Partea a II-a. Etologie specială
Comportamentul unor specii de animale domestice
Capitolul 6. Comportamentul taurinelor
6.1. Comportamentul nutriţional (trofic)
Buzele au o sensibilitate tactilă relativ redusă, motiv pentru care taurinele pot apuca şi înghiţi (odată cu furajele) diferiţi corpi străini (nisip, pământ, cuie, fragmente de sârmă) provocând boala numită reticulită traumatică. Buzele au un rol mai important în prehensiunea furajelor administrate la iesle.
6.1.1. Comportamentul nutriţional al taurinelor întreţinute pe păşune
La vacile adulte, durata medie a păşunatului este de 4-10 ore pe zi.
Cantitatea de nutreţ verde consumată de o vacă adultă este de cca. 50 kg/zi cu limite cuprinse între 27 şi 87 kg/zi, ceea ce reprezintă cca. 8 - 12% din masa corporală a animalului. Viteza de păşunat este de 58 – 80 prehensiuni / minut, când păşunea este de bună calitate, iar plantele se află într-o fază tânără de vegetaţie.
Taurinele execută un păşunat selectiv manifestând preferinţe pentru anumite plante folosind mirosul şi gustul. Vacile nu pot deosebi pe cale optică furajele comestibile faţă de cele necomestibile. Taurinele preferă plantele cu gust uşor amărui, acru, dulce şi pe cele sărate, evitând plantele amare şi pe cele cu gust neplăcut (poluate cu dejecţii sau diferite substanţe chimice).
6.1.2. Comportamentul nutriţional al taurinelor întreţinute în condiţii de stabulaţie
Preferinţele taurinelor pentru un anumit sortiment furajer sunt influenţate de calitatea furajelor şi de frecvenţa administrării acestora. Astfel, furajele administrate pentru întâia dată sunt acceptate mai greu, după câteva încercări.
6.2. Comportamentul dipsic (adăparea)
Cantitatea de apă consumată este de 40 - 60 litri/zi, acest parametru fiind influenţat de o numeroşi factori, între care: rasa, vârsta, starea fiziologică (gestaţie sau lactaţie), nivel productiv, cantitatea de substanţă uscată ingerată, conţinutul raţiei furajere în proteine şi sare, sezon calendaristic, temperatura mediului ambiant, efortul fizic depus de individ,
sistemul de adăpare, caracteristicile fizice, chimice şi biologice ale apei, etc.
6.3. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)
Taurinele adulte elimină 40 - 50 kg fecale/zi, ceea ce reprezintă 6 - 7% din masa lor corporală. Taurinele elimină zilnic 15 - 25 litri urină.
6.4. Comportamentul de odihnă şi somn
Durata totală a odihnei este de 8 – 13 ore pe zi, din care 70 - 80% are loc pe timpul nopţii.
Pentru odihnă, timp în care are loc şi rumegarea, taurinele adoptă poziţia de decubit sterno-costal, cu membrele anterioare flexate (adunate) sub trunchi, unul din membrele posterioare fiind adus sub abdomen, iar celălalt fiind întins lateral. În timpul odihnei, animalele ţin capul ridicat pentru eliminarea gazelor ce rezultă din fermentaţiile ruminale (prin eructaţie). Înainte de a adopta poziţia de decubit, taurinele execută un control vizual şi olfactiv al locului ales pentru odihnă şi, doar după aceea, adoptă poziţia caracteristică pentru odihnă.
Indiferent de sistemul de întreţinere (legat sau nelegat), taurinele cu o dezvoltare corporală mai mare se odihnesc mai mult decât cele având o dezvoltare corporală mai mică. Animalele aflate în partea superioară a ierarhiei sociale, întreţinute pe păşune sau în adăposturi cu întreţinere nelegată, au o durată totală de odihnă mai mare comparativ cu cele aflate în partea inferioară a ierarhiei de grup.
Taurinele dorm puţin, durata totală a somnului adânc (liniştit) fiind, în medie, de 30 minute/zi. Această perioadă de somn adânc este subîmpărţită în 6 - 10 până la 15 reprize de somn, fiecare având o durată de 2 – 4 minute. Somnul are loc, cu preponderenţă, noaptea. Faza de somn liniştit este precedată de o stare de atenţie diminuată („moţăială”), urmată de faza de somn liniştit, care se poate termina cu o scurtă fază de somn paradoxal.
În timpul fazei de somn paradoxal, la taurine se pot observa mişcări rapide ale globilor oculari (pleoapele fiind închise), mişcări bruşte şi repetate ale membrelor şi ale capului. După faza de somn paradoxal, animalul se trezeşte, revenind la starea de veghe.
6.5. Comportamentul de igienizare
Igienizarea reciprocă dintre animale prin lins este o formă de manifestare a „simpatiei dintre taurine” şi, în acelaşi timp, sunt igienizate acele regiuni corporale la care animalul însuşi nu are acces.
6.6. Comportamentul sexual
La viţele, apariţia primului ciclu estral (primul ciclu de călduri) are loc la vârsta de 8 - 12 luni, fără a depăşi vârsta de 18 luni. Apariţia primului ciclu de călduri marchează instalarea pubertăţii.
Viţelele pot fi programate la însămânţare artificială sau la montă naturală când dezvoltarea lor corporală reprezintă 65% din dezvoltarea corporală specifică maturităţii morfologice.
Ocazional, tăuraşii pot fi utilizaţi la montă începând de la vârsta de 12 luni, iar folosirea sistematică a acestora la reproducţie va avea loc de la vârsta de 15 - 18 luni. Taurii îşi menţin capacitatea de reproducţie până la vârsta de 8 - 10 ani.
6.7. Comportamentul matern şi al noului-născut
În faza de pregătire pentru fătare, vaca este liniştită se odihneşte în poziţie ortostatică sau în decubit şi cercetează vizual şi auditiv împrejurimile (priveşte atent în jurul său şi îşi îndreaptă urechile în diferite direcţii). În faza deschiderii cervixului, care la vacă durează 2 până la 24 ore, vaca este neliniştită, are privirea speriată (mai ales primiparele), întoarce capul spre flanc (autoascultaţie), se culcă şi se scoală des, agită coada, defecă şi urinează frecvent.
Intensitatea legăturilor dintre vaca-mamă şi propriul viţel este influenţată de gradul de ameliorare al rasei, de tipul morfo-productiv, de numărul de viţei la o fătare şi de vârsta vacii. Comparativ, vacile din rasele de neameliorate au un instinct matern mai puternic şi sunt mai bune mame decât vacile aparţinând raselor ameliorate. Vacile din rasele de carne au abilitatea de a fi mame mai bune, îşi îndeamnă mai des viţeii la supt şi îi supraveghează mai atent decât o fac vacile din rasele de lapte. Vacile multipare sunt mai atente cu propriul viţel decât vacile primipare. Vacile cu fătări gemelare dezvoltă legături mai slabe cu fiecare din cei doi viţei, faţă de vacile care fată un singur viţel.
6.8. Comportamentul social (de grup, interindividual)
În cadrul grupului, comportamentul social poate fi :
a) agonistic;
b) neagresiv.
6.8.1. Comportamentul agonistic (conflictual)
Ameninţarea este o formă de comunicare prin intermediul căreia animalul îşi manifestă intenţia de atac. Acţiunea de ameninţare se exteriorizează prin poziţia caracteristică a trunchiului, a gâtului şi a capului. La taurine sunt descrise trei grade de ameninţare, respectiv: redusă, medie şi intensă (puternică). Animalul care ameninţă, îşi arcuieşte coloana vertebrală (cifoză), îşi apleacă gâtul şi capul spre sol, coarnele fiind îndreptat spre adversar. Cu cât gradul (intensitatea) de ameninţare este mai mare, cu atât gâtul şi capul animalului care ameninţă sunt mai apropiate de nivelul solului.
Lupta se declanşează dacă în urma acţiunilor de intimidare prin ameninţare, nici unul din cei doi adversari nu se retrage. Cei doi adversari se privesc direct, ţin capul în jos cu coarnele îndreptate spre adversar, au membrele anterioare puţin depărtate, iar membrele posterioare sunt plasate uşor sub trunchi. Adversarii se apropie, apoi, încet unul de celălalt şi dacă nici unul din adversari nu renunţă, atunci se declanşează lupta.
La taurine, lupta propriu-zisă apare relativ rar şi este limitată în timp. Combatantul care se simte mai slab refuză lupta, adoptă atitudinea specifică de supunere şi se îndepărtează de învingător. Această retragere poate declanşa, uneori, un atac violent din partea adversarului său sau, chiar, din partea altor animale din grupul respectiv.
6.8.1.1. Formarea ierarhiei de grup
Stabilirea poziţiei pe care o ocupă fiecare individ în cadrul unui grup de taurine depinde de o serie de factori, între care: vârsta, experienţa anterioară, dezvoltarea corporală (exprimată prin masa corporală şi talia individului), prezenţa coarnelor etc. Astfel, vârsta, experienţa anterioară (dobândită în disputele anterioare) şi prezenţa coarnelor se corelează pozitiv cu rangul pe care îl ocupă animalele în cadrul ierarhiei de grup.
Dacă grupul de taurine nu depăşeşte 50 de bucăţi, probabilitatea de a fi integrat (echilibrat) este foarte mare. Dacă numărul trece de 50, se formează subgrupuri sociale, şi riscul de conflict creşte.
6.8.2. Comportamentul neagresiv
Se manifestă prin :
a) lins ;
b) mirosire ;
c) salt ;
d) joacă.
6.9. Comportamentul de explorare (de investigare, de curiozitate)
Taurinele manifestă un anumit conservatorism în ceea ce priveşte ambianţa, în sensul că taurinele se obişnuiesc relativ greu cu modificările din spaţiul de viaţă în care s-au obişnuit.
6.10. Comportamentul ludic (de joacă)
Se exteriorizează doar la animalele sănătoase, sătule şi adăpate şi care nu se află sub presiunea satisfacerii unor trebuinţe imediate.
Capitolul 7. Comportamentul cabalinelor
7.1. Legătura dintre organismul animal şi mediul ambiant
Calul are un câmp vizual de până la 300 de grade. Prin mişcări uşoare ale capului, creşte la 360 de grade. Vede destul de bine în semiîntuneric, dar se orientează greu în întuneric total. Caii percep galbenul şi verdele, însă mai puţin albastrul şi roşul.
Calul are auz fin. Mărimea, forma, portul şi mobilitatea urechilor sunt particularităţi ce pot caracteriza starea de sănătate, agilitatea, atenţia şi isteţimea calului.
Simţul olfactiv la cabaline este comparabil cu cel al câinelui. Caii depistează uşor mirosurile greu perceptibile şi pe cele suspecte. Pe timpul păşunatului de noapte caii evită, prin miros, gropile şi muşuroaiele făcute de rozătoare. Calul reacţionează puternic la mirosurile dezagreabile (dejecţii, sânge, transpiraţia omului, depozitele de deşeuri menajere, fabrici de făinuri de carne şi oase etc.).
Calul preferă furajele cu gust dulce sau sărat.
Copitele prezintă sensibilitate tactilă.
7.2. Comportamentul nutriţional (trofic)
La cabaline digestia este predominant intestinală.
Păşunatul începe din zori şi poate dura până noaptea. În medie, durata totală a păşunatului este de 12 - 13 ore pe zi, cu variaţii cuprinse între 10 şi 16 ore pe zi.
Termenul de stavă se foloseşte pentru a desemna un grup heterogen de cabaline, grup ce poate fi format din: armăsar, iepe, tineret şi mânji. La scurt timp după începerea păşunatului, stava se divide în grupuri mici de cai (4 - 5 indivizi). Pe timpul păşunatului caii se dispersează pe păşune, păstrând între ei o anumită distanţă.
Ingerarea a 1000 g mlădiţe de tisă sau a 150 g scoarţă de castan pot provoca moartea animalelor.
Furajele granulate şi cerealele moi (ovăzul), sunt ingerate foarte rapid (cca. 10 minute), pentru fiecare kg de furaj granulat ingerat fiind necesare 800 - 1000 de mişcări masticatorii. Ca urmare a ingestiei rapide, la cai pot să apară tulburări gastrice (colici), prin supraîncărcarea stomacului.
7.3. Comportamentul dipsic (adăparea)
Un cal adult consumă, în medie, în 2 - 4 reprize de adăpare, 15 – 20 litri de apă pe zi, însă, în funcţie de factorii amintiţi, cantitatea de apă ingerată poate să ajungă la 40 - 60 litri pe zi.
7.4. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)
La cabaline, defecarea şi micţiunea sunt funcţii fiziologice ce satisfac un dublu scop: metabolic (eliminarea produşilor de excreţie) şi etologic (apelant sexual şi de marcare a teritoriului).
7.5. Comportamentul de odihnă şi somn
Caii sălbatici se odihnesc şi dorm mai puţin decât cei domestici, caii adulţi se odihnesc şi
dorm mai puţin decât tineretul cabalin, iar cabalinele întreţinute în stabulaţie se odihnesc şi dorm mai mult decât caii întreţinuţi pe păşune.
La cabalinele adulte, raportul între timpul petrecut în stare de veghe şi somn este foarte mare. Astfel, pe parcursul unei zile (24 ore) caii petrec cca. 88% din timp în stare de veghe (atenţie - cca. 19 ore şi moţăială - cca. 2 ore) şi doar 12% din timp în stare de somn (somn liniştit - cca. 2 ore şi somn paradoxal - cca. 50 minute). Aceste activităţi se desfăşoară cu preponderenţă în poziţie ortostatică (cca. 92% din timp) şi doar 8% din timp în poziţie decubitală. Pe timpul nopţii (10 ore), caii petrec în stare de veghe cca. 72% din timp şi cca. 28% din timp în stare de somn, activităţi ce se desfăşoară în poziţie ortostatică (80% din timp) şi 20% din timp în poziţie decubitală.
7.6. Comportamentul de confort şi igienizare
La cai, comportamentul de igienizare şi de confort se exteriorizează prin mişcări specifice de curăţire, scuturare, frecare-scărpinare, tăvălire.
7.7. Comportamentul sexual
La cabaline, instinctul sexual apare la vârsta de 6 luni, iar maturitatea sexuală se instalează în jurul vârstei de 10 - 12 luni), animalele fiind admise la reproducţie, în funcţie de sex, rasă şi condiţiile de creştere, în jurul vârstei de 2 - 3 ani, când ating masa corporală şi dezvoltarea corporală specifice pentru admiterea la reproducţie.
Iepele în călduri sunt neliniştite, nechează des, scurt şi cu sunete înalte, au un apetit redus şi capricios, sunt foarte atente la ceea ce se întâmplă în jurul lor, ciulesc şi mişcă urechile, ridică în mod repetat coada, defecă şi urinează des (urina, amestecată uneori cu mucus, fiind evacuată în cantităţi mici în jeturi scurte), deschid şi închid ritmic comisura inferioară a vulvei evidenţiind clitorisul (manifestare cunoscută sub denumirea de „clipit”), vulva este edemaţiată, cu mucoasa congestionată, glanda mamară este uşor turgescentă iar proprietăţile organoleptice ale laptelui se modifică. De asemenea, iepele în călduri, simulează poziţia de urinare, caută apropierea de armăsar sau de caii vecini pe care îi ”ciupesc” uşor cu dinţii în regiunea coamei şi a grebănului. Pe păşune iapa în călduri se deplasează mult, execută controlul olfactiv al celorlalte iepe în regiunea perianală şi a cotului şi formează, cu alte iepe aflate în călduri, un grup aparte. La apropierea armăsarului, iapa se linişteşte şi rămâne imobilă, se plasează cu trenul posterior spre armăsar, campează membrele posterioare, prolabând ritmic şi repetat clitorisul, urinează frecvent şi în cantităţi mici, acceptând monta.
7.8. Comportamentul matern şi al noului-născut
La naştere, mânzul este bine dezvoltat din punct de vedere morfofiziologic. La scurt timp de la fătare mânzul este capabil să-şi urmeze mama, deplasându-se la pas, la trap sau la galop. Încă din prima zi de viaţă mânzul aude, vede, comunică vocal, se joacă, se tăvăleşte, se scarpină şi cercetează zonele imediat învecinate. Ritmul de creştere şi de dezvoltare a mânjilor în primul an de viaţă este accelerat. În primele 60 de zile de la naştere mânzul îşi dublează masa corporală.
7.9. Comportamentul social
Astfel, urechile îndreptate spre înainte exprimă atenţie şi energie, în timp ce urechile îndreptate spre înapoi exprimă frică, agresivitate sau retivitate. Urechile mişcate permanent şi în toate direcţiile sugerează diminuarea acuităţii vizuale sau, chiar, lipsa de vedere (orbirea) la individul respectiv. Ochii închişi pe jumătate indică somnolenţă sau oboseală accentuată. La caii care percep mirosuri neplăcute, nările sunt larg dilatate. Nările „fremătânde” indică frică, nelinişte, agresivitate. De asemenea, la cai sunt descrise şi mişcări al gurii sub forma unor muşcături „de afecţiune”, „de curtare”, „de agresivitate” etc. Coada ridicată exprimă vigoare, biciuirea cu coada indică tendinţe agresive din partea animalului, iar coada plasată între fese exprimă lipsă de energie, frică sau o stare de boală. „Scurmarea” paielor din aşternut cu membrele anterioare indică plictiseală, tropăiturile pot sugera nerăbdare, iar lovirea repetată a solului cu membrele anterioare indică tendinţe agresive, de atac sau de apărare.
7.9.1. Comportamentul agonistic (conflictual)
La cai, acţiunile de ameninţare se manifestă sub forma unor atitudini caracteristice (urechile îndreptate spre înapoi, nările mult îngustate, coada ridicată, ridicarea repetată şi lovirea solului cu membrele anterioare, „scurmarea” solului cu unul din membrele anterioare, facies ameninţător), manifestări însoţite de un sforăit prelung, specific. În timpul luptei atât iepele cât şi armăsarii se muşcă reciproc şi se lovesc cu copitele membrelor anterioare şi posterioare. Lupta este însoţită de nechezături specifice.
7.10. Comportamentul explorativ
Caii manifestă un interes viu pentru tot ce se întâmplă în interesul lor.
7.11. Comportamentul ludic
Întâlnit mai ales la mânji.
Capitolul 8. Comportamentul suinelor
8.1. Comportamentul nutriţional (trofic)
Animale omnivore. Simţul olfactiv bine dezvoltat. Pot fi întreţinute pe păşune (caz în care mănâncă 6-7 ore pe zi).
Consumul voluntar de furaje este mai ridicat în cazul suinelor întreţinute în boxe colective faţă de animalele întreţinute în boxe individuale.
Suinele refuză furajele cu gust prea acru sau prea amar.
8.2. Comportamentul dipsic (adăparea)
Dacă furajele sunt asigurate „ad libitum” porcii alternează consumul furajelor cu adăparea. În cazul în care furajele sunt administrate restricţionat, porcii vor consuma întâi furajele disponibile şi numai după aceea se vor adăpa.
8.3. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)
În pofida reputaţiei lor, suinele sunt animale curate, dacă le sunt create condiţiile necesare. Depunerea fecalelor şi a urinei se face în locuri precis delimitate şi atent alese.
8.4. Comportamentul de odihnă şi somn
Dacă temperatura ambiantă este redusă, porcii adună materialul de aşternut pentru a se evita contactul direct cu solul sau cu pardoseala rece, iar dacă este cald, materialul din aşternut este subţiat sau chiar îndepărtat, astfel încât corpul animalului să fie în contact direct cu pardoseala mai rece.
Pe timpul odihnei şi al somnului nu se respectă strict ierarhia de grup, în sensul că animalele (mai ales în cazul unor temperaturi scăzute) dorm strâns lipite unele de altele sau, chiar, unele peste altele. Această particularitate comportamentală este explicabilă prin aceea că la purcei sistemul de termoreglare fiziologică este nefuncţional în primele 7 - 10 zile de viaţă. De asemenea, pilozitatea redusă la suinele adulte nu oferă o protecţie suficientă împotriva pierderilor de căldură din organism.
8.5. Comportamentul de igienizare şi confort
Porcii nu se igienizează prin lins, ci prin frecare-scărpinare. Îmbăierea în ape noroioase este o acţiune comportamentală ce vizează protecţia împotriva atacului insectelor hematofage şi a muştelor, precum şi pentru îndepărtarea paraziţilor externi. De asemenea, îmbăierea are un rol important în cadrul funcţiei de termoreglare.
8.6. Comportamentul sexual
La scrofiţe, primul ciclu estral apare în jurul vârstei de 5 - 8 luni, iar la vieruşi pubertatea se instalează la vârsta de 4 - 5 luni. Tineretul suin poate fi admis la reproducţie în jurul vârstei de 8 - 10 - 12 luni.
Unele scroafe refuză împerecherea cu un anumit vier, părăsindu-l „fără un motiv evident pentru observatorul uman” după „preludiu” şi acceptă monta cu un alt vier. În mod asemănător, sunt citate cazuri în care anumiţi vieri care refuză monta unei scroafe, dar care se împerechează imediat cu o altă scroafă.
8.7. Comportamentul matern şi al noului-născut
În primele zile de la parturiţie, scroafele sunt foarte irascibile, mai ales faţă de subiecţii necunoscuţi şi îşi apără cu vehemenţă purceii. În general scroafele sunt bune mame, sunt atente când se culcă pentru a nu-şi strivi purceii şi răspund prompt la chemările de alarmă ale purceilor. În unele cazuri, scroafele cu deficienţe de auz (scroafele bătrâne) şi cele cu instinct matern atenuat, îşi strivesc proprii purcei. Frecvenţa strivirilor de purcei creşte pe timpul anotimpului cald, când în maternitate temperatura este mult peste zona de confort termic, iar purceii sunt moleşiţi şi nu se retrag la timp din calea scroafei în momentul în care aceasta se culcă. Uneori, scrofiţele primipare dar şi cele multipare, îşi ucid şi mănâncă proprii purcei (fetofagie).
8.8. Comportamentul social
8.8.1. Comportamentul agonistic şi formarea ierarhiei de grup
La purcei primele dispute se declanşează începând cu vârsta de 2 - 3 zile. Aceste dispute sunt urmarea competiţiei dintre purcei pentru ocuparea şi păstrarea sfârcurilor la scroafamamă. Luptele au o intensitate mai mare şi sunt mai frecvente de la vârsta de 3 zile şi continuă să se manifeste până la fixarea purceilor la sfârcuri.
Luptele dintre animalele adulte au o durată mai mare şi sunt mai violente. Uneori, aceste lupte se soldează cu răni destul de grave care, în cazuri extreme, pot cauza moartea unuia sau chiar a ambilor adversari. Luptele se exteriorizează prin lovituri cu capul şi cu râtul, prin muşcarea şi sfâşierea diferitelor regiuni corporale ale adversarului (cap, urechi, gât şi părţile laterale ale trunchiului, coadă etc.), precum şi prin folosirea colţilor. Vierii folosesc în timpul conflictelor dintre ei, colţii (incisivii), cu ajutorul cărora execută mişcări de sfâşiere, lovind cu preponderenţă, zona abdomenului care pot produce răni foarte grave, uneori chiar eviscerarea adversarului.
8.9. Comportamentul explorativ
Manifestările comportamentale explorative sunt mai evidente şi mai uşor de constatat în cazul întreţinerii suinelor pe păşune. Suinele verifică prin control olfactiv, vizual şi auditiv spaţiul pe care se găsesc la un moment dat. Suinele explorează cu preponderenţă ceea ce se găseşte la nivelul solului şi în stratul superficial de sol.
Capitolul 9. Comportamentul ovinelor
9.1. Comportamentul nutriţional
Oile preferă plantele aflate într-un stadiu timpuriu de vegetaţie, bogate în azot (leguminoasele), având o înălţime (talie) mijlocie spre mică. Oile evită consumarea plantelor cu talie mare, îmbătrânite, poluate cu dejecţii sau cu substanţe chimice care modifică mirosul şi gustul plantelor de pe păşune.
Oile consumă cu plăcere plantele având un gust uşor sărat sau uşor amărui şi evită plantele toxice şi pe cele puternic aromate.
Ovinele din rasele indigene (Ţurcană, Ţigaie, Stogoşă etc.) pasc în grupuri mari şi compacte, frontul de furajare fiind desfăşurat sub forma unui evantai. Pe păşunile sărăcăcioase, animalele din aceste rase pot păşuna în grupe formate din 4 - 5 indivizi, situate, uneori, la distanţe apreciabile unele de altele. Oile aparţinând unor rase englezeşti (Romney-Marsh, Lincoln, Suffolk, Oxford), olandeze (Texel), neo-zeelandeze (Coopwooth) şi australiene (Corriedale, Polwarth etc.) au tendinţa de a se dispersa pe păşune, întâlnindu-se frecvent indivizi care păşunează solitar. În cazul acestor rase, acest comportament specific este, pe de o parte, urmarea particularităţilor legate de zonele de formare ale acestor rase (păşuni bogate şi foarte întinse ca suprafaţă), iar pe de altă parte intensitatea consumului selectiv de furaje este mai evident, ovinele din aceste rase preferând plantele aflate într-o fază timpurie de vegetaţie, vârful şi frunzele acestora.
Pe timpul iernii, în unele arii geografice se practică şi păşunatul de iarnă.
La ovine comportamentul alelomimetic (imitarea unui tip comportamental) este foarte pregnant. Astfel, pe păşune (dar şi în alte situaţii) toate animalele se hrănesc, toate se odihnesc, respectiv toate se îndreaptă spre sursa de apă.
9.2. Comportamentul dipsic (adăparea)
Consumul mediu zilnic la oile adulte este de 3 până la 6 l de apă pe zi. În cazul unor temperaturi ridicate, consumul de apă poate creşte până la 8 - 10 l pe zi. În principiu, ovinele nu se adapă pe timpul nopţii.
9.3. Comportamentul de excreţie
Ovinele fac parte din speciile de animale domestice cu defecare şi micţiune difuză (fără o localizare specifică). La oi nu se poate realiza, prin dresaj, reflexul de reţinere al fecalelor şi a urinei.
9.4. Comportamentul de odihnă şi somn
În timpul perioadelor de odihnă are loc rumegarea. Pentru rumegare oile ţin capul ridicat pentru facilitarea procesului de eliminare al gazelor rezultate în urma procesului de digestie (eructaţie). Pe timpul reprizelor de somn, capul este întors spre şi sprijinit pe partea supero-laterală a gâtului. Datorită particularităţilor legate de fiziologia digestiei, această poziţie nu poate fi menţinută timp îndelungat. La ovine, somnul se desfăşoară, cu
preponderenţă, pe timpul nopţii. Faza de somn liniştit este precedată de o fază de atenţie diminuată („moţăială”) după care se poate instala faza de somnul profund. În timpul fazei de somn paradoxal, la ovine se pot observa mişcări rapide ale globilor oculari (pleoapele fiind închise), mişcări bruşte şi repetate ale membrelor şi ale capului. După faza de somn paradoxal, animalul se trezeşte, revenind la starea de veghe.
9.5. Comportamentul de igienizare şi comfort
Pentru îngrijirea pielii, ovinele execută mişcări de frecare-scărpinare folosind în acest scop suprafeţe rugoase (pereţi, trunchiul arborilor etc.) Acest comportament de igienizare nu trebuie confundat cu acţiunile de scărpinare cu motivaţie patologică aşa cum se întâmplă în cazul infestării cu paraziţi externi (scabie). În aceste cazuri, mişcările de frecarescărpinare sunt energice, au o durată mare, fiind vizate regiunile corporale puternic infestate. Deşi animale cu un puternic caracter gregar (de turmă), la ovine nu s-au constatat acţiuni de igienizare reciprocă între animale (de exemplu, prin lins).
9.6. Comportamentul sexual
Cele mai multe oi (92 - 98%) intră în călduri la sfârşitul verii şi pe durata toamnei. Rasele de ovine formate în nordul Europei precum şi cele care s-au format în zone cu altitudine mare (Friză, Welsh Mountain, Texel, Border Leicester, Bleu de Maine, Blackface ş.a.) se comportă ca animale poliestrice sezoniere. În schimb, la unele rase (Dorset Horn, Ile de France, rasele de tip Merinos şi cele care au fost infuzate cu rasa Merinos), ciclul estral se manifestă pe aproape întreg parcursul anului.
Prezenţa berbecilor în turmele de oi stimulează intrarea acestora în călduri. Acest fenomen poartă denumirea de „efect mascul” şi este foarte evident la oile care anterior sezonului de montă au fost complet separate de berbeci.
9.7. Comportamentul matern şi al noului-născut
Oaia mamă îşi recunoaşte propriul miel după miros numai de la o distanţă de 0,25 m.
Oile îşi recunosc mielul după impresii vizuale numai după 10 zile de la fătare, iar mieii îşi recunosc mama după impresii sonore începând cu a doua săptămână de viaţă.
9.8. Comportamentul social
Ovinele sunt animale tipice de grup, având un puternic caracter gregar (spirit de turmă) ce trăiesc în colectivităţi de diferite dimensiuni, formate din câteva zeci de indivizi până la câteva mii. Tipologia comportamentală a ovinelor este surprinzător de uniformă. Această uniformitate comportamentală este urmarea unei particularităţi comportamentale specifice, prin intermediul căreia un individ imită un alt individ (comportament alelomimetic). Această caracteristică comportamentală asigură o coeziune deosebit de puternică a turmei de ovine. Oile izolate de turmă sunt neliniştite, behăie insistent şi în mod repetat, căutând să se reintegreze grupului din care fac parte.
9.8.1. Comportamentul agonistic
La oi, interacţiunile de tip conflictual sunt puţin spectaculoase, durează puţin şi se exteriorizează prin lovituri aplicate cu capul şi prin acţiuni de împingere ale adversarei. În turmele de oi în care lipsesc berbecii, ierarhia de grup prezintă o anumită instabilitate însă conflictele sunt rare şi de mică intensitate, rezumându-se la lovituri aplicate cu capul şi împingeri reciproce.
Luptele dintre berbeci se desfăşoară după un tipar comportamental instinctiv. Astfel, berbecul dominant se apropie, având o atitudine ameninţătoare, de adversarul său, plasându-se lateral faţă de acesta. Dacă nici unul dintre combatanţi nu se retrage, se declanşează lupta. Cei doi combatanţi se îndepărtează unul de celălalt, prin mers înapoi, până la o distanţă de 15 - 20 de metri şi apoi pornesc simultan, în fugă, unul spre celălalt, având capul aplecat şi coarnele orientate spre înainte. Când cei doi berbeci s-au apropiat la o distanţă potrivită, aceştia execută o cabrare urmată de un contact dur, cap la cap. Acest tipar comportamental se va repeta de câteva ori, până când berbecul mai slab renunţă la luptă şi se retrage în fugă, fiind urmărit de învingător. Dacă după prima lovitură cap la cap, unul din combatanţi se simte mult mai slab decât adversarul său, acesta va abandona lupta şi se va retrage în fugă fiind urmărit pentru o scurtă perioadă de timp de învingător. Uneori, berbecii dominaţi sunt atacaţi, prin surprindere, de berbecul dominant. În acest caz, animalul dominant se îndreaptă alergând spre adversar, lovindu-l cu capul în zona laterală a trunchiului (regiunea coastelor şi a flancului). Lovitura poate fi atât de puternică încât berbecul atacat este trântit la pământ.
9.9. Comportamentul ludic
Comportamentul de joacă se exteriorizează prin alergare în grup sau individual, în linie dreaptă sau în zigzag. Mieii execută sărituri, cu toate cele patru membre desprinse de sol. Mieii participă, în perechi, la jocuri ce mimează elemente ale comportamentului agresiv. La berbecuţi se pot observa elemente ce fac parte din comportamentul sexual (sărituri pe congeneri, rictus al buzei superioare).
Capitolul 10. Comportamentul caprinelor
10.1 Comportamentul nutriţional
Caprele pot percepe toate cele patru gusturi de bază (dulce, sărat, acru şi amar) şi manifestă preferinţă pentru plantele având un gust uşor sărat sau acru, însă acceptă destul de uşor şi plantele cu gust amărui (frunze şi lăstari de salcie).
10.2. Comportamentul de adăpare
Dacă au această posibilitate, înainte de adăpare caprele ling pentru scurt timp bulgării de sare din adăpost şi apoi se adapă. Consumul mediu zilnic de apă este de cca. 4 l.
10.3. Comportamentul de excreţie
Îndeplineşte atât un rol metabolic (de eliminare a produşilor de excreţie) cât şi un rol etologic (de apelant sexual prin intermediul feromonilor care se găsesc în urina ţapilor şi a femelelor).
10.4. Comportamentul de odihnă şi somn
Între reprizele de păşunat, caprele se odihnesc, rumegă, se igienizează şi dorm. Caprinele se odihnesc şi dorm în decubit sternoabdominal. Durata totală a odihnei este de cca. 12 ore pe zi. La capre, reprizele de odihnă şi de somn pe timpul zilei sunt relativ scurte, cea mai lungă perioadă de odihnă şi de somn se înregistrează pe timpul nopţii.
10.5. Comportamentul de igienizare şi confort
Pe durata reprizelor de odihnă, în special în cadrul celor ce au loc pe timpul zilei, caprinele exteriorizează acţiuni specifice de autoigienizare. Igienizarea se realizează prin lins, cu ajutorul dinţilor şi al ongloanelor.
10.6. Comportamentul sexual
Datorită unor particularităţi morfofiziologice ale pielii şi organelor genitale externe, ţapul emană un miros specific, persistent. Astfel, la baza coarnelor şi la baza cozii se găsesc glande sebacee care secretă feromoni cu rol de apelant sexual pentru caprele în călduri. De asemenea, la acest miros specific de ţap contribuie şi comportamentul de micţiune (urinare) cu motivaţie sexuală.
10.7. Comportamentul matern şi al noului-născut
Între alăptări, capra se poate îndepărta destul de mult şi pentru perioade variabile de timp de propriul ied, în timp ce acesta rămâne „ascuns” în vegetaţia de pe păşune sau în aşternutul de paie. Această particularitate comportamentală (lying-out) este mai evidentă în primele 3 zile de la parturiţie şi poate dura până la vârsta de 5 săptămâni a iedului. În primele zile de la fătare, deşi se îndepărtează de ied, capra supraveghează atent locul în care se găseşte iedul.
La 2-3 zile de la naştere, iezii încep să se îndepărteze din ce în ce mai mult de mamele lor, explorând împrejurimile imediat învecinate, se joacă alergă şi sar. Iezii proveniţi din fătări gemelare se joacă împreună. Spre deosebire de puii altor specii de mamifere domestice (viţei, miei, mânji) care pentru joacă se adună în grupuri destul de numeroase, iezii manifestă tendinţa de a se juca în mod individual. Ocazional şi pentru scurt timp iezii pot forma mici cârduri, se joacă şi aleargă împreună. După aceste scurte incursiuni, ei revin la capra-mamă pentru alăptare sau pentru a se odihni în imediata apropiere a acesteia.
10.8. Comportamentul social
Deşi sunt animale sociale, coeziunea dintre indivizii ce compun un grup social este mai puţin evidentă. Astfel, pe păşune, membrii cârdului se îndepărtează destul de mult unii de ceilalţi, dispersându-se pe o suprafaţă mare de teren şi nu se neliniştesc dacă rămân izolaţi. Totuşi, pe durata păşunatului caprele menţin între ele contactul vizual. De asemenea, când un individ rămâne izolat o perioadă mai lungă de timp şi nu mai are contact vizual cu ceilalţi indivizi din grup, acesta îşi întrerupe păşunatul, emite sunete insistente, caracteristice şi caută să se reintegreze în grupul din care face parte.
10.8.1. Comportamentul agonistic şi formarea ierarhiei de grup
Ţapul cel mai viguros este dominant faţă de toţi ceilalţi indivizi din cârd, fiind urmat în ordine ierarhică de capre, tineret caprin şi iezi. Tineretul caprin şi iezii se integrează repede în grupul social. Caprele tinere şi iezii îşi recunosc timp îndelungat mamele, faţă de care manifestă o atitudine de subordonare. De regulă, caprele cu coarne le domină pe cele fără coarne.
Lupta dintre ţapi este precedată de observarea de la distanţă a adversarului, cei doi adversari se plasează faţă în faţă, agită nervos cozile, capul şi gâtul fiind menţinute la nivelul grebănului, coarnele sunt îndreptate spre înainte, urechile sunt menţinute în poziţie verticală iar părul de pe coamă este zburlit. În cazul în care la aceste acţiuni de ameninţare nici unul din adversari nu se retrage, se declanşează lupta. Pentru luptă, cei doi adversari se apropie frontal unul de celălalt, până la o distanţă potrivită şi cabrează ridicându-se pe membrele posterioare, înaintează în poziţie bipedă 2-3 paşi şi se ciocnesc, de sus în jos, cap la cap. Înainte de ciocnire, cei doi adversari îşi înclină capul spre piept, astfel încât ciocnirea să se realizeze în zona frunţii (sau cu coarnele). Dacă în urma acestei prime lovituri nici unul din combatanţi nu se retrage, lupta continuă prin ciocniri repetate. Pentru a continua lupta cei doi adversari se îndepărtează câţiva paşi (prin mers înapoi) unul de celălalt, cabrează şi se ciocnesc din nou. Lupta poate continua în acest fel sau prin împingeri reciproce cap la cap până când individul mai slab renunţă la luptă şi se îndepărtează, în fugă, de adversarul său fiind urmărit pe o anumită distanţă de învingător.
10.9. Comportamentul explorativ
Caprinele sunt animale voluntare şi au o fire curioasă. Caprinele iniţiază acţiuni de investigare a propriului teritoriu, controlând pe cale vizuală, gustativă şi olfactivă obiectele şi evenimentele din imediata lor vecinătate. Caprele sunt animale cu o mobilitate deosebită, reuşind să ajungă în locuri inaccesibile altor specii de animale de interes zootehnic. Astfel, caprele se pot căţăra pe terenuri stâncoase şi cu pante abrupte, deplasându-se cu multă siguranţă şi dexteritate pe suprafeţe cu înclinare mare şi accidentate. Această mobilitate permite valorificarea unor resurse furajere puţin accesibile altor specii de animale domestice.
Pentru marcarea teritoriului ocupat, ţapii se expun într-un loc vizibil de la distanţă, de unde supraveghează împrejurimile. De asemenea, pentru marcarea olfactivă a teritoriului ţapii depun excreţiile odorate a unor glande cutanate specializate (situate la baza coarnelor şi în zona sublacrimală) frecându-şi capul şi baza coarnelor de trunchiul arborilor şi arbuştilor.
10.10. Comportamentul ludic
În cadrul comportamentului de joacă la iezii înţărcaţi şi, mai ales, la tineretul caprin se pot observa elemente comportamentale ce fac parte din comportamentul agonistic sau sexual.
La animalele adulte comportamentul ludic este mai uşor de observat atunci când, după o lungă perioadă de stabulaţie, caprele sunt scoase pe păşune. La ieşirea pe păşune, caprele aleargă, fac salturi bruşte, se caţără şi coboară în fugă pe suprafeţe abrupte.
Capitolul 11. Particularităţi comportamentale ale unor păsări domestice de curte
11.1. Comportamentul nutriţional
Păsările de curte percep mediul ambiant îndeosebi prin intermediul percepţiilor vizuale şi, parţial, prin auz şi gust.
În condiţii de iluminat natural, păsările îşi caută hrana şi consumă pe toată durata zilei-lumină. În cazul întreţinerii în adăposturi cu iluminat artificial continuu, păsările au un consum relativ constant pe toată durata unei zile. În condiţii de obscuritate (semiîntuneric) consumul voluntar de furaje este redus.
În cazul întreţinerii libere, găinile, curcile şi bibilicile îşi procură hrana ciugulind seminţe, grăunţe, diferite ierburi, insecte şi larve. Larvele şi insectele de la suprafaţa solului sunt ciugulite direct. Galinaceele scot la suprafaţa solului, prin râcâire (scurmare), diferite larve şi insecte pe care apoi le consumă.
Unele păsări (găinile, curcile, raţele), atât cele adulte cât şi puii acestora, pot captura insectele care zboară la o înălţime convenabilă.
Comportamentul nutriţional ala palmipedelor domestice este determinat de mediul acvatic. Aceste păsări (gâşte, raţe) îşi petrec (dacă au această posibilitate) o mare parte din zi pe luciul unor ape, căutându-şi hrana, pentru igienizare, odihnă şi somn.
Pentru procurarea hranei de la adâncimi mai mari, raţele îşi scufundă în apă partea anterioară a corpului (cap, gât, piept), menţinând poziţia verticală a corpului prin mişcări de lopătare cu membrele la suprafaţa apei. Zonele mlăştinoase ale bazinelor acvatice sunt cercetate mai intens de raţe. Acestea intră în apă şi se dispun în linie de-a lungul malului şi filtrează cu ajutorul ciocului mâlul dinspre mal şi de pe fundul apei. Ca urmare a faptului că valvulele ciocului sunt zimţate pe margini, raţele reuşesc să reţină în cavitatea bucală mici larve şi insecte de apă şi să evacueze, pe părţile laterale ale ciocului, mâlul filtrat.
Gâştele pot valorifica foarte bine ierburile de pe păşunile valoroase, cu ierburi aflate într-un stadiu timpuriu de vegetaţie. Frecvent, cârdurile de gâşte se deplasează pe distanţe relativ mari (1-2 km) până la terenurile cultivate cu cereale unde consumă plantele verzi, seminţe sau (după seceriş), boabele şi grăunţele rămase pe sol.
11.2. Comportamentul sexual
La păsări, instinctul de împerechere apare la câteva săptămâni de la ecloziune, însă maturitatea sexuală se instalează (în funcţie de specie, rasă, sex şi dezvoltare corporală) în jurul vârstei de 10-12 luni.
La găini, actul copulator propriu-zis este precedat de ritualul de curtare al cocoşului. Acest ritual de curtare este format dintr-o serie de acţiuni care se desfăşoară într-o anumită succesiune. Cocoşul se apropie de găină, cu un cârâit caracteristic. Pentru atragerea partenerei sexuale, cocoşul îi poate oferi acesteia mici fragmente de furaje sau doar mimează acest act comportamental. Pe durata abordării găinii, cocoşul are penele din regiunea gâtului ridicate, penele unei aripi sunt larg răsfirate iar vârful acestora este în contact cu solul. În această postură cocoşul se deplasează cu un mers caracteristic, parcă împiedicându-se, în jurul găinii. La aceste acţiuni, găina care acceptă împerecherea adoptă poziţia caracteristică de împerechere, întinde capul şi gâtul spre înainte şi rămâne imobilă, cu corpul lipit de sol. Cocoşul execută „călcatul” apropiindu-se din spate. Pe timpul reflexului de îmbrăţişare, cocoşul îşi menţine echilibrul fixându-se cu ghearele de penajul din zona dorsală a găinii iar cu ciocul prinde câteva pene din zona capului acesteia. După câteva mişcări de acomodare are loc actul sexual propriu-zis care are o durată de câteva secunde. După copulaţie, cocoşul revine pe sol, găina se ridică scuturându-se şi aranjându-şi penajul.
11.2.1. Comportamentul de ouat şi de clocire
Unele păsări acceptă, relativ uşor, locul de ouat (cuibarul) amenajat de om (găina şi gâsca). În schimb alte specii, în special bibilica dar şi curca, acceptă mai greu cuibarul amenajat de om.
În afara sezonului de clocire, raţele întreţinute în sistem gospodăresc şi care au acces la apă (bălţi, canale, râuri) îşi depun ouăle într-un cuib pe care şi-l pot amenaja pe malul apei, pot oua direct în apă sau pot depune ouăle, la întâmplare, pe malurile apei.
Pentru construirea cuibului, păsările folosesc ierburi uscate, paie şi crenguţe subţiri pe care le aranjează cu ajutorul ciocului şi al membrelor. Cuibul este apoi tapetat cu pene adunate de pe păşune (provenite din năpârlirea păsărilor).
Pe durata clocirii, la apropierea altor păsări sau a unor intruşi, cloştile îşi zburlesc penele şi exteriorizează elemente ale comportamentului agresiv: emit sunete de ameninţare, încearcă să lovească sau să ciupească cu ciocul. În cazuri extreme, cloştile îşi apără cuibul prin acţiuni specifice comportamentului agonistic: coboară din cuib, cu penele zburlite, emit sunete de ameninţare şi execută salturi încercând să lovească intrusul cu aripile, cu ciocul şi cu ghearele.
11.3. Comportamentul parental
Comportamentul de îngrijire al progeniturii este bine reprezentat la găină. Cloştile îşi îngrijesc cu multă solicitudine puii, îi protejează faţă de intemperii şi prădători. Imediat după ecloziune şi după uscarea pufului, puii au capacitatea de a-şi urma cloşca-mamă care îi conduce la locurile de furajare şi adăpare sau la adăpost. Cloşca aduce puilor, în cioc, larve, fragmente de grăunţe, seminţe, frunze, insecte şi larve. În caz de intemperii cloştile îşi adăpostesc puii sub propriul corp.
La palmipede, îndeosebi la gâşte (şi la raţa leşească), la îngrijirea bobocilor participă şi gâscanii (respectiv răţoii) care îşi apără cârdul de boboci cu multă vehemenţă. Gâştele (masculii şi femelele) îşi apără bobocii adoptând o poziţie tipică, cu gâtul întins spre intrus şi emit un sâsâit specific de avertizare. Intrusul este atacat prin lovituri executate cu ciocul şi cu aripile. Când intrusul se retrage, gâştele îl urmăresc, pe o distanţă de câţiva metri, sâsâind, ciupindu-l cu ciocul şi lovindu-l cu aripile. Apoi gâştele revin la boboci vocalizând zgomotos.
Păsările de curte trăiesc în grupuri de mărimi diferite. Coeziunea cârdului de păsări este mai puternică la gâşte, raţe şi curci (coeziune familială) şi mai puţin evidentă la găină şi bibilică. Găinile şi, îndeosebi, bibilicile manifestă un comportament voluntar şi manifestă o anumită independenţă faţă de grupul social din care fac parte.
Comportamentul agonistic la cocoşi este foarte elaborat iar luptele dintre cocoşi sunt deosebit de spectaculoase. Cei doi adversari se plasează faţă în faţă, cu penele de pe cap gât şi trunchi zburlite, cu aripile desfăcute şi întinse spre sol, întind unul spre celălalt gâtul, capul fiind puţin aplecat. Cocoşii se rotesc unul în jurul celuilalt în spirale din ce în ce mai strânse, se opresc faţă în faţă, apoi execută un salt încercând să câştige cât mai multă înălţime, încercând să lovească cu ghearele şi cu pintenii pieptul adversarului. În acelaşi timp, cocoşii încearcă să lovească cu ciocul zonele sensibile ale capului (zona nucală şi a ochilor). Aceste acţiuni se pot repeta de mai multe ori până când unul din adversari se retrage fugind. În timpul conflictului, cei doi adversari depun un efort fizic considerabil, respiră sacadat şi zgomotos, iar creasta şi bărbiţele se cianozează. Conflictele între cocoşi se pot solda cu răniri reciproce destul de grave. În conflictul dintre doi indivizi nu intervine şi un al treilea combatant. După încheierea conflictului, dacă cocoşul învins este rănit şi sângerează, el poate fi atacat şi de alţi cocoşi. Conflictele cu sfârşit letal sunt mai frecvente în cazul în care cocoşul învins nu are suficient spaţiu la dispoziţie pentru a se retrage din faţa învingătorului.
La palmipede conflictele sunt mai puţin spectaculoase şi se exteriorizează prin lovituri aplicate cu ciocul şi cu aripile.
Păsările dominante au o atitudine mândră şi provocatoare faţă de cele dominate. Într-o situaţie de competiţie, este suficient ca individul dominant să exteriorizeze o postură ameninţătoare pentru ca pasărea dominată să se îndepărteze fugind sau să adopte o poziţie de supunere. Uneori, fără un motiv evident pentru observatorul uman, păsările dominante atacă şi lovesc cu ciocul şi aripile păsările aflate în zona centrală sau în cea inferioară a ierarhiei sociale.
11.5. Comportamentul de odihnă
Galinaceele se odihnesc pe stinghii sau pe sol. Seara, odată cu reducerea intensităţii luminoase, găinile urcă (sărind şi ajutându-se prin mişcări ale aripilor) pe stinghiile de odihnă, îşi flexează membrele sprijinindu-se pe regiunea tarsiană, închid ochii, gâtul fiind flexat şi apropiat de trunchi. Relativ frecvent, pe timpul somnului găinile îşi plasează capul sub una din aripi. Pentru odihnă, dar mai ales pentru somn, dacă au această posibilitate curcile preferă locurile situate la înălţime, pe ramurile unor arbori, garduri, acoperişul unor clădiri etc.
Palmipedele pot să se odihnească şi pot să doarmă atât pe sol cât şi pe apă. Când se odihnesc pe malul apei (pe sol), palmipedele formează un grup compact. Pentru odihnă şi somn, palmipedele adoptă poziţia de decubit streno-abdominal, cu membrele îndoite sub corp. Pe timpul somnului ochii sunt închişi, iar capul este plasat sub una din aripi. Păsările care se odihnesc sunt supravegheate alternativ de mai multe păsări care cercetează atent împrejurimile şi care în caz de pericol emit semnale sonore de alarmare (în special în cazul gâştelor, dar şi la raţe).
11.6. Comportamentul de igienizare şi confort
Pentru îndepărtarea unor corpi străini, a prafului sau a apei de pe penaj păsările execută mişcări de scuturare. În cazul unor infestări cu paraziţi externi, comportamentul de igienizare prin scuturare şi prin îmbăiere în nisip sau praf se intensifică. Păsările aleg un loc în care se găseşte nisip sau praf, se culcă lateral, îşi răsfiră penele şi execută mişcări de frecare astfel încât nisipul şi praful să pătrundă adânc între pene. Aceste mişcări se repetă de mai multe ori pasărea schimbându-şi poziţia. Pe timp canicular, pentru reglarea temperaturii corporale, găinile se îmbăiază în mici ochiuri de apă.
La gâşte şi, îndeosebi, la raţe, comportamentul de igienizare şi cel de confort cuprinde acţiuni comportamentale mai complexe, completate prin acţiuni de impermeabilizare al penelor. Penele sunt acoperite (cu ajutorul ciocului) cu o substanţă de natură lipidică secretată de glande specializate situate la baza cozii.
Capitolul 12. Noţiuni privind unele tulburări de comportament (etopatologia)
În multe cazuri, apariţia tulburărilor comportamentale este pusă pe seama artificializării exagerate a condiţiilor de creştere şi întreţinere a animalelor. Modificările comportamentale având caracter patologic sunt întâlnite mai frecvent în cazul creşterii animalelor în sisteme intensiv-industriale.
Animalele se află în starea de confort etologic în cazul în care manifestările vitale se pot derula nestingherit, potrivit cerinţelor biologice ale speciei. Stările de disconfort şi durere (stres) se pot manifesta prin mugete, scrâşnet al dinţilor, gemete, tremurături musculare, aglomerarea animalelor într-o zonă a adăpostului, facies trist, lipsă de reactivitate, inapetenţă, defecări şi urinări frecvente (fără motivaţie sexuală), frică exagerată, fuga dezordonată etc.
Suptul nenutritiv. Se întâlneşte frecvent la viţeii alăptaţi artificial şi se manifestă prin sugerea reciprocă între viţei a unor extremităţi şi apendice (bot, urechi, scrot, ombilic) sau sugerea unor obiecte de inventar din boxă.
Viciul suptului. Această tulburare comportamentală se poate observa la vaci şi constă în aceea că o vacă (aflată pe păşune, în padoc, sau chiar legată la iesle) consumă laptele din ugerul altor vaci, ceea ce duce la pierderea unor cantităţi importante de lapte, deformarea şi chiar îmbolnăvirea ugerelor la vacile supte. Acest viciu se propagă cu repeziciune şi la alte vaci. Măsurile de contracarare a acestui viciu (aplicarea de botniţe, ungerea ugerelor cu pomezi urât-mirositoare sau cu gust dezagreabil etc.) nu au dat rezultatele scontate.
Caudofagia. Este o tulburare comportamentală ce se manifestă prin muşcarea vârfului cozii (la purcei şi la porcii supuşi îngrăşării) şi chiar ingerarea acesteia (ca o formă de canibalism). Acest sindrom a fost descris şi la oile-mame care muşcă şi consumă cozile şi uneori unghiile propriilor miei (recent fătaţi).
Trichofagia. Se întâlneşte la ovine, bovine, cabaline, etc. Ca urmare a ingerării lânii (respectiv a părului), în stomac se formează tricobezoare (având aspectul unor mingi din lână sau păr compactat) care produc diferite tulburări digestive (ocluzii intestinale).
Ticuri comportamentale. Ca urmare a monotoniei mediului de creştere şi a limitării spaţiului vital, animalele nu au posibilitatea de a-şi exterioriza tipologia comportamentală specifică şi nici nu-şi pot cheltui surplusul de energie; în aceste condiţii apar tulburări ale comportamentului, manifestate prin exteriorizarea unor mişcări şi atitudini stereotipe.
a). Ticul ursului este descris la cabalinele întreţinute timp îndelungat în adăpost; animalele se leagănă, executând mişcări pendulatorii ale corpului.
b). Ticul aerofagic se poate observa la cal; caii înghit des şi în mod repetat aer pe care îl expulzează apoi prin faringe cu un zgomot caracteristic. Acest tic poate fi corelat şi cu sprijinul incisivilor de marginea ieslei; în această situaţie are loc tocirea accentuată (uneori totală) a incisivilor superiori şi parţială a celor inferiori.
c). Ticul de joc cu limba, observat la cal şi vacă (foarte contagios), constă în aceea că animalele îşi curăţă timp îndelungat şi în mod repetat botul şi nările cu ajutorul limbii, sau execută mişcări ample şi ondulatorii cu limba (care în repaus poate atârna printre dinţi). Ca urmare a acestor mişcări, animalele pot înghiţi aer ce provoacă tulburări digestive.
Nimfomania. Reprezintă exacerbarea comportamentului sexual la femele ca urmare a creşterii exagerate a concentraţiei de hormoni estrogeni în circuitul sanguin (de exemplu, în cazul prezenţei unor chişti ovarieni).
Tulburări ale relaţiei mamă-făt. Se pot întâlni la majoritatea femelelor, şi se manifestă prin neacceptarea la supt a propriilor pui, sau neacordarea îngrijirii acestora. Aceste tulburări comportamentale sunt mai frecvente la primipare şi la animalele la care instalarea instinctului matern este întârziat sau chiar abolit ca urmare a secreţiei insuficiente de prolactină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu