prea bine că dezleg băierile pungii când vine momentul să iau ceva bun, oricum s-o fi traducând bunătatea asta - uneori e trăinicie, pentru că detest obiectele consumabile, sau să arunc obiecte în general; alteori e lucrul frumos, cred sincer că urâtul ne poate ucide, şi de aceea cumpăr uneori lucruri frumoase, mi se face rău când aud judecăţi de tip utilitarist şi mi-e profund milă de oamenii care-şi organizează viaţa strict pe linia asta. Plus că am aşa, un dispreţ pentru bani atunci când cumpăr ceea ce depăşeşte orice valoare financiară din lumea asta... de exemplu pământul, dar simt că n-o să mă uit la bani nici când am să cumpăr un câine, sau un cal...

- Tufe de porumbar, tufe de sânger, aprilie 2011. -

Deci bugetul este, doamnelor şi domnilor, 100 de lei. Sper să mă încadrez. Din suma aceasta pătrăţoasă, intenţionez să cumpăr câteva instrument: un fierestrău cu care să tai arbuştii uscaţi ce încă n-au căzut la pământ, precum şi arbuştii care sunt prea numeroşi, un plantator pentru bulbi, pe care intenţionez să-l folosesc pentru ghinde şi castane, şi un plantator conic pentru seminţe de glădiţă şi salcâm. După cum este foarte evident, singurii copăcei pe care sper să-i aduc vor proveni direct din pădure, plus ce mai am puiet crescut alandala pe lângă bloc. Restul vor fi strict seminţe. Ah, să nu uit, mai aduc şi ceva butaşi de cătină albă pe care vreau să-i pun lângă râpă, planta asta prezintă proprietatea curioasă de a-şi trimite drajonii la deal, se caţără pur şi simplu şi fixează terenurile în pantă, oricât de abruptă ar fi ea.

Acum, la sfârşitul lunii august, am găsit deja disponibile în natură seminţe de tei şi seminţe de paltin. În oraş sunt câteva exemplare suficient de joase încât să se poată recolta cu mâna, fără scară, fără nimic. Am strâns o sacoşă de-aia mare cu seminţe, pe care urmează să le împrăştii haotic. Sunt mici, şi majoritatea vor da greş, vor îngrăşa pământul. Asta e soarta seminţelor, cu cât sunt mai mici cu atâta supravieţuiesc mai greu. Iar dacă am să fiu uimit cu câte s-or lega, nu-i bai, că le transplantez într-un an doi, puiet să am eu, că sigur am să-i fac rost. Cu ghindele şi castanele nu mai merge aruncate, alea chiar trebuie îngropate, e ceva dichis, dar se prind aproape toate. Şi nucile la fel. Dar nu pun nuci, va veni şi vremea lor în livadă, n-are rost să mă încurc. Mai degrabă aduc nişte butaşi de soc, şi mai caut ceva arbuşti ca să diversific zestrea locului.

- Colţul sălbatic în iulie 2011. Se văd tufele de sânger izolate, puternic colorate în roşu. -

Ca să concluzionez, zilele astea încep să tai şi arunc prima pungă de seminţe. Cumpăr fierestrăul pentru crengi. Încerc să investighez mai bine zona, oricum am senzaţia c-am s-o parcurg centimetru cu centimetru atât când voi tăia din arbuşti, cât şi când voi planta seminţele. Sper să mă încadrez în buget. Mă rog, măcar pe termen scurt, pentru că în perspectivă s-ar putea s-aduc o băncuţă acolo, când s-or sălta copăceii spre cer şi-o să fie umbră. Iar dacă mi-a ajuta Dumnezeu, poate-or să mă îngroape puii mei în colţul sălbatic, pentru că aşa-i obiceiul prin satele acelea, lumea-şi ţine morţii în curte, nu-i exilează la cimitir, precum romanii pe vremuri. Şi la faza asta sigur sar din suta de lei pe care mi-am propus s-o cheltuiesc.
Citeşte mai mult!

John Seymour, Grădina dumneavoastră de legume (note de lectură)

Subtitlu: Cum să cultivi fructe şi legume în toate anotimpurile

Introducere

Până la al doilea război mondial, generaţiile precedente grădinăreau pentru subzistenţă. Grădinile de atunci erau de o fertilitate uimitoare.

Astăzi, asistăm la o întoarcere în forţă a grădinii de legume. Prin intermediul lor se fac economii importante, alimentele au un gust mai bun, efectul pentru sănătate este benefic.

Oamenii vor să producă organic. Ei redescoperă valoarea îngrăşămintelor de origine animală şi vegetală. Nici un grădinar n-ar trebui să uite că toate cuvintele terminate în "cid" (vezi: pesticid, ierbicid, insecticid, fungicid etc.) denumesc în fapt otrăvuri.

Tratarea solului cu nitraţi chimici duce la terenuri incapabile să reţină azotul.

Cele şase principii ale agriculturii organice sunt :
a) grădina trebuie să fie în acord cu natura, nu să i se opună;
b) natura este variată, grădinarul trebuie să practice şi el diversitatea;
c) grădinarul trebuie să cultive sau să întreţină alte forme de viaţă – animală sau vegetală - cât mai aproape de locul unde cultivă legumele;
d) grădinarul trebuie să înapoieze solului atât (sau aproape atât) cât îi ia;
e) grădinarul trebuie să hrănească solul, nu plantele;
f) el trebuie să studieze natura în ansamblu, şi nu diferitele sale aspecte izolate.

Chiar şi pe o bucată mică de pământ, grădinarul care nu e vegetarian îşi ca da seama că poate creşte iepuri, sau găini, sau ambele.

Principiul fundamental al culturii pe răzoare constă în amenajarea unui strat foarte profund care nu va fi niciodată călcat în picioare. Plantele se vor dezvolta într-un teren mai bogat, în profunzime, rădăcinile dezvoltându-se în jos mai degrabă decât lateral. Legumele obţinute astfel sunt mai mari, iar plantele vor fi mai dese.

Un răzor ar trebui să producă o recoltă de patru ori mai mare decât un strat obişnuit.

Ciclurile naturale

Plantele şi animalele sunt în interdependenţă. Animalele elimină dioxid de carbon şi consumă oxigen, plantele elimină oxigen şi consumă dioxid de carbon. Animalele manâncă plante şi elimină tot ceea ce nu pot digera. Iar bălegarul animalelor este util solului, de unde cresc plantele.

Ciclul apei

Apa râurilor, mării, lacurilor şi a solului, precum şi cea provenită din transpiraţia animalelor şi a plantelor se evaporă sub acţiunea soarelui. Este apoi transportată în atmosferă de vânturi, după care revine la nivelul solului sub forma ploii şi a zăpezii.

Ciclul azotului

Este o substanţă necesară tuturor plantelor şi animalelor. Anumite bacterii şi alge pot fixa azotul pur într-un element compus utilizabil de formele de viaţă mai elaborate.

Nici un chimist n-a putut explica faptul că animalele pot în câteva ore să transforme materii vegetale lipsite de azot într-un bălegar extrem de bogat în azot.

Orice ţesut vegetal sau animal mort, îngropat în sol, va elibera conţinutul său de azot care va putea fi utilizat de alte plante. Însă, dacă nu există suficient azot care să echilibreze carbonul care formează cea mai mare parte a oricărui organism viu, bacteriile care permit procesul de putrefacţie, adică care permit materiilor organice să se descompună şi să elibereze azotul, vor recurge la azotul care este deja conţinut în sol. Într-o primă etapă, solul va fi privat de azotul conţinut. Însă, în momentul în care procesul este terminat, este eliberat în sol nu doar azotul împrumutat, ci şi azotul obţinut din materiile organice descompuse.

Lucerna se descompune în câteva săptămâni. Paiele au nevoie de 1-2 ani pentru a se descompune. Materiile vegetale care se încorporează în pământ trebuie să fie foarte tinere. Dacă apucă a da seminţe, trebuie să treacă printr-o grămadă de compost.

Ciclul azotului ne spune că grădinarul trebuie să cultive atâtea specii aparţinând familiei leguminoaselor (fasole, mazăre etc.) câte poate.

Solul

Dacă pământul este bun, este plin de viaţă. Într-un hectar de teren bun se află de la 10 la 20 de tone de materie vie.

Originile solului

Fundamental, solul este constituit din roci pulverizate de agenţi precum: căldura, frigul, apa, vântul şi creaturile vii.

Diferitele tipuri de sol

Pentru grădinar este important să cunoască dacă solul său este uşor, adică format din particule de nisip. Sau dacă solul este greu, compus din particule minuscule, precum argila. Sau dacă este între aceste două extreme. Mai este important dacă solul este alcalin sau acid. Din fericire, orice sol poate fi ameliorat.

Humusul

Este compus din materii vegetale şi animale moarte, transformate de micro-organismele din sol într-o substanţă organică complexă care se integrează în acesta.

Humusul are numeroase efecte benefice:
a) protejează solul de eroziunea provocată de ploaie şi permite apei să se infiltreze încetişor şi în profunzime;
b) reduce eroziunea provocată de vânt;
c) permite particulelor de pământ să se aglomereze, transformând solurile fine şi prăfoase în soluri mai consistente;
d) hrăneşte organismele utile din sol;
e) scade temperatura solului vara şi o creşte iarna;
f) furnizează elemente nutritive plantelor pentru că conţin tot ceea ce acestea au nevoie;
g) reţine apa ca un burete şi minimizează transpiraţia;
h) împiedică transformările chimice să se producă prea rapid atunci când se incorporează în sol îngrăşăminte non-organice sau var;
i) degajează acizi organici care ajută la neutralizarea solurilor prea alcaline şi permite solului să degajeze minerale utile pentru plante;
j) reţine în sol amoniacul, precum şi alţi compuşi azotaţi sub o formă disponibilă.

Orice materie organică incorporată în sol poate produce humus:
a) compostul;
b) materiile vegetale uscate;
c) bălegarul din fermă;
d) excrementele omeneşti;
e) turba;
f) frunzele descompuse;
g) algele şi ierburile marine;
h) deşeurile rezultate din culturi.


Capitolul I. Indexul ilustrat al legumelor, al fructelor şi al plantelor aromatice

Părţile comestibile ale plantelor

Părţile componente ale plantelor pot fi clasificate în:
a) rădăcini;
b) tulpinile;
c) frunzele;
d) fructele;
e) florile;
f) grăunţele.

Rădăcinile

Numeroase legume au rădăcini pivotante comestibile: morcovii, păstârnacul, ridichile, napii şi sfecla.

Tulpinile

Cartofii nu sunt rădăcini, ci tulpini modificate.

Anumite tulpini nu au gust agreabil decât atunci când au fost albite, adică au fost sustrase luminii, împiedicându-se formarea clorofilei. De ex: cartofii, ţelina, andivele şi cardonul.

Frunzele

Multe legume au frunze comestibile : ceapa, prazul, usturoiul, haşma.

Florile

Nu constituie în general hrană importantă pentru om. Cele mai multe sunt fertilizate de albine, unele doar de vânt (ex: porumbul).

Sunt comestibile: conopida şi broccoli, anghinarea.

Fructele

Puful de păpădie este un fruct. Asemenea şi nuca. Tomatele, pătlăgelele vinete, ardeii iuţi, păstăile de fasole şi de mazăre sunt fructe şi ele. Căpşuna şi mura nu sunt fructe, ci grupuri de fructe (bace). Strugurii şi coacăzele sunt şi ele bace.

Fructele care conţin un singur sâmbure sunt drupe (ex: prunele).

Seminţele

Anumite seminţe pot fi consumate (cele ale cerealelor). În general seminţele sunt mai nutritive decât toate părţile componente ale unei plante.

Plantele aromatice

Seminţele lor parfumează alimentele.

Capitolul II. Cum să grădinăreşti tot anul

Grădinarul filosof spune : « Nu există timp rău. »

Iarna

Este momentul odihnei, al curăţeniei, al trasării căilor de acces, al unei noi sere, a reparării instrumentelor şi a pregătirii anului următor.

Atunci când solul este suficient de dur pentru a rezista greutăţii, cu ajutorul unei roabe, se transportă compostul şi se împrăştie pe teren.

Se caută aracii pentru fasole şi mazăre, şi se taie la 1,2 m.

În ianuarie se pun cartofii la germinat, într-un coş, în seră. Cartofii pentru sămânţă au nevoie de lumină, dar nu trebuie să sufere de frig.

Arborii fructiferi pot fi plantaţi toată iarna, cu condiţia să nu fie prea mare umezeala sau să nu fie îngheţat.

Este preferabil ca arborii să primească un strat generos de mulci la rădăcină, decât să fie prăşiţi cu sapa.

Primăvara

Dacă semănaţi prea devreme, gerul şi umezeala riscă să ducă la putrezirea seminţelor. Natura nu este prea grăbită primăvara. Nici grădinarul n-ar trebui să fie.

Anumite legume trebuie cultivate pe strat cald (ex: toată familia verzei).

Seminţele trebuie semănate într-un pământ la fel de uscat ca praful (pământul uscat este cald), apoi udate bine.

Aprilie este luna cea mai încărcată din an. Cele mai multe dintre semănăturile din grădina de legume au loc acum.

Vara

Continuaţi să semănaţi salată, ridichi, morcovi şi sfeclă în mici cantităţi, dar adesea. Veţi avea în acest fel legume proaspete toată vara şi toamna. Acesta este principalul privilegiu al celui care posedă o grădină de legume.

Iunie este o lună redutabilă în ceea ce priveşte insectele dăunătoare.

Sera trebuie deschisă în timpul zilei : tomatele au nevoie de mult aer. Castraveţii au nevoie de umezeală, însă nu le place să se sufoce.

În ceea ce priveşte retenţia de apă, cultura pe răzoare este excelentă. Este nevoie de jumătate de apă pentru un răzor în raport cu un strat obişnuit.

Imediat ce se recoltează nişte plante, altceva trebuie pus în loc. Nici un strat nu trebuie să rămână gol. Dacă nu aveţi nimic de pus, atunci semănaţi îngrăşăminte verzi. Dacă n-aveţi timp, atunci lăsaţi buruienile să crească, însă smulgeţi-le înainte să dea seminţe, şi lăsaţi-le pe loc. Vor îngrăşa pământul.

Un prăşit bun valorează mai mult decât o irigare.

Toamna

Recoltele se succed fără încetare, iar ceea ce nu se poate consuma trebuie conservat.

Toate fructele se culeg înainte de sfârşitul unii octombrie. Frunzele arborilor se strâng şi se incorporează grămezii de compost. În felul acesta, nici un dăunător al arborilor nu poate supravieţui.


Capitolul III. Organizarii grădinii de zarzavat

Cel care porneşte organizarea grădinii de la zero are mare noroc. Însă cel mai adesea se lucrează cu grădini deja utilizate, deci preconcepute.

Nevoile dumneavoastră specifice

Întâi de toate ar trebui făcută o listă cu ceea ce doriţi să aveţi în grădină.

Este greu de estimat producţia, doar experienţa vă poate spune cât puteţi obţine de pe o suprafaţă dată. Regula generală ar trebui să fie aceea de a cultiva cât de mult se poate. Răzoarele pot uimi cu cantitatea de legume obţinută de pe ele.

Topologia grădinii

Preocuparea pentru expoziţia sudică a grădinii nu trebuie să devină excesivă. Chiar şi terenurile cu expoziţie nordică sunt capabile să dea legume bune, cu o întârziere rezonabilă faţă de terenurile cu expoziţie sudică.

Umbra este mai importantă decât expoziţia. Unele plante nu merg la umbră, altele nu merg la soare.

Este prea puţin important dacă rândurile sunt orientate de la sud la nord, sau de la est la vest.

Dacă terenul este în pantă, e obligatoriu să faceţi terase. Construirea teraselor este epuizantă, dar efortul va fi răsplătit prin producţiile de legume şi absenţa eroziunii solurilor.

Clima

Este bine să ştiţi direcţia vântului dominant. Dacă aveţi necazuri cu acest factor, este bine să ridicaţi un gard cu interstiţii, mult mai eficace decât un gard compact (în ultima situaţia se pot crea vârtejuri în grădină, la ceva distanţă de gard). Este şi mai bine să plantaţi un gard viu, să puneţi arbuşti, arbori, însă vântul trebuie să fie încetinit, nu stopat.

Este bine să aveţi în apropiere o sursă de apă.

Dispunerea diverselor elemente

Grădina de legume ideală trebuie să aibă:
a) un strat pentru seminţe şi repicări;
b) un colţ pentru plante aromatice ;
c) un strat rezervat legumelor perene (sparanghel şi anghinare) ;
d) un strat pentru arbuşti fructiferi ;
e) patru straturi pentru legume anuale;
f) un loc rezervat pomilor fructiferi.

Construcţiile trebuie să cuprindă :
a) instalaţiile pentru compost;
b) un loc pentru creşterea animalelor ;
c) o căsuţă pentru unelte;
d) o seră.

Mai trebuie rezervat un spaţiu şi pentru un strat de flori.

Stupii se instalează la distanţă, eventual la înălţime. Nu e bine să fie nici aproape de alte animale, nici sub copaci.

Chiar şi în situaţia în care aveţi mai mult teren la dispoziţie, trebuie început cu suprafeţe mai mici. An de an se pot adăuga noi straturi. Terenul necultivat cu legume poate fi ameliorat.

Organizarea straturilor

Este necesar să dispuneţi de cel puţin patru straturi, în vederea unei minime rotaţii a culturilor pe patru ani. Dacă dispuneţi de mai multe straturi, este şi mai bine.

Aleile ar fi bine să fie pietruite.

Cartofii au nevoie de un sol foarte bine îngrăşat, în vreme ce rădăcinoasele plasate în acest tip de sol tind să-şi bifurce rădăcinile. De aceea este bine de distanţat cât se poate aceste două tipuri de culturi.

Mazărea, fasolea şi leguminoasele în general preferă solul plin de calcar, ceea ce nu este cazul pentru cartofi. Deci nu se pot succeda. În schimb, este foarte bine de cultivat varză după leguminoase.

Legumele « diverse » (tomatele, pepenii, bostanii, salatele, ridichile) se simt foarte bine pe un sol în care s-a incorporat un compost bine descompus.

Exemplu de ciclu pe acelaşi strat :
a) Anul I - Stratul se îngraşă abundent, şi se plantează cartofi. După recoltare se plantează secară de iarnă ca îngrăşământ verde. Secara se incorporează în sol la începutul celui de-al doilea an.
b) Anul II - Se incorporează var şi se plantează : mazăre, fasole şi alte leguminoase. După recoltare se seamănă varză.
c) Anul III - Se cultivă legume « diverse ».
d) Anul IV – Se seamănă legume cu rădăcini comestibile.

Dacă terenul este suficient de mare, în anul V se seamănă lucernă.

Organizarea unei livezi

Dimensiunea grădinii are o implicaţie majoră în privinţa arborilor plantaţi. Cu cât o grădină este mai mare, cu atât se pot planta arbori fructiferi cu tulpină mai înaltă şi mai groasă (nuci, pruni).

Arborii fructiferi nu trebuie să fie încurajaţi cu prea multe îngrăşăminte, pentru că rezultatul este în general o creştere a arborilor în detrimentul fructelor.

Pentru a se evita orice problemă legată de umbră, livada trebuie organizată ca o scară: arborii mai mari trebuie plasaţi spre nord, iar cei mai mici spre sud.

Popularea unei livezi trebuie să ţină cont de polenizarea arborilor.

Anumiţi dăunători ai arborilor sunt chiar cei din proximitatea omului: găinile mănâncă căpşuni, caprele rod coaja arborilor.


Capitolul IV. Ce este indispensabil pentru a grădinări bine

Cum să tratezi solul

Modul cel mai obişnuit de a pregăti un teren abandonat pentru grădinărit este săpatul cu hârleţul. Ulterior, se împrăştie un strat de compost pe noua suprafaţă. Viermii îl vor îngloba în sol.

Cel mai bun moment pentru a instala răzoare este al doilea an de grădinărit. În primul an, săpatul cu hârleţul este obligatoriu.

Metoda culturii fără lucrări

Principiul de bază al acestei metode este de a avea întotdeauna la suprafaţa solului un strat de cel puţin 5 cm de compost bine descompus care se reînnoieşte în fiecare an. În felul acesta se consumă cantităţi uriaşe de compost.

Plantele cultivate pe un sol bogat în compost sunt mai robuste şi rezistă mai bine la cele mai multe dintre boi şi paraziţi.

Cum să faci compost

Compostul poate fi făcut într-o cutie din lemn fără fund astfel încât primul strat de materie vegetală să fie în contact cu pământul. Straturile vegetale, şi de bălegar trebuie să alterneze. Grămada se acoperă cu un plastic negru. Amestecul se udă şi se întoarce periodic.

Nu contează din ce se fac cutiile pentru compost. Pot fi făcute din lemn, din cărămidă, din piatră. La rigoare, chiar şi un butoi din metal găurit poate servi pentru o grădină mică.

Îngrăşămintele verzi trebuie incorporate în sol înainte de a înflori.

Îngrăşăminte

Dezavantajele folosirii azotului de sinteză (din îngrăşămintele chimice):
a) producerea de nitraţi o operaţiune foarte costisitoare, care presupune o mare cheltuială de energie, iar preţul ei creşte odată cu preţul petrolului ;
b) azotul de sinteză stimulează creşterea plantelor, dar diminuează rezistenţa la maladii, insecte şi îngheţuri de primăvară;
c) creşte randamentul culturilor, dar scade calitatea plantelor;
d) în mod normal, azotul conţinut în aer este fixat cu ajutorul microorganismelor; dacă se adaugă azot de sinteză, microorganismele se văd private de funcţia lor şi mor; se distruge astfel capacitatea solului de a fixa el însuşi azot, iar obligaţia de a administra îngrăşăminte chimice se amplifică.

Îngrăşămintele de origine animală şi umană aduc toate elementele de care pământul are nevoie. Numai că trebuie obligatoriu să fie bine compostate înainte de a fi răspândite pe teren.

Înmulţirea plantelor

Se selectează doar cele mai bune şi mai tipice plante.

Plantele bianuale pot fi recoltate, păstrate la rece, apoi repicate în al doilea an. Prazul poate rămâne în pământ timp de 2 ani fără probleme. Ceapa e mai prudent să fie repicată.

Înmulţirea vegetativă

Principiul butăşirii este foarte simplu : prelevaţi o ramură de la o plantă adultă şi puneţi-o în pământ. Ceva mai târziu se vor forma rădăcini. Puteţi preleva un butaş din orice parte a plantei, dacă este plantat în condiţii ideale va forma o nouă plantă.

Cum să plantezi un arbore

Operaţiune dificil de realizat de către o singură persoană. E mai bine să fie doi oameni.

Se face o groapă cu dimensiuni duble faţă de cele ale rădăcinilor. Este greşit să se facă groapa cu câteva zile înainte de plantare (poate deveni la fel de dură ca betonul). Se pune o furcă bună de bălegar la fundul gropii. Se acoperă bălegarul cu pământ de la deasupra gropii. Se pune o proptea, care să sprijine copacul. Copacul se află la adâncimea potrivită atunci când punctul de grefă este la 15 cm deasupra nivelului solului. Rădăcinile se acoperă şi se tasează foarte bine. Se udă din abundenţă. Se mulceşte din abundenţă. Copacul se leagă de proptea cu un ciorap vechi (pentru a nu se răni coaja).

Altoirea

Constă în implantarea unei porţiuni vegetale numită grefă (altoi) pe un alt vegetal numit port-altoi, care devine suport şi-i conferă seva necesară dezvoltării.

Tăierea (curăţarea) arborilor

Arborii sunt curăţaţi de crengi pentru trei motive principale:
a) pentru a fi eliminate ramurile bolnave sau rău plasate;
b) pentru a da o formă precisă unui copac, după nevoile exploataţiei;
c) pentru a creşte randamentul arborilor şi a ameliora calitatea fructelor.

Bolile şi paraziţii

Insectele

Trebuie evitate insecticidele chimice, pentru că efectul lor depăşeşte uciderea insectelor vizate, distrugându-se întotdeauna şi alte forme de viaţă.

Puricii plantelor sunt uşor de eliminat cu o simplă stropire cu apă şi săpun.

Cultura pe răzoare

Metoda a fost adoptată în sec. XIX de grădinarii francezi din preajma marilor oraşe, care deţineau suprafeţe foarte mici de teren, dar aveau acces nelimitat la bălegarul de cal (mijlocul principal de transport). Independent, grădinarii chinezi aflaţi în situaţie similară au făcut acelaşi lucru.

Cum să faci un răzor

Suprafaţa se delimitează iniţial cu picheţi şi sfoară. Instrumentele de lucru sunt: hârleţul, furca, grebla şi roaba. Lăţimea răzorului trebuie să fie de 1,5 m. Lungimea de 6 m pare a fi potrivită (dar se poate şi mai scurt, dacă dimensiunile nu permit). Răzorul, odată pus în practică, nu va mai fi niciodată călcat. Ceea ce va deveni răzor se acoperă cu un strat de gunoi de grajd bine fermentat. Apoi răzorul se sapă bine cu hârleţul.

Unii partizani ai culturii pe răzoare consideră că răzoarele trebuie săpate anual. Însă, dacă cantitatea de bălegar este suficientă, sau compost, săpatul anual nu mai este o opţiune.

Pentru alei, cincizeci de cm sunt suficienţi.

Pe răzoare se pot semăna de patru ori mai multe plante decât pe un teren obişnuit.


Capitolul V. Cultura legumelor

Leguminoasele

Mazăre, bob, fasole, soia şi arahide – toate fac parte din familia Leguminoase. Conţinut mare de proteine. Fixează azotul.

Puse pe o grămadă de compost, leguminoasele eliberează azot.

Un sfert din grădină ar trebui anual cultivate cu leguminoase. Aceste plante nu apreciază aciditatea.

Boabele de mazăre recoltate proaspăt au un gust dulce foarte plăcut. Însă gustul se menţine doar câteva ore, timp în care zaharurile se transformă în amidon.

Lintea are o producţie foarte mică. Dacă nu dispuneţi de suprafeţe mari în grădină, nu se merită. Bobul, pe de altă parte, are o producţie foarte bună, şi este foarte hrănitor.

Crucifere

Varză, varză de Bruxelles, conopidă, brocoli, rutabaga (varză cu rădăcină-tubercul), nap, odolean, creson, ridiche de lună. Toate aceste plante seamănă cu plantele deşertului prin aceea că reţin apa ce li se oferă. Toate sunt bianuale, adică produc seminţe în al doilea an de viaţă.

Varza produce 100 tone la hectar. Dacă dorim să avem varză tot anul, trebuie s-o împărţim pe trei grupe: de primăvară, de vară, de toamnă.

Cruciferele sunt plante vorace, care apreciază un teren fertil, de pe care extrag multe substanţe nutritive.

Varza poate fi păstrată pe timpul iernii în beci, pe un pat de paie, acoperită cu paie.

Solanacee

Cartofi, tomate, ardei gras şi pătlăgele vinete. În aceeaşi clasă mai intră: tutunul, beladona şi ardeiul iute. Toate au nevoie de un sol foarte bogat, cât mai aproape de cel al junglei tropicale.

Cartofii au nevoie de un sol lejer acid. Azotul este mai puţin important, totuşi nu sunt de dorit carenţe puternice.

Ombelifere

Morcovi, păstârnac, ţelină, pătrunjel, mărar. Toate ombeliferele au ceva în comun : încolţesc foarte greu.

Morcovul este plantă bianuală. Se seamănă alternativ cu ceapa, pentru că se protejează reciproc de dăunător.

Liliacee

Ceapă, praz şi sparanghel.

Sparanghelul este o legumă formidabilă, care apare atunci când aproape niciuna nu este disponibilă, însă are nevoie de trei ani din momentul semănării până la acela al degustării.

Chenopodiacee

Sfeclă furajeră, sfeclă roşie, spanac.

Curcubitacee

Castraveţi, dovlecel, dovleac, pepene verde.

Dovleacul se conservă la o temperatură mai înaltă decât orice altă legumă: 10-16 grade Celsius.


Capitolul VI. Cultura fructelor

Rosacee

Mere, pere, gutui, cireşe, piersici, caise, prune, zmeură, căpşuni, nectarine. Din aceeaşi familie face parte: trandafirul, păducelul. Toate au florile polenizate de insecte.

Cei mai mulţi dintre arborii fructiferi nu se reproduc fidel prin seminţe, ci prin reproducere vegetativă (altoire, marcotaj, butăşire, drajonare). Port-altoiul este cel care determină dezvoltarea şi proporţiile arborelui. La momentul actual, cei mai mulţi dintre port-altoi provin de la varietăţi care dau forme mici, pitice.

Multe varietăţi de păr au nevoie de două grefe.

Caişii şi piersicii se pot cultiva în seră.

Rutacee

Portocale, mandarine, lămâi, grapefruit.

Saxifragacee

Coacăz negru, coacăz roşu, coacăz alb. Arbuşti excepţional de rustici. Coacăzele albe se pot consuma şi crude, celelalte mai cu seamă gătite.

Moracee

Smochini, duzi. Din aceeaşi familie mai fac parte : cânepa, hameiul, arborele de cauciuc.

Smochinul creşte şi în climat rece, dacă obţine foarte mult soare, iar solul este sărac. N-ar fi rău să fie cu spatele la un zid poziţionat spre sud. Rădăcinile smochinului trebuie ţinute aproape de copac, eventual într-o cutie de ciment. Dacă solul este bogat, rădăcinile se dezvoltă exploziv, iar arborele nu mai rodeşte înainte de 50 de ani.

Dudul cultivat lângă cireş face ca păsările iubitoare de fructe să cultive dude şi să lase cireşele.

Omul poate trăi mâncând în exclusivitate: pâine, vin şi măsline. Măslinul creşte în orice fel de sol, dar este foarte exigent la cădură.

Viţa-de-vie apreciază solul sărac, uscat, pietros.


Capitolul VIII. Cultura în seră

Există o multitudine de sere şi solarii. Dacă pereţii solariului sunt din folie de polietilenă, trebuie luat în calcul schimbarea lor odată la trei ani.

Cea mai mică seră este cea care se ataşează de geamul casei. Sera lipită de zidul sudic al casei este o soluţie foarte judicioasă, pentru că va permite inclusiv reglarea termică a locuinţei, încălzind-o în timpul iernii.

Pentru schelet trebuie ales între: aluminium, lemn şi plastic.

Pentru materialul transparent se alege între: sticlă şi trei tipuri de plastic (fibra de sticlă, PVC şi polietilenă).

Sticla lasă să treacă lumina, durează mult, se sparge rar din cauza vântului şi se înlocuieşte uşor. Însă este foarte scumpă şi foarte grea.

Plasticul din fibre este uşor de fixat şi nu are nevoie de un suport foarte important. Reţine ceva din căldura soarelui, ceea ce e bine vara, dar nu foarte bine iarna. Însă este inflamabil, şi nu durează decât vreo 20 de ani.

PVC-ul este mai ieftin decât cele două materiale anterioare, lasă bine să treacă lumina, dar nu durează mai mult de 5 ani.

Polietilena este foarte ieftină, lumina o traversează perfect, însă nu rezistă deloc la un vând violent.

Pentru cineva care cultivă în seră produse pentru familia lui, încălzirea serei este un lux nejustificat. Există numeroase plante care pot fi cultivate într-o seră neîncălzită de-a lungul anului, şi suficiente metode de conservare a plantelor care nu cresc pe timpul iernii.

Chiar şi în climatul cel mai rece, sera poate fi utilă pentru a cultiva plante mediteraneene : tomate, castraveţi, pepeni verzi, ardei, pătlăgele vinete ş.a. Iarna o seră neîncălzită poate fi utilizată pentru: salată, ridiche, spanac.

Cărările din seră pot fi din ciment, dar mai bine din pietriş sau piatră.

Ideal este ca solul serei să fie “artificial”, adică venit din afară şi preparat. Un amestec bun conţine: o parte turbă, o parte nisip grosier de rău, două părţi pământ bun de grădină. Oricum, dacă se cultivă ani la rând aceleaşi plante, pământul trebuie evacuat şi înlocuit cu altul proaspăt. Pământul introdus trebuie « pasteurizat », dar nu « sterilizat » !! Pentru pasteurizare, pământul se trece printr-un cuptor încălzit la 80-83 grade Celsius, dar nu mai mult.

Ventilarea este foarte importantă. Aerul nu trebuie să fie niciodată « mort », adică să stagneze.

Nu se udă niciodată frunzele într-o seră, doar rădăcinile. Nu se udă puţin şi des, ci rar şi mult, alternându-se perioadele de udat copios cu perioadele de secetă. Se udă dimineaţa, niciodată seara. Apa nu trebuie să aibă temperatura celei de la robinet, ci 21 de grade Celsius. Iarna apa trebuie să provină dintr-un butoi aflat în interiorul serei.


Capitolul IX. Conservarea de lungă durată a produselor grădinii

Metode de conservare pe termen lung :
a) sărare;
b) uscare;
c) scufundare în oţet;
d) conservarea propriu-zisă în borcan sau cutie de conserve;
e) prepararea de dulceţuri şi jeleuri;
f) congelare.

Arta sărării este utilizată în conservarea fasolei verde, care se păstrează atât de bine încât este imposibil s-o distingi de fasolea verde proaspătă. Se poate săra practic orice legumă crocantă şi dură, însă multe vor fi mai alterate decât fasolea verde, din cauza formării acidului lactic.

Uscarea este una din metodele cele mai simple de conservare a legumelor, fructelor şi a plantelor aromatice.

Aproape toate fructele se pretează uscării: merele, piersicile, caisele, strugurii, prunele, smochinele etc. Cele mai mari trebuie tăiate felii, cele mai mici trebuie pur şi simplu tăiate în două. Prunele şi altele mai mici pot rămâne intacte.

Numai câteva legume pot fi uscate: mazărea, fasolea, ardeii iuţi, sparanghelul şi porumbul.

Conservarea în oţet permite transformarea legumelor în condimente. E bine de ştiut că cel mai bun oţet este cel din vin, a cărui aromă este mai puternică decât cea a oţetului din cidru. Oţetul se aromatizează dacă se înmoaie condimentele în el timp de 2 luni. Toate legumele pot fi conservate în oţet. Durata de conservare n-ar trebui să depăşească 6 luni.


Capitolul X. Diverse

Găinaţul, prin conţinutul foarte mare de azot, activează minunat grămada de compost. Găinile trebuie să aibă acces la verdeaţă, fie printr-un parcurs liber, fie dacă li se oferă în cantităţi semnificative într-un ţarc pentru mişcare.

Raţele nu sunt mame bune. După ce scot boboci, raţele trebuie să rămână închise, altfel îşi duc bobocii prin iarbă umedă sau prin noroi.

Dacă aveţi o livadă mare, gâştele sunt păsările care pot paşte foarte bine, folosind verdeaţa din ea. Este bine de ştiut că gâştele, păsări monogame, se acceptă foarte greu, uneori ia săptămâni sau chiar luni până când se acuplează. Gâştele pot oua cam 10 ani, iar gâscanii pot fi folosiţi la reproducţie cam 5 ani. Gâsca rămasă cloşcă poate refuza să se hrănească, de aceea trebuie îndopată cu forţa.

Cinci perechi de porumbei sunt suficiente pentru a da o masă săptămânală unei familii formate din patru persoane. O pereche poate aduce zece pui anual.

Cu două iepuroaice-mame o familie poate avea o masă din carne de iepure săptămânal. Durata de viaţă a unei reproducătoare este de 2 ani. Excelenţi producători de compost, consumă practic toate resturile unei grădini.

Dacă plasăm stupul la înălţime, nimeni nu riscă să fie înţepat de albine. Mai există şi metoda plasării stupilor în spatele unui gard viu.

Gardurile vii sunt foarte frumoase, în plus sunt vii, deci întreţin viaţa multor făpturi, însă în contrapartidă consumă resursele care ar putea servi pentru alte plante. Pentru un grădinar “organic” insectele adăpostite de gardurile vii sunt inestimabile.

Gardurile clasice prezintă avantajul că oferă spalieri pentru numeroase legume : fasole, castraveţi, tomate, dovlecei şi pepene verde.

Pentru gardurile vii sunt preferabile plantele locale, simple, cum ar fi : păducel, fag, lemn câinesc, buxus.

Într-o căsuţă de grădină, tot ce poate fi pus pe pereţi trebuie pus pe pereţi. Locul fiecărui instrument de lucru poate fi marcat prin creionarea conturului. În felul acesta se vede imediat ce lipseşte.
Citeşte mai mult!