[În raport cu primul volum, Permaculture 2 este mult mai analitic, mult mai detaliat, mult mai practic. Lipsesc paginile care expun eşecul agriculturii moderne, subiect epuizat în apariţia anterioară, apar însă nenumărate scheme de organizare a unei exploataţii permaculturale, a unei sere, a unei case autosuficientă energetic, a unor forme de aquacultură. Lectura este foarte instructivă, iar cititorul european poate găsi surse de inspiraţie pentru climatul riguros de pe acest continent.]
Permacultura este un sistem energetic complet, sigur şi durabil.
Filosofia din spatele conceptului de permacultură a fost enunţată de Masanobu Fukuoka în lucrare sa The One-Straw Revolution. Diferenţa dintre sistemul agricol monocultural şi permacultură este similară cu cea dintre fermier şi aborigenul industrial: primul spintecă pieptul mamei pentru a obţine mai mult lapte, cel de-al doilea nu ia decât ceea ce i se dă, şi asta cu respect.
Toate sistemele naturale dau mai mult dacă sunt lăsate să producă liber decât dacă sunt organizate şi lucrate după metode moderne. În Africa producţia de carne per suprafaţă a scăzut la 1/60 după ce au fost tăiaţi arborii, s-au făcut garduri şi s-au introdus rase exotice. Toată energia depusă pentru modernizarea agriculturii africane a fost fără sens, şi a avut efecte distrugătoare asupra naturii.
Fermierul întreabă: „Ce pot cere acestui pământ?” Permacultivatorul va spune: "Ce-mi poate da acest pământ?" Prima întrebare duce la un violul pământul prin intermediul maşinilor. A doua conduce la o ecologie armonioasă controlată inteligent.
Principiile lui Fukuoka stau la baza permaculturii. Respectarea lor conduce la o strategie agricolă care are nevoie de puţină energie:
a) fără pregătirea terenului prin arătură;
b) fără îngrăşăminte chimice sau compost;
c) fără eliminarea ierburilor indezirabile;
d) fără dependenţa de produse chimice.
Caracteristica sistemelor permaculturale este că tot necesarul lor de energie este produs autonom. Agricultura modernă este dependentă de tehnologie şi petrol.
Nu există societate stabilă fără o agricultură permanentă. Îndepărtându-ne de sistemele de producţie permanentă, în care pământul este utilizat în comun, pentru a se ajunge la o agricultură anuală şi comercială, în care pământul este bun de consum, înlocuim o societate cu consum energetic redus cu o societate care risipeşte energia, sau exploatează pământul şi acaparează surse energetice exterioare, în principal din Lumea a Treia.
Permacultura este un sistem de agricultură conştient planificată. Raţiunile principale ale planificării sunt:
a) economisirea energiei noastre în interiorul sistemului;
b) mobilizarea energiilor care penetrează sistemul din exterior (soare, vânt, foc);
c) aranjarea plantelor de aşa manieră încât să se ajute mutual pentru a trăi sănătos;
d) dispunerea în mod optim a tuturor elementelor (plante, terase şi construcţii, case) în peisaj;
e) adaptarea la climat şi la topografie;
f) integrarea omului şi a societăţii, economisirea combustibilului pentru gătit şi încălzit;
g) furnizarea a tot ceea ce omul are nevoie astfel încât necesarul să fie realizabil pentru fiecare.
O analiză în permacultură trebuie să ia în consideraţie mai mulţi factori:
a) producţia şi randamentul intrinsec (varietatea şi cantitatea de recoltă);
b) randamentul planificării (canalizare şi conservare a energiei);
c) interacţiunea permaculturii cu alte sisteme (locuinţă) în materie de transfer şi conservare a energiei;
d) randament în domeniul social şi al sănătăţii.
Ordinea priorităţilor:
a) prima prioritate este planificarea;
b) a doua priveşte nevoile umane;
c) a treia este conservarea energiei;
d) toate acestea conduc la modificarea mediului conform planurilor.
Ce trebuie făcut dacă vântul ne împiedică să cultivăm?
a) de plantat arbori şi arbuşti locali, utili sau nu, gratuiţi sau ieftini, care cresc repede, care pot fi butăşiţi şi suntem siguri că vor supravieţui;
b) de amplasat în grădină diferite structuri, îndeosebi ziduri de piatră, taluzuri şi mici garduri vii;
c) de plantat pe scară mare vegetale rustice, garduri vii permanente.
Ce trebuie cultivat?
1) culturi care necesită puţină grijă după semănare (cartofi, porumb, dovleac);
2) culturi uşor de recoltat, de stocat şi de utilizat;
3) culturi care pot furniza o parte importantă a alimentaţiei;
4) culturi interesante d.p.d.v. economic, chiar dacă dificil de recoltat (fragi, căpşuni);
5) culturi dificil de conservat (pepeni, piersici);
6) culturi rare dar foarte căutate (ginseng, sparanghel).
Ce arbori să cultivăm?
1) pruni, fructe rustice şi plante agăţătoare;
2) nuci, alune, fructe uşor de uscat;
3) fructe cu înaltă valoare nutritivă;
4) cireşe, şofran;
5) fructe locale cu pulpă (coacăze);
6) condimente şi plante medicinale.
Regula principală este să începi cultivarea pământului de lângă casă, îndepărtându-te progresiv. Niciun arbore, nicio plantă, nicio structură, nicio activitate nu trebuie amplasate în afara planului.
De cât teren este nevoie pentru a deveni autosuficient? De atâta teren cât poţi controla. Dacă ai mai mult, nu eşti autosuficient, şi scad şansele să obţii surplus.
De unde trebuie să începi să-ţi cultivi terenul? De la uşă.
Dimensiunea ideală a grădinii familiale este de 750-1000 mp.
Nu este dificil de conceput şi de realizat grădini care să fie mai intensive decât sistemele naturale, dacă respectăm câteva metode:
a) diminuarea pierderii de apă, construirea de structuri destinate oferirii de umbră, de garduri vii sau de ziduri care să reducă evaporarea datorată vântului;
b) introducerea de specii foarte rezistente la secetă, care rezistă mai bine decât plantele utile obişnuite, în vederea construirii de perdele împotriva vântului;
c) utilizarea de folii de plastic îngropate vertical între grădină şi pământul dimprejur, în vederea reţinerii umidităţii.
Plantele, cu rare excepţii, nu sunt făcute să trăiască singure:
a) servesc drept suport altor plante;
b) filtrează soarele şi fac umbră altor plante;
c) furnizează hrană pentru alte plante;
d) permit polenizarea încrucişată;
e) trăiesc în simbioză cu alte plante;
f) furnizeză altoi.
Interacţiuni între plante:
a) anumite plante găzduiesc predatorii care atacă insectele dăunătoare altor plante (reciproc, anumite plante transmit boli altor plante);
b) plantele resping animalele care vor să se hrănească cu ele (prin mijloace mecanice – spini, sau chimice – fenoli);
c) plantele-capcană pot atrage paraziţii care dăunează altor plante.
Varietatea este cheia stabilităţii. Monoculturile sunt invitaţii la festin pentru dăunători. Atunci când plantele sunt alternate pe aceeaşi suprafaţă, riscul invaziilor dăunătoare este incomparabil redus.
Solul gol, neacoperit, este un sol agresat, care nu poate fi întâlnit decât acolo unde omul sau animalele au distrus echilibrul ecologic.
Cele trei demersuri principale care permit pierderi minimale în agricultură sunt:
a) plantarea de păduri şi de tufişuri pentru a proteja solul;
b) utilizarea instrumentelor care nu întorc solul;
c) încurajarea formelor de viaţă care aerează solul (râmele).
Stratul protector (din paie, frunze, hârtie tocată, rumeguş, haine vechi, cartoane, ace de răşinoase, aşchii de lemn etc.) economiseşte multă muncă utilizând materiale pe care de obicei le aruncăm. Sistemul suprimă toate buruienile.
Grădina nu se udă decât dacă este nevoie. Dacă sub stratul protector pământul este umed, nu e nevoie de irigaţie.
Daca pe pământul unei ferme se plantează arbori în proporţie de 25%, restul de 75% îşi dublează producţia. Nu există pierdere de randament în urma plantării de arbori, câştigurile depinzând de o planificare corectă. Dacă acest sistem ar fi pus în practică la scară mare, seceta şi inundaţiile ar fi atenuate de pădure, iar întreaga regiune ar beneficia de pe urma unei policulturi bazată pe păşunat şi pădure.
Efectele permaculturii arboricole:
a) furnizează un loc protejat unde animalele pot depune ouă şi-şi pot creşte puii;
b) permite încă de la început producţia de miere şi polen;
c) permite mai târziu obţinerea unei mari varietăţi de produse animale şi vegetale, recoltarea de nuci etc.;
d) temperează efectele climatice, îndeosebi cel al secetei;
e) furnizează combustibili;
f) împiedică eroziunea solului, îndeosebi cea produsă de vânt;
g) reduce nevoile de carburanţi, pentru că suprafaţa dedicată culturilor anuale s-a micşorat;
h) face să coboare pânza freatică şi împiedică depunerea de săruri la suprafaţă;
i) furnizează hrană concentrată pentru animale, rezistentă la secetă şi la frig, în perioadele în care păşunea este slab productivă.
Importanţa critică a cerealelor, a rădăcinoaselor, a roşcovelor, a sfeclei de zahăr şi a prunelor este că toate aceste plante pot fi puse la fermentat şi se poate produce alcool. Fiecare fermier îşi poate produce astfel un combustibil curat pentru bucătărie, iluminat şi transporturi.
În permacultură, livezile sunt planificate pentru a servi drept domeniu păsărilor de curte.
Rezultatul planificării unei case climaterice este reducerea sau eliminarea nevoii unui aport exterior de energie pentru a controla temperatura interioară. Dacă energia soarelui este regularizată şi înmagazinată în masa pereţilor, a acoperişului şi a rezervoarelor de apă, cea mai mică producţie de căldură corporală, de căldură degajată din încălzirea alimentelor sau eventual de la o sobă este suficientă pentru ca ambianţa să fie confortabilă.
Fundamentele unei case climaterice sunt:
a) protecţie împotriva vânturilor reci, de unde plantarea de bariere împotriva vântului;
b) orientare pe axa est-vest, cu faţa spre soare (sud), de unde integrarea unei sere;
c) puţine ferestre pe pereţii spre est şi spre vest, sau doar nişte foarte mici deschideri fixe; aceşti pereţi pot servi drept suport pentru plantele agăţătoare care servesc drept izolaţie;
d) fără ferestre sau uşă în zidul dinspre nord;
e) întreaga casă şi fiecare deschidere în parte este etanşă faţă de curenţii de aer; numai câteva orificii la baie şi la toaletă trebuie lăsate deschise;
f) pereţii sunt izolaţi; acoperişul este izolat cu gazon.
Dacă trebuie modificată o casă deja existentă, criteriile sunt:
a) o seră la sud;
b) o „casă a umbrei” la nord;
c) plante agăţătoare pe pereţii de la est şi de la vest;
d) adăugarea de masă termică sub forma de dale de beton, de rezervoare de apă, de cărămizi sau de pietre în seră sau în camerele călduroase izolate.
Caracteristicile unei sere adiacente sunt următoarele:
a) orientată până la 60 de grade spre sud;
b) zidurile spre est şi vest trebuie să fie izolate, şi construite solid;
c) baza trebuie să fie izolată, îndeosebi la fundaţie;
d) trebuie utilizate cadre din lemn, pentru a evita pierderea prea rapidă a temperaturii, ca în cazul metalului;
e) panourile de sticlă simplă constituie vitrajul cel mai durabil şi cel mai eficient;
f) dacă se sapă o gaură sub panta de la bază se pierde mai puţină căldură în sol în exterior;
g) un orificiu de aerisire etanş trebuie amplasat spre partea cea mai superioară a serei;
h) pentru stocarea de căldură se amplasează apă în recipiente mici; la fel de utilă este o baltă de mici dimensiuni;
i) dacă este înclinată la 45 de grade, sticla este cel mai eficace;
j) zidul trebuie colorat alb, pentru a reflecta corect căldura.
Acoperirea casei cu iederă face să reducă pierderile de căldură cu până la 30% şi să respingă căldura verii cu până la 70%.
Nu există altă soluţie, pe plan politic şi economic, la problemele omului, decât formarea de mici comunităţi responsabile, implicate în permacultură şi în tehnologiile potrivite, pentru că întreprinderea individualistă şi competitivă, precum şi energia supraabundentă n-au răspuns aşteptărilor.
Zilele energie centralizate sunt numărate, iar „re-tribalizarea” societăţii este o evoluţie inevitabilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu