Nicolae Cepoiu, Pomicultura aplicată (note de lectură)

Editura Ştiinţelor Agricole, Bucureşti.

Capitolul I. Cultura pomilor, o îndeletnicire veche şi o afacere profitabilă

Cu mai bine de 5-6 decenii în urmă, în ţara noastră se mai puteau admira încă, cu deplină satisfacţie, întinsele livezi de prun din Ţara Haţegului şi de pe văile Buzăului şi Teleajenului, care cu mulţi ani în urmă duceau faima ţării noastre până hăt-departe, cu prune lojnite, palincă sau ţuică de Văleni. Dar toate aceste peisaje pomicole din zonele colinare şi de la câmpie aveau să dispară pentru totdeauna o dată cu cooperativizarea agriculturii. în urma defrişării livezilor tradiţionale au fost înfiinţate masiv plantaţii de măr, prun, cireş şi vişin, adeseori pe terenuri cu pante abrupte şi secetoase sau pe păşuni sărace şi excesiv de umede. Drept urmare, mii de hectare dc livezi tinere s-au uscat înainte de a începe să producă, iar multe din cele rămase neîngrijite au fost decimate în
scurtă vreme de boli şi dăunători.

Capitolul II. Organele pomilor şi arbuştilor fructiferi

La pomii altoiţi, rădăcina aparţine portaltoiului, iar tulpina altoiului. Când pomii se înmulţesc prin seminţe (nucul, zarzărul, migdalul etc.), butaşi (coacăzul negru) sau drajoni (prunul Gras românesc şi vişinul local), tulpina şi rădăcina aparţin aceluiaşi individ.

La pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi, rădăcinile care alcătuiesc structura permanentă sunt mai numeroase şi mai subţiri (cu mici excepţii).

Culoarea rădăcinilor pomilor este violacee (la zărzăr şi coacăzul negru), galben-roşcată (la cireş, vişin şi piersic), gălben-murdară (la corcoduş şi mahaleb), galben-cafenie (la măr), cafeniu-negricioasă (la păr) şi cenuşie brună (la nucul negru).

Pe solurile pietroase, sistemul radicular al pomilor depăşeşte uneori de 3 - 4 ori proiecţia coroanei, iar pe un sol brun lutos, de peste 5 ori.

La baza trunchiului se află coletul pomului, adică punctul de legătură dintre rădăcină şi tulpină. La unele asociaţii soi-portaltoi, coletul este mai îngroşat, fapt ce dovedeşte că între cei doi parteneri există o oarecare nepotrivire. Se cunosc însă şi pomi (Goldcn Dclicious/M9) la carc coletul îngroşat asigură pomilor o viaţă economică prelungită, precocitate în rodire şi o capacitate mare de producţie.

Capitolul III. Recunoaşterea pe teren a speciilor de pomi şi arbuşti fructiferi

Mărul altoit pe portaltoiul generativ (franc) atinge înălţimea de 8-10 m, iar pe portaltoii vegetativi, de vigoare slabă, cel mult 2,5-3 m.

Soiurile de păr altoite pe portaltoi franc realizează o talie mare (habitus), de 10-12 m, iar pe gutui o talie redusă, de numai 2-3 m.

Gutuiul este un pom sau un arbusotid (cu mai multe tulpini) cu talia de 3-5 m.

Soiurile dc prun altoite pe corcoduş formează pomi cu talia marc (6-7 m), iar pe prunul local, pomi cu talia mijlocie (3,5- 4 m).

Soiurile de cais în cultura clasică ating înălţimea de 5-8 m.

Piersicul formează pomi cu înălţimea de 3-5 m. La piersicul dwarf (pitic), talia pomilor este cuprinsă între 0,6 şi 1,5 m.

În livezile clasice, cireşul (netăiat) poate atinge înălţimea de 10-15 m, iar în luminişurile din pădure, cireşul sălbatic poate depăşi uşor 25 m.

Soiurile de vişin sunt arbustoide şi arborescente, formând pomi de talie mică (2-3 m) şi mare (5-6 m).

Soiurile şi populaţiile locale de nuc ating înălţimi impresionante (peste 20 m).

Soiurile de castan comestibil formează pomi viguroşi, înalţi (15-35 m) şi foarte longevivi.

In condiţii favorabile, soiurile de migdal ating o înălţime de 8-10 m şi o longevitate de peste 30 de ani.

Alunul este un arbustoid cu mai multe tulpini, care creşte sub formă de tufa, atingând înălţimea de 3-4 m.

Coacăzul negru este o tufa erectă sau răsfirată, înaltă de 1-1,5 m. Tulpinile care alcătuiesc tufa sunt de vârste (1-5 ani) şi culori diferite. Cele anuale au culoarea cafenie şi se exfoliază în fâşii neregulate, iar cele multianuale sunt colorate în cenuşiu închis.

Coacăzul roşu este o tufă cu tulpini erecte, înaltă de 1-1,5 m.

Agrişul formează tufe dese, înalte de 0,6-1,30 m, alcătuite din tulpini dc vârste diferite, în majoritate arcuite.

Afinul cultivat, cu tufa înaltă, realizează o talie cuprinsă între 0,6-2,5 m.

Zmeurul este un semiarbust, cu tulpini de 1 şi 2 ani, înalt de 1,2-1,6 m.

Soiurile de mur fără ghimpi cultivate în ţara noastră prezintă tulpini lungi (4-8 m) şi groase (10-30 mm) de culoare verde-violacee.
Căpşunul este o plantă perenă, semilemnoasă, care creşte sub formă de tufă mică (20-40 cm).

Capitolul IV. Înmulţirea pomilor şi arbuştilor fructiferi

În pomicultură sunt cunoscute două metode de înmulţire a pomilor şi arbuştilor fructiferi: înmulţirea sexuată şi înmulţirea vegetativă. Se înmulţesc sexual populaţiile locale de nuc şi castan comestibil, iar pe cale vegetativă – toate soiurile şi speciile cultivate.

Dintre formele de înmulţire vegetativă, menţionăm: altoirea, despărţirea tufelor, înmulţirea prin drajoni, marcotajul, butăşirea şi înmulţirea prin stoloni.

Altoirea este o metodă de înmulţire şi de promovare a soiurilor valoroase de pomi, de înnobilare a speciilor pomicole spontane (măr pădureţ, păr pădureţ, mahaleb etc.) şi semicultivate (zarzăr, corcoduş etc.) şi de schimbare a sortimentului de soiuri învechit ale căror fructe nu mai corespund solicitărilor consumatorilor. În pomicultură, altoirea este considerată o tehnică de lucru a chirurgiei vegetale prin care doi parteneri (altoiul şi portaltoiul) vin în contact, se acceptă reciproc şi convieţuiesc multă vreme ca o entitate pomicolă nouă. Pentru cultura clasică se vor prefera portaltoii franc.

Pentru livezile de pomi cu densitate mică se aleg soiuri valoroase, viguroase şi rezistente la boli, care formează coroane ample şi cu schelet puternic pentru a rezista încărcăturii mari de fructe.

Pentru zona dealurilor mijlocii şi înalte, sortimentul va fi alcătuit în principal din soiuri cu maturarea fructelor mijlocie şi târzie, asigurându-se astfel un consum eşalonat de fructe, din toamnă până primăvara târziu. Prin tradiţie, zona dealurilor mijlocii şi a colinelor din ţara noastră va rămâne şi în continuare sursa principală de mere, pere, prune, cireşe, vişine, alune, nuci, coacăze şi agrişe.

Din practica pomicolă se ştie că unele soiuri de păr sunt incompatibile cu gutuiul (ca portaltoi), în timp ce altele de cais şi piersic au o durată de viaţă mai scurtă când sunt altoite pe corcoduş. Longevitatea soiurilor de păr creşte când sunt asociate cu părul franc, a celor de piersic cu migdalul şi a caisului cu unele populaţii locale de prun (Buburuz).

Pentru înmulţirea pomilor în pepinieră se foloseşte altoirea în oculaţie (cu mugure). în perioada iulie-august sc practică altoirea în ochi dormind, iar primăvara, în luna aprilie, altoirea în ochi crescând.

Despărţirea tufelor se practică la speciile: agriş, coacăz şi zmeur şi constă în despărţirea unei tufe mari în altele mai mici. Fiecare plantă rezultată în urma despărţirii trebuie să prezinte tulpină şi rădăcină.

Înmulţirea prin drajoni se foloseşte pentru înmulţirea zmeurului, cătinei, populaţiilor locale de prun şi vişin. Drajonii sunt lăstari formaţi din mugurii de pe rădăcini şi prin individualizarea lor se pot obţine mai multe plante.

Înmulţirea prin marcotaj se aplică la agriş, coacăz, alun, cătină şi gutui. Marcotele sunt tulpini înrădăcinate în timpul legăturii lor cu plantele mamă. Marcotajul poate fi: simplu, prin muşuroire, radiar şi orizontal.

Butaşii sunt porţiuni de tulpină şi rădăcină detaşate de planta mamă care, în condiţii de vegetaţie normală, formează atât rădăcini, cât şi lăstari cu frunze.

Stolonii sunt tulpini târâtoare specifice căpşunului; în contact cu solul, accstea
formează mai multe rozete, care după înrădăcinare şi fortificare pol fi plantate pentru producţie.

Capitolul V. Creşterea, rodirea şi uscarea pomilor

Rodirea pomilor apare mai devreme sau mai târziu, în funcţic dc precocitatea soiului şi vigoarea portaltoiului.

În anii de mare producţie, fructele exercită o influenţă represivă asupra creşterii şi rodirii pomilor. Pomii supraîncărcaţi cu rod reduc ritmul de creştere a sistemului radicular, a tulpinii, lăstarilor, frunzelor şi de formare a mugurilor de rod.

În plantaţiile pomicole, unele specii şi soiuri rodesc în fiecare an, în timp ce altele fructifică o dată la 2-3 ani. Fructificarea bienală sau trienală se întâlneşte mai frecvent la speciile cu fructul mare (măr, păr, gutui) şi mai rar la speciile cu fructul mic (cireş, vişin). Există însă şi specii, precum piersicul, care, indiferent de mărimea recoltei, fructifică în fiecare an. Aceste exemple arată că, în aceleaşi condiţii de cultură, unele specii de pomi au tendinţa naturală să fructifice peri odic, în timp ce altele se comportă normal, formând muguri de rod în fiecare an.

Tăierile dc producţic aplicate diferenţiat asigură un spor dc recoltă de 28 - 42% la pomii tineri şi 34-63% la pomii maturi. În plus, acestea îmbunătăţesc calitatea fructelor şi anulează tendinţa de fructificare bienală a pomilor.

Capitolul VI. Formarea şi evoluţia mugurilor

Din practică se ştie că, în condiţiile unei recolte supraoptimale, aparatul foliar al pomului se diminuează, iar mărimea şi structura frunzei sunt mult deficitare în fotoasimilate. Datorită competiţiei pentru hrană între diferite organe ale pomilor (lăstari, fructe, muguri), cantitatea şi calitatea hranei sunt din ce în ce mai reduse şi mai puţin favorabile formării mugurilor de rod.

Perioada de creştere a fructelor este diferită de la o specie la alta. Astfel, pentru creşterea cireşelor la unele soiuri sunt necesare numai 45 de zile, în timp ce pentru soiurile de măr de iarnă, perioada de creştere a fructelor se prelungeşte până la 150-160 de zile. La măr şi păr, creşterea fructelor este continuu ascendentă până la faza de pârgă, în timp ce la prun, cais, cireş, vişin şi piersic ritmul creşterii este întrerupt în perioada formării sâmburelui.

Capitolul VII. Înfiinţarea plantaţiilor

Pentru obţinerea unor rezultate economice satisfăcătoare, plantaţiile pomicole se înfiinţează pe terenuri plane şi pe pante amenajate (pante 18-20%) şi neamenajate (panta 6-12%), cu expoziţie sudică, sud-vcstică sau sud-estică.

Plantaţiile extensive întreţinute prin înierbarc sunt poziţionate în zonele colinare, unde portaltoii generativi (din seminţe) valorifică mai economic solurile sărace. În grădinile familiale sunt acceptate mai toate tipurile de sol, cu condiţia ca ele să fie ameliorate prin fertilizări organice.

Dacă distanţele de plantare sunt prea mari, coroanele pomilor nu pot intercepta şi folosi eficient întreaga cantitate de lumină directă de la soare. Dacă distanţele sunt prea mici, există riscul ca pomii să se umbrească reciproc şi să se degarnisească într-un timp mai rapid şi pe porţiuni mari din coroană. De cele mai multe ori, însă, ei cresc înalţi în goana după lumină şi fructifică slab.

Distanţele de plantare pentru fiecare specie se stabilesc în funcţie de zona de cultură, vigoarea soiului şi a portaltoiului. De exemplu, la măr, în zona dealurilor mici şi mijlocii, pe sol cu fertilitate medie, portaltoiul M 106 impune o distanţă de plantare de 4 x 3 m.

Pe versanţii cu expoziţie sudică şi panta terenului mai mare de 6%, rândurile de pomi se trasează paralel cu curbele de nivel, de la est spre vest.

În multe zone din ţara noastră există plantaţii de pomi dc vârste diferite care nu au rodit niciodată, deşi au beneficiat dc cclc mai bune condiţii climatice şi agrotehnice. Faptul că mulţi dintre aceşti pomi au înflorit, dar nu au legal fructe, dovedeşte că florile lor s-au polenizat cu polen propriu. Florile de măr, cireş, vişin şi prun, în marea lor majoritate, sunt autosterile şi de aceea pentru legarea fructelor ele au nevoie să se polenizezc cu polen străin (dc la alte soiuri sau specii).

Autosterilitatea este foarte pronunţată la unele soiuri de cireş (Germersdorf), vişin (Crişana) şi migdal (Nonpareille), încât pomii plantaţi singuri, fară polenizatori, nu dau recolte niciodată. Această comportare contradictorie a soiurilor de pomi în timpul înfloritului şi legării fructelor lasă să se înţeleagă că în unele plantaţii nu este nevoie de polenizatori, în schimb în altele se recomandă folosirea a cel puţin 1-2 polenizatori care produc polen viabil şi în cantitate mare.

Pentru reuşita plantaţiilor superintensive trebuie solicitati pomi de vigoare mică (sub formă de vergi), altoiţi pe portaltoi slabi, iar pentru plantaţiile obişnuite (clasice) - pomi viguroşi, altoiţi pe portaltoi franc, obţinuţi din sămânţă.

Plantarea pomilor se face toamna, în perioada 15 octombrie - 20 noiembrie, în tot timpul iernii, când temperatura din sol şi aer este pozitivă, sau uneori primăvara devreme, când terenul s-a zvântat.

La pomii acceptaţi pentru plantare se execută fasonatul şi mocirlitul rădăcinilor. Prin fasonat sc înţelege îndepărtarea (prin tăieri) rădăcinilor rupte şi traumatizate în timpul scosului şi transportului pomilor, a celor uscate, necrozate şi parţial mucegăite şi scurtarea celor sănătoase, în funcţie de grosimea lor şi dimensiunile gropii.

La plantările de primăvară se face o copcă în jurul pomului, se udă puternic şi apoi, după zvântarea solului, se mulceşte cu paie, frunze sau rumeguş.

Capitolul VIII. Formarea coroanelor

Dirijările se bazează pe schimbarea poziţiei naturale a ramurilor în folosul creşterii sau fructificării, iar tăierile - pe eliminarea parţială sau totală a ramurilor anuale sau multianuale, în funcţie de efectele dorite.

Capitolul IX. Cultura speciilor pomicole pomacee

Specificul culturii mărului

În culturile comerciale, un sortiment de soiuri competitiv ar putea fi compus din:
- în grupa soiurilor de vară: Ark 2, Vista Bella, Akane, James Grieve, NJR 68, Close, Aromat de vară, şi Red Melba;
- în grupa soiurilor de toamnă: Prima, Pionier, Frumos de Voineşti, Parmen auriu, Generos şi Ciprian;
- în grupa soiurilor de iarnă: Jonathan, Golden Delicious, Starkrimson, Delicios de Voineşti, Idared, Ionared, Wagener premiat, Granny, Smith, Florina, Frumuseţea Romei, Kalter de Boemia, Red Kidd’s Orange, Frumos de Boskoop, Mutsu etc.

Sub influenţa portaltoiului au loc modificări importante şi în ce priveşte intrarea pomilor pe rod, mărimea şi calitatea recoltei, longevitatea economică a plantaţiilor etc.

Pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi (M 9; M 26; MM 106) rodesc mai devreme şi au o durată dc viaţă mai scurtă decât cei altoiţi pe portaltoi franc, care rodesc mai târziu şi sunt mai longevivi.

Specificul culturii părului

Soiurile de păr înfloresc mai devreme decât cele de măr, dar pierderile cauzate de îngheţurile de revenire sunt minime şi nu afectează recolta.

În timpul fecundării, majoritatea soiurilor de păr se comportă ca autosterile, dar există şi soiuri cu tendinţa dc a lega fructe fără fecundare (partenocarpie). Cu toate acestea, pentru obţinerea unei recolte normale, în noile plantaţii se stabilesc polenizatorii, cu polenul fertil, pentru toate soiurile de păr.

Specificul culturii gutuiului

Începând cu anul 1992, când într-o plantaţie de gutui din Brăila a fost descoperită arsura bacteriană, producţia de gutui a devenit nesigură. Atacul violent asupra gutuiului înregistrat în unii ani i-a determinat pe mulţi cultivatori să defrişeze aceste livezi tinere de gutui aflate în plină rodire şi să renunţe la noi plantări. A trebuit să treacă aproape un deceniu şi oamenii să constate că pomii plantaţi izolat au fost mai puţin atacaţi şi chiar s-au refăcut după 2-3 sezoane de vegetaţie. Pe baza acestor observaţii şi constatări, apreciem că în prezent plantările pe suprafeţe mici par deocamdată să fie singura alternativă de a mai produce gutui pentru nevoile gospodăreşti, până la crearea de noi soiuri, rezistente la focul bacterian.

Soiurile de gutui se altoiesc pe portaltoi de gutui înmulţiţi prin butaşi sau marcotaj.

Soiurile dc gutui sunt autocompatibile şi de aceea nu necesită polenizatori (soiuri donatoare de polen).

Capitolul X. Cultura speciilor drupacee

Specificul culturii prunului

Prin plantaţiile masive efectuate în ultima vreme în grădinile populaţiei, prunul revine pc primul loc în rândul speciilor pomicolc cultivate în ţara noastră.

Soiurile de prun din sortiment se altoiesc pe corcoduş şi pe prunul franc.

Durata de viaţă a prunului variază între 25 şi 35 ani. Spre deosebire de măr şi păr, prunul înfloreşte mai devreme, la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie.

Specificul culturii caisului

Caisul (Prunus armeniaca) este specia care s-a adaptat cel mai greu la condiţiile climatice din ţara noastră. în multe zone unde se cultivă, caisul rodeşte slab şi intermitent datorită îngheţurilor târzii de primăvară, carc distrug parţial sau total organele de fructificare (mugurii de rod, florile şi fructele tinere). Pierirea prematură a caisului a devenit, de asemenea, o problemă obsedantă pentru cei mai mulţi cultivatori, care renunţă să mai cultive această specie.

Portaltoii folosiţi mai frecvent în ţara noastră pentru cais sunt: zarzărul, corcoduşul şi prunul franc.

Specificul culturii piersicului

Cu mulţi ani în urmă, piersicul (Prunus persica) creştea liber pe dealurile mijlocii însorite, alături de viţa de vie. Plantaţiile dc piersic erau reduse ca număr şi suprafaţă şi cuprindeau numai soiuri cu pulpă albă, înmulţite prin sâmburi. Piersicul altoit se planta pe spaţii mici, în grădinile familiale, iar pomii se conduceau pe spalier sub formă de evantai.

Piersicul se altoieşte pe piersic, migdal amar şi corcoduş.

Soiurile de piersic sunt autocompatibile (cu mici excepţii) şi de aceea nu sunt necesare alte soiuri polenizatoare la plantare.

Soiurile de piersic au o creştere intensă şi o precocitate în rodire foarte pronunţată. Datorită acestui ritm rapid de creştere, rodire şi degamisire (uscare a ramurilor) durata de viaţă a piersicului nu depăşeşte 12-14 ani.

Piersicul dwarf prezintă pomi de talie mică (0,8-1,4 m), cu coroane dese formate din ramuri scurte normale şi anticipate, frunze mari intens colorate şi flori simple sau involte, de culoare roz sau roşu-frez, care se deschid eşalonat pe o perioadă mai îndelungată, oferind un peisaj coloristic fără egal. Soiurile sunt precoce şi foarte productive, cu o perioadă de vegetaţie prelungită. Fructele sunt acceptabile ca mărime şi de calitate apropiată celor obţinute de la soiurile standard.

Specificul culturii migdalului

Spre deosebire de celelalte specii pomicole, migdalul foloseşte mai eficient solurile pietrose, calcaroase şi nisipoase.

Din endocarpul fructelor se obţine cărbunele activ, necesar colorării coniacurilor şi unor vinuri speciale, din lemnul de migdal se confecţioncază obiecte de artă, iar din turtele rezultate de la extragerea uleiurilor se pregăteşte halvaua.

Soiurile de migdal se altoiesc pe: migdalul franc, piersicul franc, corcoduş, prunul franc şi Saint Julien.

Specificul culturii cireşului

Cireşul (Primus aviurn L.) este o specie mai puţin răspândită la noi în cultură, deşi condiţiile de climă şi sol îi sunt deosebit de favorabile. Restrângerea ariei de cultură a cireşului a fost influenţată de marile probleme care apar la întreţinerea plantaţiilor şi la recoltarea fructelor (datorită înălţimii mari a pomilor), de producţia scăzută şi de gradul ridicat de perisabilitate a cireşelor.

În ţara noastră, soiurile de cireş se altoiesc în proporţie de 80% pe portaltoi generativi şi 20% pe portaltoi vegetativi. Dintre portaltoii generativi se folosesc: cireşul sălbatic, cireşul franc şi mahalebul, iar din cei vegetativi IPC şi CI2.

Specificul culturii vişinului

Cultura vişinului (Primus cerasus L.) este relativ redusă în România. Cea mai mare parte din producţia dc fructe se obţine din grădinile populaţiei, unde vişinul se înmulţeşte uşor prin drajoni şi fructifică de timpuriu.

Capitolul XI. Cultura nuciferelor

Specificul culturii nucului

Pentru o mai bună compatibilitate la altoire şi o longevitate mai mare în plantaţie, soiurile dc nuc se altoicsc pc portaltoi seminceri (franc) obţinuţi din populaţiile locale cu talia pomului mai redusă şi pe portaltoiul Tg. Jiu 1.

Spre deosebire de alte specii (prun, cais, piersic), nucul creşte relativ lent în primii ani de la plantare. Din practică se ştie că nucului îi sunt necesari 1 -2 ani dc adaptare la condiţiile din livadă, timp în care creşterile vegetative sunt mici şi nesemnificative. Ulterior, însă, ritmul creşterilor anuale se intensifică, lăstarii atingând dimensiuni foarte mari (1,2-1,6 m). După 15-20 de ani, nucul poate atinge înălţimea de 20-25 m.

Specificul culturii alunului

Cultura alunului (Corylus avellana L.) în ţară s-a dezvoltat relativ puţin şi fără efecte economice promiţătoare. Unele încercări făcute de Staţiunea Pomicolă Vâlcea s-au lovit de etapa tranziţiei care a frânat extinderea acestei specii în zonele colinare favorabile şi a distrus plantaţiile tinere cu soiuri noi valoroase, testate şi remarcate pentru producţie şi calitatea fructelor.

Alunul se înmulţeşte vegetativ, prin drajoni, marcote, butaşi şi altoire. Pentru grădinile familiale se folosesc cu precădere drajoni înrădăcinaţi, recoltaţi de la plantele aflate în plină producţie, iar pentru microferme, materialul săditor produs in marcoticrc prin metoda marcotaj prin aplecare (în crosă).