Se foloseşte adesea noţiunea de UDE (unitatea de dimensiune economică) în contextul obținerii de fonduri europene. De exemplu, fermierii pot obține fonduri nerambursabile pe Măsura 121 – Modernizarea exploataţiilor agricole, din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2007-2013. Însă condiția este ca ferma să aibă o dimensiune egală sau mai mare de 2 UDE, pentru a primi 1.500 euro/an, timp de 5 ani. Dar ce este și cum se calculează UDE?
Conform informațiilor oferite de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (APDRP), UDE exprimă dimensiunea economică a unei ferme și se calculează pe baza unui coeficient european, care se înmulțește cu suprafața cultivată sau cu numărul de animale (Decizia Comisiei nr. 85/377/CEE). Valoarea unei unități de dimensiune economică este de 1.200 de euro.
Calcul pentru culturi vegetale
Să presupunem că un mic fermier are un teren de numai 3 ha, pe care intenționează să însămânțeze grâu. Coeficientul acestei culturi este de 0,280. Rezultă:
0,280 x 3 = 0,84 UDE
Cum plantația de grâu nu întrunește condiția minimă de primire a fondurilor nerambursabile, omul poate căuta o altă cultură, mai rentabilă, de exemplu de pomi fructiferi, care are un coeficient de 2,125. Rezultă:
2,125 x 3 = 6,373 UDE
Sau viță-de-vie (vin de calitate):
1,749 x 3 = 5,247 UDE
Sau legume proaspete:
2,257 x 3 = 6,771 UDE
Calcul pentru ferme zootehnice
În acest caz, să presupunem că un mic fermier vrea să-și cumpere cinci vaci sub 2 ani. Cum coeficientul este de 0,095, rezultă:
0,095 x 5 = 0,475 UDE – prea puțin!
Dacă și-ar lua 22 de junici sub 2 ani:
0,095 x 22 = 2,09 UDE – corespunde cerinței.
Sau 18 junici de doi sau mai mulți ani:
0,114 x 18 = 2,052 UDE
Sau 25 de stupi (familii) cu albine:
0,083 x 25 = 2,075 UDE
Sau o fermă cu minimum 336 de găini ouătoare, al cărei coeficient este de 0,596 pentru o sută de capete:
0,596 x 3,36 = 2,002 UDE
Coeficienți pentru culturi vegetale
- Grâu: 0,280
- Orz: 0,246
- Porumb boabe: 0,213
- Cartofi: 1,174
- Legume proaspete: 2,257
- Pepeni: 2,883
- Căpșuni: 17,481
- Sfeclă de zahăr: 0,547
- Rapiță și napi: 0,175
- Floarea-soarelui: 0,173
- Soia: 0,213
- In pentru ulei: 0,144
- Alte oleaginoase: 0,144
- Tutun: 1,228
- Plante furajere – pajişti temporare: 0,168
- Alte furajere verzi: 0, 325
- Fânețe permanente și pășuni: 0,050
- Plantație de pomi fructiferi: 2,125
- Viță-de-vie – vin de caliate: 1,749-1,867
- Pepiniere: 1,133
Coeficienți pentru animale și albine
- Bovine sub un an: 0,061
- Bovine sub 2 ani: 0,069-0,095
- Bovine de doi şi mai mari (juninci): 0,114-0,089
- Oi şi capre femele pentru reproducție: 0,008-0,033
- Purceluși sub 20 kg: 0,057
- Scroafe pentru reproducție: 0,243
- Purcei alte categorii: 0,140
- Ecvine (cai, măgari, catâri): 0,071
- Păsări broiliri (100 cap): 0,450
- Găini ouătoare (100 cap): 0,596
- Stupi: 0,083
Citeşte mai mult!
duminică, 20 martie 2011
joi, 17 martie 2011
Stelian Acatincăi, Etologie. Comportamentul animalelor domestice, (partea I) - note de lectură
Editura Eurobit, Timişoara, 2003.
Partea I. Etologie generală
Capitolul 1. Noţiuni introductive
1.1. Aspecte generale privind istoricul apariţiei şi dezvoltării etologiei
Cei trei fondatori ai etologiei moderne sunt:
a) Konrad Lorenz;
b) Karl von Frisch;
c) Nikolas Tinberger.
S-au consolidat două direcţii:
a) şcoala europeană etologică (pune accent pe studierea animalelor în libertate);
b) behaviorismul american (pune accent pe studierea animalelor în laborator).
1.2. Formarea şi definirea conceptului de etologie
ethos (obicei, caracter, deprindere, comportament) + logos (vorbire, discurs, ştiinţă)
Ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei comportamentului (N. Tinbergen).
Studiile etologice vizează:
a) identificarea cauzelor care determină un animal să acţioneze într-un anumit fel într-o situaţie concretă;
b) în ce mod un anumit comportament contribuie la supravieţuirea individului şi a speciei.
1.3. Formarea şi definirea conceptului de comportament
homeostazie = echilibrul funcţional;
Comportamentul este reprezentat de totalitatea mişcărilor şi activităţilor obiectiv-observabile, iniţiate şi executate de un animal intact, organizate în spaţiu şi timp, integrate şi coordonate la nivel individual, determinate extern şi intern, prin care organismul animal realizează în mod optim schimburile de informaţii, substanţă şi energie cu mediul ambiant, adaptându-se la mediu şi utilizând resursele acestuia astfel încât să se asigure supravieţuirea şi reproducerea individului (M. Cociu).
Caracteristicile comportamentului sunt:
a) motricitatea;
b) coordonarea;
c) complexitatea;
d) adaptabilitatea;
e) direcţionalitatea.
1.4. Metodele cercetării etologice
1.4.1. Modalităţi de denumire şi descriere a diferitelor tipuri de comportament
Tiparul comportamental poate fi denumit şi descris prin raportare la:
a) forma sa;
b) consecinţele sale.
1.4.2. Clasificarea diferitelor tipuri de comportament
Foloseşte mai multe criterii:
a) cauzal;
b) funcţional;
c) istoric;
d) informaţional;
e) ecologic.
1.4.3. Etograma
Este inventarul tuturor activităţilor ce formează repertoriul comportamental al unei specii.
Capitolul 2. Cauzalitatea comportamentului
Criteriile luate în considerare pentru aprecierea corectitudinii identificării cauzei responsabile de declanşarea unui anumit act comportamental:
a) succesiunea temporală a evenimentelor;
b) repetabilitatea sau universalitatea;
c) posibilitatea reproducerii experimentale a raportului cauză-efect;
d) evidenţierea transferului de informaţii, substanţă şi energie dintre organism şi mediu.
2.1. Cauzalitatea externă a comportamentului (reactivitatea comportamentului)
Organismele trăiesc în relaţie cu mediul extern. Stimulul extern este o modificare care produce o excitaţie senzorială şi declanşează un act comportamental.
Când se iniţiază studierea unui tipar comportamental determinat de stimuli externi, prima operaţiune ce trebuie întreprinsă este aceea de a cerceta capacităţile funcţionale ale organelor de simţ.
Organele de simţ ale animalelor nu sunt simple organe de recepţie, ci filtre active care selectează numai o parte din totalitatea stimulilor potenţiali, respectiv aceia care prezintă importanţă deosebită pentru animal.
2.1.1. Mecanismul declanşator înnăscut (MDI)
Constatând că o anumită combinaţie de stimuli-cheie determină în mod strict şi repetat un anumit răspuns comportamental, etologii au concluzionat că animalele dispun de un mecanism neurosenzorial prin intermediul căruia acestea recunosc, localizează şi selectează din mediul eficient respectiva combinaţie de stimuli-cheie, singura capabilă să
determine acel răspuns comportamental. Acest mecanism a fost denumit, de K. Lorenz, mecanism declanşator înnăscut (MDI).
Selectivitatea MDI este perfecţionată prin învăţare.
2.1.2. Mecanismul declanşator (MD)
Mecanismul declanşator include toate structurile ipotetice ale unui organism care participă la declanşarea selectivă a răspunsului respectiv, excluzând sistemul motor.
2.2. Cauzalitatea internă a comportamentului (spontaneitatea comportamentului)
Oricâte informaţii ar recepţiona din mediul extern, animalul nu ar putea reacţiona în absenţa unei dispoziţii interioare (imbold, pulsiune).
Capitolul 3. Fiziologia comportamentului
În mod permanent, animalul recepţionează din mediul extern (natural şi artificial) precum şi din interiorul organismului numeroase semnale (stimuli) de natură diferită. Acele semnale care depăşesc un anumit prag şi durată, cele care prezintă importanţă (respectiv, cele care au o anumită semnificaţie biologică pentru organism) sunt transmise la sistemul nervos central care elaborează semnale corespunzătoare pe care le transmite la efectori. Ceilalţi stimuli, care momentan nu prezintă importanţă pentru animal, se sting fără a produce reacţii efectorii.
3.1. Noţiuni privind fiziologia analizatorilor şi semnificaţia lor privind comportamentul
Analizatorul este alcătuit din:
a) receptor;
b) calea de conducere;
c) segmentul cortical.
3.1.1. Analizatorii externi
Analizatorul gustativ. Rumegătoarele adulte preferă gustul sărat. Suinele preferă gustul dulce, uneori sărat, niciodată amar. Pisica evită constant gustul dulce, dar acceptă uneori gustul sărat. Pisicile au o bună memorie a gustului. Păsările domestice evită substanţele dulci şi amare.
Analizatorul olfactiv. Păsările de curte au sensibilitate olfactivă redusă.
Analizatorul vizual. Câmpul vizual este reprezentat de spaţiul din mediul înconjurător văzut simultan cu ambii ochi aflaţi în poziţie imobilă.
Fotoperiodism: anumite specii (cabaline) manifestă comportament sexual în acea perioadă a anului în care durata zilei-lumină este mare, iar alte specii (ovine, caprine) se reproduc în sezonul în care durata zilei-lumină este scurtă.
Analizatorul acustic. Zgomotele puternice, neregulate, stridente (cele care sunt disarmonice cu mediul ambiant) pot provoca stres puternic la toate speciile de animale, cu repercusiuni negative asupra productivităţii şi stării lor de sănătate. Animalele crescute pentru blană (vulpi, jderi, nurci) reacţionează puternic şi negativ la zgomote, motiv pentru care fermele cu un asemenea profil sunt amplasate în zone liniştite.
Analizatorul cutanat.
Analizatorul kinestezic.
3.1.2. Analizatorii interni
Declanşarea unui act comportamental specific (hrănirea, adăparea, comportamentul sexual, odihna etc.) este determinată de motivaţii interne asociate (foame, sete, libidou, oboseală etc.). Declanşarea şi încetarea unui act comportamental determinat de o motivaţie specifică are loc în mai multe etape. Astfel, un act comportamental determinat de o stare internă specifică se declanşează ca urmare a acţiunii unor stimuli interni sensibilizatori şi încetează sub influenţa unor stimuli interni inhibitori sau consumatori. Stimulii sensibilizatori semnalează instalarea stării respective (de exemplu „foame”) şi se iniţiază activitatea de căutare şi dobândire a hranei. Stimulii inhibitori (consumatori) semnalează, în urma efectuării de către animal a actului consumator, instalarea stării de saturaţie (de saţietate) şi determină încetarea comportamentului respectiv.
3.1.3. Fazele de desfăşurare ale unui tipar comportamental
Comportamentul apetitiv – actul comportamental debutează printr-o stare de nelinişte şi agitaţie motorie care cresc progresiv în intensitate şi care se transformă într-o activitate de explorare activă a mediului înconjurător.
Capitolul 4. Forme (tipuri de comportament)
4.1. Comportamentul nutriţional (trofic)
Animalele pot fi:
a) ierbivore;
b) carnivore;
c) omnivore.
Indiferent de specie, comportamentul de hrănire presupune o fază apetitivă (motivată prin senzaţia de foame) şi una consumatoare (căutarea, procurarea şi ingerarea hranei).
4.2. Comportamentul dipsic (adăparea)
Un animal bine hrănit poate suporta perioade relativ lungi de înfometare fără ca starea de sănătate să-i fie grav afectată. În schimb, lipsa apei nu poate fi suportată mai mult de câteva zile.
4.3. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)
Prin dresare, la unele specii (câine, pisică) pot fi obţinute reflexe de reţinere a fecalelor. La unele specii (câine, pisică), urina depusă în anumite locuri delimitează teritoriul ocupat de animale, iar în cazul femelelor în călduri urina joacă rolul de apelant în atragerea partenerului sexual.
4.4. Comportamentul de odihnă şi somn
Pe timpul somnului se înregistrează mai multe perioade de somn liniştit ce alternează cu perioade de somn profund (sau somn paradoxal). În timpul somnului profund, denumit şi somn paradoxal deoarece undele cerebrale înregistrate prin electroencefalogramă (EEG) sunt asemănătoare cu cele din timpul stării de veghe, survin visele. Pe durata fazei de somn paradoxal, la animale se pot constata mişcări rapide ale globilor oculari (pleoapele fiind închise), mişcări bruşte şi repetate ale membrelor, diferite manifestări vocale (scâncete, gemete, ţipete), accelerarea ritmului cardiac şi a frecvenţei respiraţiei etc. Din durata totală a somnului, faza de somn paradoxal reprezintă 2% la iepure, 3% la oaie, 17% la şobolan, 40% la pisică.
Animalele adulte şi cele bătrâne dorm mai puţin decât cele tinere.
Durata somnului este mai mare la carnivore (care dorm, cu preponderenţă, ziua) faţă de erbivore (care se odihnesc şi dorm, mai ales, noaptea).
4.5. Comportamente de igienizare
Activităţi comportamentale specifice ce au drept scop îngrijirea corporală:
a) mişcări de curăţire;
b) mişcări de spălare;
c) mişcări de scuturare;
d) mişcări de scărpinare şi frecare;
e) îmbăierea animalelor.
4.6. Comportamentul sexual (reproductiv)
Atitudinile şi manifestările ce compun comportamentul sexual au rolul de a face posibilă apropierea celor doi parteneri, anulează tendinţele de fugă şi reduc interacţiunile agresive dintre parteneri. Comportamentul sexual se desfăşoară în mai multe etape distincte, astfel: căutarea şi curtarea partenerului (comportamente apetitive) şi apoi împerecherea (copulaţia) ca act consumator. De regulă, iniţiativa porneşte de la mascul, în timp ce femela acceptă sau nu curtarea şi împerecherea.
4.7. Comportamentul parental (de îngrijire a progeniturii)
În cadrul acestui tip comportamental se pot distinge două variante comportamentale distincte şi anume: comportamentul de acordare a îngrijirii (parental sau epimelectic) şi comportamentul de solicitare a îngrijirii (etepimelectic). Ataşarea nou-născutului de fiinţa care-l îngrijeşte se numeşte imprimare.
4.8. Comportamentul agonistic şi ritualizarea
Comportamentul agonistic (gr. agon = luptă) cuprinde o serie de manifestări conflictuale şi de agresivitate (acţiuni de intimidare, ameninţare, atac, lovire, apărare, imobilizare, vocalizare, fugă) şi care sunt îndreptate spre indivizi aparţinând aceleiaşi specii.
4.9. Comportamentul de grup (inter-individual ierarhic)
Ca rezultat al competiţiei, animalul poate fi dominant (învingător) sau dominat (supus).
În condiţii normale (stabilitate numerică şi teritorială a colectivităţii), această ierarhie rămâne relativ constantă în timp şi spaţiu. La o a doua întâlnire între animale este suficient ca animalul dominant să adopte o poziţie de ameninţare pentru ca cel dominat (supus) să cedeze, adoptând o poziţie de supunere. Adoptarea poziţiei de supunere are rolul de a inhiba sau neutraliza comportamentul agresiv al animalului dominant.
4.10. Comportamentul explorativ (de investigare, de curiozitate)
4.11. Comportamentul teritorial
Câinii (şi uneori pisicile) îşi marchează teritoriul stropind cu urină stâlpii, pietrele, trunchiul arborilor, colţurile caselor etc. Erbivorele sălbatice (dar şi la ovinele şi caprinele domestice) posedă glande cutanate specializate (în jurul ochilor) a căror secreţie este depusă pe vârful unor lăstari, tufişuri sau chiar pe păşune.
4.12. Comportamentul de salvare (de fugă)
Perceperea duşmanului nu declanşează în mod automat reacţia de salvare din partea animalului. Această reacţie apare numai în situaţia în care duşmanul se apropie la o anumită distanţă, denumită distanţă de fugă.
Reacţia de fugă apare la animalele domestice mai ales când abordarea (apropierea de animal) se face frontal. Din acest motiv abordarea animalelor domestice nu se va face direct şi frontal ci lateral şi indirect.
4.13. Comportamentul ludic (de joacă)
Se întâlneşte îndeosebi la tineret.
Capitolul 5. Dezvoltarea comportamentului
Orice act comportamental are o funcţie adaptativă, concept care, în literatura de specialitate, poate fi înlocuit cu termeni cum sunt: finalitate biologică, valoare de supravieţuire, direcţionalitate, semnificaţie biologică.
5.1. Dezvoltarea filogenetică a comportamentului
5.1.1. Instinctul
Instinctul este un mecanism nervos, înnăscut şi adaptat, organizat ierarhic, sensibil la anumite influxuri nervoase interne sau/şi externe care îl amorsează, declanşează şi orientează, şi care răspunde la aceste influxuri prin mişcări coordonate ce contribuie la supravieţuirea individului şi a speciei din care acesta face parte.
Orice activitate comportamentală este determinată atât de stimuli externi cât şi de factori motivaţionali interni. Motivaţia internă a unui animal poate deveni, la un moment dat, atât de puternică, încât reacţiile motorii specifice unui anumit comportament se declanşează chiar în absenţa stimulilor externi adecvaţi. Aceste reacţii poartă denumirea de reacţii sau activităţi în gol.
5.2. Dezvoltarea ontogenetică a comportamentului
În dezvoltarea ontogenetică a comportamentului sunt implicate atât procese de dezvoltare şi/sau maturare a unor tipare comportamentale înnăscute, cât şi diverse forme de învăţare.
Comportamentele cenogenetice sunt tiparele comportamentale specifice stadiilor timpurii de dezvoltare a individului şi care se deosebesc de cele ale adulţilor.
5.2.1. Învăţarea
Învăţarea este un proces de modificare şi adaptare a comportamentului individual, ca rezultat al experienţei dobândite (acumulate) de către un individ în cursul existenţei sale.
În condiţii naturale, păsările au o memorie foarte bună.
Formele de învăţare se clasifică în:
a) învăţare asociativă (condiţionare) ;
b) învăţare neasociativă.
5.2.1.1. Învăţarea neasociativă
a) Rodajul (exersarea) - forma elementară de învăţare.
b) Habituarea (inhibiţia aferentă) - obişnuirea animalului cu ambianţa.
5.2.1.2. Învăţarea asociativă
a) Habituarea în cadrul unei percepţii complexe
La nivel comportamental o anumită configuraţie de stimuli având efect declanşator pierde acest efect doar dacă această configuraţie de stimuli este asociată cu o altă combinaţie formată din alţi stimuli.
b) Familiarizarea
Un proces de învăţare asociativă în urma căruia stimulii care anterior procesului de familiarizare declanşau ei singuri un anumit act comportamental nu mai au efect decât atunci când sunt percepuţi în asociaţie cu altă configuraţie complexă de stimuli. Rezultatul familiarizării este urmarea transformării unui mecanism declanşator înnăscut (MDI) într-un mecanism declanşator modificat prin experienţă (MDIE).
c) Condiţionarea
condiţionarea de tip I (de răspuns, clasică)
condiţionarea de tip II (instrumentală, operantă, învăţată prin încercare şi eroare).
d) Învăţarea intuitivă
Este vorba de actele comportamentale în care animalele par să înţeleagă brusc modul de rezolvare a unor probleme.
e) Învăţarea prin imprimare
Cea mai rapidă şi mai radicală formă de învăţare asociativă.
Procesul de imprimare, în urma căruia se stabilesc legăturile familiale, se stabilizează şi se consolidează în cursul unei scurte perioade de timp, imediat după naştere / ecloziune. Această perioadă este cunoscută sub denumirea de perioada critică sau perioada sensibilă. Debutul şi durata acestei perioade sensibile este variabilă de la o specie la alta, în funcţie de tipul de comportament imprimat şi de modul de viaţă al speciei respective.
Comportamentul sexual imprimat are un caracter ireversibil.
f) Învăţarea prin imitare
O formă de învăţare specifică speciilor de animale care trăiesc în grupuri sociale de diferite dimensiuni (specii gregare).
g) Învăţarea prin joc (inducţia ludică)
Fenomenul este mai bine exprimat la carnivore decât la erbivore.
Citeşte mai mult!
Partea I. Etologie generală
Capitolul 1. Noţiuni introductive
1.1. Aspecte generale privind istoricul apariţiei şi dezvoltării etologiei
Cei trei fondatori ai etologiei moderne sunt:
a) Konrad Lorenz;
b) Karl von Frisch;
c) Nikolas Tinberger.
S-au consolidat două direcţii:
a) şcoala europeană etologică (pune accent pe studierea animalelor în libertate);
b) behaviorismul american (pune accent pe studierea animalelor în laborator).
1.2. Formarea şi definirea conceptului de etologie
ethos (obicei, caracter, deprindere, comportament) + logos (vorbire, discurs, ştiinţă)
Ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei comportamentului (N. Tinbergen).
Studiile etologice vizează:
a) identificarea cauzelor care determină un animal să acţioneze într-un anumit fel într-o situaţie concretă;
b) în ce mod un anumit comportament contribuie la supravieţuirea individului şi a speciei.
1.3. Formarea şi definirea conceptului de comportament
homeostazie = echilibrul funcţional;
Comportamentul este reprezentat de totalitatea mişcărilor şi activităţilor obiectiv-observabile, iniţiate şi executate de un animal intact, organizate în spaţiu şi timp, integrate şi coordonate la nivel individual, determinate extern şi intern, prin care organismul animal realizează în mod optim schimburile de informaţii, substanţă şi energie cu mediul ambiant, adaptându-se la mediu şi utilizând resursele acestuia astfel încât să se asigure supravieţuirea şi reproducerea individului (M. Cociu).
Caracteristicile comportamentului sunt:
a) motricitatea;
b) coordonarea;
c) complexitatea;
d) adaptabilitatea;
e) direcţionalitatea.
1.4. Metodele cercetării etologice
1.4.1. Modalităţi de denumire şi descriere a diferitelor tipuri de comportament
Tiparul comportamental poate fi denumit şi descris prin raportare la:
a) forma sa;
b) consecinţele sale.
1.4.2. Clasificarea diferitelor tipuri de comportament
Foloseşte mai multe criterii:
a) cauzal;
b) funcţional;
c) istoric;
d) informaţional;
e) ecologic.
1.4.3. Etograma
Este inventarul tuturor activităţilor ce formează repertoriul comportamental al unei specii.
Capitolul 2. Cauzalitatea comportamentului
Criteriile luate în considerare pentru aprecierea corectitudinii identificării cauzei responsabile de declanşarea unui anumit act comportamental:
a) succesiunea temporală a evenimentelor;
b) repetabilitatea sau universalitatea;
c) posibilitatea reproducerii experimentale a raportului cauză-efect;
d) evidenţierea transferului de informaţii, substanţă şi energie dintre organism şi mediu.
2.1. Cauzalitatea externă a comportamentului (reactivitatea comportamentului)
Organismele trăiesc în relaţie cu mediul extern. Stimulul extern este o modificare care produce o excitaţie senzorială şi declanşează un act comportamental.
Când se iniţiază studierea unui tipar comportamental determinat de stimuli externi, prima operaţiune ce trebuie întreprinsă este aceea de a cerceta capacităţile funcţionale ale organelor de simţ.
Organele de simţ ale animalelor nu sunt simple organe de recepţie, ci filtre active care selectează numai o parte din totalitatea stimulilor potenţiali, respectiv aceia care prezintă importanţă deosebită pentru animal.
2.1.1. Mecanismul declanşator înnăscut (MDI)
Constatând că o anumită combinaţie de stimuli-cheie determină în mod strict şi repetat un anumit răspuns comportamental, etologii au concluzionat că animalele dispun de un mecanism neurosenzorial prin intermediul căruia acestea recunosc, localizează şi selectează din mediul eficient respectiva combinaţie de stimuli-cheie, singura capabilă să
determine acel răspuns comportamental. Acest mecanism a fost denumit, de K. Lorenz, mecanism declanşator înnăscut (MDI).
Selectivitatea MDI este perfecţionată prin învăţare.
2.1.2. Mecanismul declanşator (MD)
Mecanismul declanşator include toate structurile ipotetice ale unui organism care participă la declanşarea selectivă a răspunsului respectiv, excluzând sistemul motor.
2.2. Cauzalitatea internă a comportamentului (spontaneitatea comportamentului)
Oricâte informaţii ar recepţiona din mediul extern, animalul nu ar putea reacţiona în absenţa unei dispoziţii interioare (imbold, pulsiune).
Capitolul 3. Fiziologia comportamentului
În mod permanent, animalul recepţionează din mediul extern (natural şi artificial) precum şi din interiorul organismului numeroase semnale (stimuli) de natură diferită. Acele semnale care depăşesc un anumit prag şi durată, cele care prezintă importanţă (respectiv, cele care au o anumită semnificaţie biologică pentru organism) sunt transmise la sistemul nervos central care elaborează semnale corespunzătoare pe care le transmite la efectori. Ceilalţi stimuli, care momentan nu prezintă importanţă pentru animal, se sting fără a produce reacţii efectorii.
3.1. Noţiuni privind fiziologia analizatorilor şi semnificaţia lor privind comportamentul
Analizatorul este alcătuit din:
a) receptor;
b) calea de conducere;
c) segmentul cortical.
3.1.1. Analizatorii externi
Analizatorul gustativ. Rumegătoarele adulte preferă gustul sărat. Suinele preferă gustul dulce, uneori sărat, niciodată amar. Pisica evită constant gustul dulce, dar acceptă uneori gustul sărat. Pisicile au o bună memorie a gustului. Păsările domestice evită substanţele dulci şi amare.
Analizatorul olfactiv. Păsările de curte au sensibilitate olfactivă redusă.
Analizatorul vizual. Câmpul vizual este reprezentat de spaţiul din mediul înconjurător văzut simultan cu ambii ochi aflaţi în poziţie imobilă.
Fotoperiodism: anumite specii (cabaline) manifestă comportament sexual în acea perioadă a anului în care durata zilei-lumină este mare, iar alte specii (ovine, caprine) se reproduc în sezonul în care durata zilei-lumină este scurtă.
Analizatorul acustic. Zgomotele puternice, neregulate, stridente (cele care sunt disarmonice cu mediul ambiant) pot provoca stres puternic la toate speciile de animale, cu repercusiuni negative asupra productivităţii şi stării lor de sănătate. Animalele crescute pentru blană (vulpi, jderi, nurci) reacţionează puternic şi negativ la zgomote, motiv pentru care fermele cu un asemenea profil sunt amplasate în zone liniştite.
Analizatorul cutanat.
Analizatorul kinestezic.
3.1.2. Analizatorii interni
Declanşarea unui act comportamental specific (hrănirea, adăparea, comportamentul sexual, odihna etc.) este determinată de motivaţii interne asociate (foame, sete, libidou, oboseală etc.). Declanşarea şi încetarea unui act comportamental determinat de o motivaţie specifică are loc în mai multe etape. Astfel, un act comportamental determinat de o stare internă specifică se declanşează ca urmare a acţiunii unor stimuli interni sensibilizatori şi încetează sub influenţa unor stimuli interni inhibitori sau consumatori. Stimulii sensibilizatori semnalează instalarea stării respective (de exemplu „foame”) şi se iniţiază activitatea de căutare şi dobândire a hranei. Stimulii inhibitori (consumatori) semnalează, în urma efectuării de către animal a actului consumator, instalarea stării de saturaţie (de saţietate) şi determină încetarea comportamentului respectiv.
3.1.3. Fazele de desfăşurare ale unui tipar comportamental
Comportamentul apetitiv – actul comportamental debutează printr-o stare de nelinişte şi agitaţie motorie care cresc progresiv în intensitate şi care se transformă într-o activitate de explorare activă a mediului înconjurător.
Capitolul 4. Forme (tipuri de comportament)
4.1. Comportamentul nutriţional (trofic)
Animalele pot fi:
a) ierbivore;
b) carnivore;
c) omnivore.
Indiferent de specie, comportamentul de hrănire presupune o fază apetitivă (motivată prin senzaţia de foame) şi una consumatoare (căutarea, procurarea şi ingerarea hranei).
4.2. Comportamentul dipsic (adăparea)
Un animal bine hrănit poate suporta perioade relativ lungi de înfometare fără ca starea de sănătate să-i fie grav afectată. În schimb, lipsa apei nu poate fi suportată mai mult de câteva zile.
4.3. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)
Prin dresare, la unele specii (câine, pisică) pot fi obţinute reflexe de reţinere a fecalelor. La unele specii (câine, pisică), urina depusă în anumite locuri delimitează teritoriul ocupat de animale, iar în cazul femelelor în călduri urina joacă rolul de apelant în atragerea partenerului sexual.
4.4. Comportamentul de odihnă şi somn
Pe timpul somnului se înregistrează mai multe perioade de somn liniştit ce alternează cu perioade de somn profund (sau somn paradoxal). În timpul somnului profund, denumit şi somn paradoxal deoarece undele cerebrale înregistrate prin electroencefalogramă (EEG) sunt asemănătoare cu cele din timpul stării de veghe, survin visele. Pe durata fazei de somn paradoxal, la animale se pot constata mişcări rapide ale globilor oculari (pleoapele fiind închise), mişcări bruşte şi repetate ale membrelor, diferite manifestări vocale (scâncete, gemete, ţipete), accelerarea ritmului cardiac şi a frecvenţei respiraţiei etc. Din durata totală a somnului, faza de somn paradoxal reprezintă 2% la iepure, 3% la oaie, 17% la şobolan, 40% la pisică.
Animalele adulte şi cele bătrâne dorm mai puţin decât cele tinere.
Durata somnului este mai mare la carnivore (care dorm, cu preponderenţă, ziua) faţă de erbivore (care se odihnesc şi dorm, mai ales, noaptea).
4.5. Comportamente de igienizare
Activităţi comportamentale specifice ce au drept scop îngrijirea corporală:
a) mişcări de curăţire;
b) mişcări de spălare;
c) mişcări de scuturare;
d) mişcări de scărpinare şi frecare;
e) îmbăierea animalelor.
4.6. Comportamentul sexual (reproductiv)
Atitudinile şi manifestările ce compun comportamentul sexual au rolul de a face posibilă apropierea celor doi parteneri, anulează tendinţele de fugă şi reduc interacţiunile agresive dintre parteneri. Comportamentul sexual se desfăşoară în mai multe etape distincte, astfel: căutarea şi curtarea partenerului (comportamente apetitive) şi apoi împerecherea (copulaţia) ca act consumator. De regulă, iniţiativa porneşte de la mascul, în timp ce femela acceptă sau nu curtarea şi împerecherea.
4.7. Comportamentul parental (de îngrijire a progeniturii)
În cadrul acestui tip comportamental se pot distinge două variante comportamentale distincte şi anume: comportamentul de acordare a îngrijirii (parental sau epimelectic) şi comportamentul de solicitare a îngrijirii (etepimelectic). Ataşarea nou-născutului de fiinţa care-l îngrijeşte se numeşte imprimare.
4.8. Comportamentul agonistic şi ritualizarea
Comportamentul agonistic (gr. agon = luptă) cuprinde o serie de manifestări conflictuale şi de agresivitate (acţiuni de intimidare, ameninţare, atac, lovire, apărare, imobilizare, vocalizare, fugă) şi care sunt îndreptate spre indivizi aparţinând aceleiaşi specii.
4.9. Comportamentul de grup (inter-individual ierarhic)
Ca rezultat al competiţiei, animalul poate fi dominant (învingător) sau dominat (supus).
În condiţii normale (stabilitate numerică şi teritorială a colectivităţii), această ierarhie rămâne relativ constantă în timp şi spaţiu. La o a doua întâlnire între animale este suficient ca animalul dominant să adopte o poziţie de ameninţare pentru ca cel dominat (supus) să cedeze, adoptând o poziţie de supunere. Adoptarea poziţiei de supunere are rolul de a inhiba sau neutraliza comportamentul agresiv al animalului dominant.
4.10. Comportamentul explorativ (de investigare, de curiozitate)
4.11. Comportamentul teritorial
Câinii (şi uneori pisicile) îşi marchează teritoriul stropind cu urină stâlpii, pietrele, trunchiul arborilor, colţurile caselor etc. Erbivorele sălbatice (dar şi la ovinele şi caprinele domestice) posedă glande cutanate specializate (în jurul ochilor) a căror secreţie este depusă pe vârful unor lăstari, tufişuri sau chiar pe păşune.
4.12. Comportamentul de salvare (de fugă)
Perceperea duşmanului nu declanşează în mod automat reacţia de salvare din partea animalului. Această reacţie apare numai în situaţia în care duşmanul se apropie la o anumită distanţă, denumită distanţă de fugă.
Reacţia de fugă apare la animalele domestice mai ales când abordarea (apropierea de animal) se face frontal. Din acest motiv abordarea animalelor domestice nu se va face direct şi frontal ci lateral şi indirect.
4.13. Comportamentul ludic (de joacă)
Se întâlneşte îndeosebi la tineret.
Capitolul 5. Dezvoltarea comportamentului
Orice act comportamental are o funcţie adaptativă, concept care, în literatura de specialitate, poate fi înlocuit cu termeni cum sunt: finalitate biologică, valoare de supravieţuire, direcţionalitate, semnificaţie biologică.
5.1. Dezvoltarea filogenetică a comportamentului
5.1.1. Instinctul
Instinctul este un mecanism nervos, înnăscut şi adaptat, organizat ierarhic, sensibil la anumite influxuri nervoase interne sau/şi externe care îl amorsează, declanşează şi orientează, şi care răspunde la aceste influxuri prin mişcări coordonate ce contribuie la supravieţuirea individului şi a speciei din care acesta face parte.
Orice activitate comportamentală este determinată atât de stimuli externi cât şi de factori motivaţionali interni. Motivaţia internă a unui animal poate deveni, la un moment dat, atât de puternică, încât reacţiile motorii specifice unui anumit comportament se declanşează chiar în absenţa stimulilor externi adecvaţi. Aceste reacţii poartă denumirea de reacţii sau activităţi în gol.
5.2. Dezvoltarea ontogenetică a comportamentului
În dezvoltarea ontogenetică a comportamentului sunt implicate atât procese de dezvoltare şi/sau maturare a unor tipare comportamentale înnăscute, cât şi diverse forme de învăţare.
Comportamentele cenogenetice sunt tiparele comportamentale specifice stadiilor timpurii de dezvoltare a individului şi care se deosebesc de cele ale adulţilor.
5.2.1. Învăţarea
Învăţarea este un proces de modificare şi adaptare a comportamentului individual, ca rezultat al experienţei dobândite (acumulate) de către un individ în cursul existenţei sale.
În condiţii naturale, păsările au o memorie foarte bună.
Formele de învăţare se clasifică în:
a) învăţare asociativă (condiţionare) ;
b) învăţare neasociativă.
5.2.1.1. Învăţarea neasociativă
a) Rodajul (exersarea) - forma elementară de învăţare.
b) Habituarea (inhibiţia aferentă) - obişnuirea animalului cu ambianţa.
5.2.1.2. Învăţarea asociativă
a) Habituarea în cadrul unei percepţii complexe
La nivel comportamental o anumită configuraţie de stimuli având efect declanşator pierde acest efect doar dacă această configuraţie de stimuli este asociată cu o altă combinaţie formată din alţi stimuli.
b) Familiarizarea
Un proces de învăţare asociativă în urma căruia stimulii care anterior procesului de familiarizare declanşau ei singuri un anumit act comportamental nu mai au efect decât atunci când sunt percepuţi în asociaţie cu altă configuraţie complexă de stimuli. Rezultatul familiarizării este urmarea transformării unui mecanism declanşator înnăscut (MDI) într-un mecanism declanşator modificat prin experienţă (MDIE).
c) Condiţionarea
condiţionarea de tip I (de răspuns, clasică)
condiţionarea de tip II (instrumentală, operantă, învăţată prin încercare şi eroare).
d) Învăţarea intuitivă
Este vorba de actele comportamentale în care animalele par să înţeleagă brusc modul de rezolvare a unor probleme.
e) Învăţarea prin imprimare
Cea mai rapidă şi mai radicală formă de învăţare asociativă.
Procesul de imprimare, în urma căruia se stabilesc legăturile familiale, se stabilizează şi se consolidează în cursul unei scurte perioade de timp, imediat după naştere / ecloziune. Această perioadă este cunoscută sub denumirea de perioada critică sau perioada sensibilă. Debutul şi durata acestei perioade sensibile este variabilă de la o specie la alta, în funcţie de tipul de comportament imprimat şi de modul de viaţă al speciei respective.
Comportamentul sexual imprimat are un caracter ireversibil.
f) Învăţarea prin imitare
O formă de învăţare specifică speciilor de animale care trăiesc în grupuri sociale de diferite dimensiuni (specii gregare).
g) Învăţarea prin joc (inducţia ludică)
Fenomenul este mai bine exprimat la carnivore decât la erbivore.
Citeşte mai mult!
miercuri, 16 martie 2011
Franz Lampeitl, Albinăritul pentru începători (recenzie)
Autor: Franz Lampeitl
ISBN: 973-8011-28-0
Editura: M. A. S. T.
Anul publicării: 2002
Pagini: 224
Coperta: Brosata
Categoria: Apicultura
O lucrare cu adevărat introductivă, care reuşeşte să surprindă ampla problematică teoretică ce intră în câmpul apiculturii. Cititorul novice este familiarizat cu însemnătatea albinelor în natură, anatomia albinei melifere, colonia de albine, necesităţile vitale ale acesteia, produsele albinei şi bolile ei. Elaborată de un practician, lucrarea conţine răspunsul la o sumedenie de întrebări delicate: cum se poate porni activitatea de apicultură de către un începător?, unde trebuie amplasată prisaca?, cum se recunosc anomaliile în funcţionarea stupului? etc.
Printre minusuri, enumerăm: o insuficientă prezentare a tipurilor de stupi, cu comparaţii între acestea, prezentarea unor tehnici abuzive (împiedicarea roitului) ca fiind fireşti, absenţa detaliilor legate de tehnicile tradiţionale ale apiculturii preindustriale. Lucrarea merită însă citită, aduce foarte multe informaţii, chiar dacă sunt prezentate succint, izbuteşte să se adreseze nu doar începătorilor, ci şi avansaţilor, care vor găsi informaţii şi sugestii preţioase.
Citeşte mai mult!
duminică, 13 martie 2011
Backyard Permaculture
Practic, practic, practic... Un documentar care urmăreşte pas cu pas transformarea spaţiului adiacent unei case australiene într-o grădină permaculturală.
Citeşte mai mult!
Citeşte mai mult!
sâmbătă, 12 martie 2011
Bill Mollison, David Holmgren – Permaculture (vol. 2), note de lectură
[În raport cu primul volum, Permaculture 2 este mult mai analitic, mult mai detaliat, mult mai practic. Lipsesc paginile care expun eşecul agriculturii moderne, subiect epuizat în apariţia anterioară, apar însă nenumărate scheme de organizare a unei exploataţii permaculturale, a unei sere, a unei case autosuficientă energetic, a unor forme de aquacultură. Lectura este foarte instructivă, iar cititorul european poate găsi surse de inspiraţie pentru climatul riguros de pe acest continent.]
Permacultura este un sistem energetic complet, sigur şi durabil.
Filosofia din spatele conceptului de permacultură a fost enunţată de Masanobu Fukuoka în lucrare sa The One-Straw Revolution. Diferenţa dintre sistemul agricol monocultural şi permacultură este similară cu cea dintre fermier şi aborigenul industrial: primul spintecă pieptul mamei pentru a obţine mai mult lapte, cel de-al doilea nu ia decât ceea ce i se dă, şi asta cu respect.
Toate sistemele naturale dau mai mult dacă sunt lăsate să producă liber decât dacă sunt organizate şi lucrate după metode moderne. În Africa producţia de carne per suprafaţă a scăzut la 1/60 după ce au fost tăiaţi arborii, s-au făcut garduri şi s-au introdus rase exotice. Toată energia depusă pentru modernizarea agriculturii africane a fost fără sens, şi a avut efecte distrugătoare asupra naturii.
Fermierul întreabă: „Ce pot cere acestui pământ?” Permacultivatorul va spune: "Ce-mi poate da acest pământ?" Prima întrebare duce la un violul pământul prin intermediul maşinilor. A doua conduce la o ecologie armonioasă controlată inteligent.
Principiile lui Fukuoka stau la baza permaculturii. Respectarea lor conduce la o strategie agricolă care are nevoie de puţină energie:
a) fără pregătirea terenului prin arătură;
b) fără îngrăşăminte chimice sau compost;
c) fără eliminarea ierburilor indezirabile;
d) fără dependenţa de produse chimice.
Caracteristica sistemelor permaculturale este că tot necesarul lor de energie este produs autonom. Agricultura modernă este dependentă de tehnologie şi petrol.
Nu există societate stabilă fără o agricultură permanentă. Îndepărtându-ne de sistemele de producţie permanentă, în care pământul este utilizat în comun, pentru a se ajunge la o agricultură anuală şi comercială, în care pământul este bun de consum, înlocuim o societate cu consum energetic redus cu o societate care risipeşte energia, sau exploatează pământul şi acaparează surse energetice exterioare, în principal din Lumea a Treia.
Permacultura este un sistem de agricultură conştient planificată. Raţiunile principale ale planificării sunt:
a) economisirea energiei noastre în interiorul sistemului;
b) mobilizarea energiilor care penetrează sistemul din exterior (soare, vânt, foc);
c) aranjarea plantelor de aşa manieră încât să se ajute mutual pentru a trăi sănătos;
d) dispunerea în mod optim a tuturor elementelor (plante, terase şi construcţii, case) în peisaj;
e) adaptarea la climat şi la topografie;
f) integrarea omului şi a societăţii, economisirea combustibilului pentru gătit şi încălzit;
g) furnizarea a tot ceea ce omul are nevoie astfel încât necesarul să fie realizabil pentru fiecare.
O analiză în permacultură trebuie să ia în consideraţie mai mulţi factori:
a) producţia şi randamentul intrinsec (varietatea şi cantitatea de recoltă);
b) randamentul planificării (canalizare şi conservare a energiei);
c) interacţiunea permaculturii cu alte sisteme (locuinţă) în materie de transfer şi conservare a energiei;
d) randament în domeniul social şi al sănătăţii.
Ordinea priorităţilor:
a) prima prioritate este planificarea;
b) a doua priveşte nevoile umane;
c) a treia este conservarea energiei;
d) toate acestea conduc la modificarea mediului conform planurilor.
Ce trebuie făcut dacă vântul ne împiedică să cultivăm?
a) de plantat arbori şi arbuşti locali, utili sau nu, gratuiţi sau ieftini, care cresc repede, care pot fi butăşiţi şi suntem siguri că vor supravieţui;
b) de amplasat în grădină diferite structuri, îndeosebi ziduri de piatră, taluzuri şi mici garduri vii;
c) de plantat pe scară mare vegetale rustice, garduri vii permanente.
Ce trebuie cultivat?
1) culturi care necesită puţină grijă după semănare (cartofi, porumb, dovleac);
2) culturi uşor de recoltat, de stocat şi de utilizat;
3) culturi care pot furniza o parte importantă a alimentaţiei;
4) culturi interesante d.p.d.v. economic, chiar dacă dificil de recoltat (fragi, căpşuni);
5) culturi dificil de conservat (pepeni, piersici);
6) culturi rare dar foarte căutate (ginseng, sparanghel).
Ce arbori să cultivăm?
1) pruni, fructe rustice şi plante agăţătoare;
2) nuci, alune, fructe uşor de uscat;
3) fructe cu înaltă valoare nutritivă;
4) cireşe, şofran;
5) fructe locale cu pulpă (coacăze);
6) condimente şi plante medicinale.
Regula principală este să începi cultivarea pământului de lângă casă, îndepărtându-te progresiv. Niciun arbore, nicio plantă, nicio structură, nicio activitate nu trebuie amplasate în afara planului.
De cât teren este nevoie pentru a deveni autosuficient? De atâta teren cât poţi controla. Dacă ai mai mult, nu eşti autosuficient, şi scad şansele să obţii surplus.
De unde trebuie să începi să-ţi cultivi terenul? De la uşă.
Dimensiunea ideală a grădinii familiale este de 750-1000 mp.
Nu este dificil de conceput şi de realizat grădini care să fie mai intensive decât sistemele naturale, dacă respectăm câteva metode:
a) diminuarea pierderii de apă, construirea de structuri destinate oferirii de umbră, de garduri vii sau de ziduri care să reducă evaporarea datorată vântului;
b) introducerea de specii foarte rezistente la secetă, care rezistă mai bine decât plantele utile obişnuite, în vederea construirii de perdele împotriva vântului;
c) utilizarea de folii de plastic îngropate vertical între grădină şi pământul dimprejur, în vederea reţinerii umidităţii.
Plantele, cu rare excepţii, nu sunt făcute să trăiască singure:
a) servesc drept suport altor plante;
b) filtrează soarele şi fac umbră altor plante;
c) furnizează hrană pentru alte plante;
d) permit polenizarea încrucişată;
e) trăiesc în simbioză cu alte plante;
f) furnizeză altoi.
Interacţiuni între plante:
a) anumite plante găzduiesc predatorii care atacă insectele dăunătoare altor plante (reciproc, anumite plante transmit boli altor plante);
b) plantele resping animalele care vor să se hrănească cu ele (prin mijloace mecanice – spini, sau chimice – fenoli);
c) plantele-capcană pot atrage paraziţii care dăunează altor plante.
Varietatea este cheia stabilităţii. Monoculturile sunt invitaţii la festin pentru dăunători. Atunci când plantele sunt alternate pe aceeaşi suprafaţă, riscul invaziilor dăunătoare este incomparabil redus.
Solul gol, neacoperit, este un sol agresat, care nu poate fi întâlnit decât acolo unde omul sau animalele au distrus echilibrul ecologic.
Cele trei demersuri principale care permit pierderi minimale în agricultură sunt:
a) plantarea de păduri şi de tufişuri pentru a proteja solul;
b) utilizarea instrumentelor care nu întorc solul;
c) încurajarea formelor de viaţă care aerează solul (râmele).
Stratul protector (din paie, frunze, hârtie tocată, rumeguş, haine vechi, cartoane, ace de răşinoase, aşchii de lemn etc.) economiseşte multă muncă utilizând materiale pe care de obicei le aruncăm. Sistemul suprimă toate buruienile.
Grădina nu se udă decât dacă este nevoie. Dacă sub stratul protector pământul este umed, nu e nevoie de irigaţie.
Daca pe pământul unei ferme se plantează arbori în proporţie de 25%, restul de 75% îşi dublează producţia. Nu există pierdere de randament în urma plantării de arbori, câştigurile depinzând de o planificare corectă. Dacă acest sistem ar fi pus în practică la scară mare, seceta şi inundaţiile ar fi atenuate de pădure, iar întreaga regiune ar beneficia de pe urma unei policulturi bazată pe păşunat şi pădure.
Efectele permaculturii arboricole:
a) furnizează un loc protejat unde animalele pot depune ouă şi-şi pot creşte puii;
b) permite încă de la început producţia de miere şi polen;
c) permite mai târziu obţinerea unei mari varietăţi de produse animale şi vegetale, recoltarea de nuci etc.;
d) temperează efectele climatice, îndeosebi cel al secetei;
e) furnizează combustibili;
f) împiedică eroziunea solului, îndeosebi cea produsă de vânt;
g) reduce nevoile de carburanţi, pentru că suprafaţa dedicată culturilor anuale s-a micşorat;
h) face să coboare pânza freatică şi împiedică depunerea de săruri la suprafaţă;
i) furnizează hrană concentrată pentru animale, rezistentă la secetă şi la frig, în perioadele în care păşunea este slab productivă.
Importanţa critică a cerealelor, a rădăcinoaselor, a roşcovelor, a sfeclei de zahăr şi a prunelor este că toate aceste plante pot fi puse la fermentat şi se poate produce alcool. Fiecare fermier îşi poate produce astfel un combustibil curat pentru bucătărie, iluminat şi transporturi.
În permacultură, livezile sunt planificate pentru a servi drept domeniu păsărilor de curte.
Rezultatul planificării unei case climaterice este reducerea sau eliminarea nevoii unui aport exterior de energie pentru a controla temperatura interioară. Dacă energia soarelui este regularizată şi înmagazinată în masa pereţilor, a acoperişului şi a rezervoarelor de apă, cea mai mică producţie de căldură corporală, de căldură degajată din încălzirea alimentelor sau eventual de la o sobă este suficientă pentru ca ambianţa să fie confortabilă.
Fundamentele unei case climaterice sunt:
a) protecţie împotriva vânturilor reci, de unde plantarea de bariere împotriva vântului;
b) orientare pe axa est-vest, cu faţa spre soare (sud), de unde integrarea unei sere;
c) puţine ferestre pe pereţii spre est şi spre vest, sau doar nişte foarte mici deschideri fixe; aceşti pereţi pot servi drept suport pentru plantele agăţătoare care servesc drept izolaţie;
d) fără ferestre sau uşă în zidul dinspre nord;
e) întreaga casă şi fiecare deschidere în parte este etanşă faţă de curenţii de aer; numai câteva orificii la baie şi la toaletă trebuie lăsate deschise;
f) pereţii sunt izolaţi; acoperişul este izolat cu gazon.
Dacă trebuie modificată o casă deja existentă, criteriile sunt:
a) o seră la sud;
b) o „casă a umbrei” la nord;
c) plante agăţătoare pe pereţii de la est şi de la vest;
d) adăugarea de masă termică sub forma de dale de beton, de rezervoare de apă, de cărămizi sau de pietre în seră sau în camerele călduroase izolate.
Caracteristicile unei sere adiacente sunt următoarele:
a) orientată până la 60 de grade spre sud;
b) zidurile spre est şi vest trebuie să fie izolate, şi construite solid;
c) baza trebuie să fie izolată, îndeosebi la fundaţie;
d) trebuie utilizate cadre din lemn, pentru a evita pierderea prea rapidă a temperaturii, ca în cazul metalului;
e) panourile de sticlă simplă constituie vitrajul cel mai durabil şi cel mai eficient;
f) dacă se sapă o gaură sub panta de la bază se pierde mai puţină căldură în sol în exterior;
g) un orificiu de aerisire etanş trebuie amplasat spre partea cea mai superioară a serei;
h) pentru stocarea de căldură se amplasează apă în recipiente mici; la fel de utilă este o baltă de mici dimensiuni;
i) dacă este înclinată la 45 de grade, sticla este cel mai eficace;
j) zidul trebuie colorat alb, pentru a reflecta corect căldura.
Acoperirea casei cu iederă face să reducă pierderile de căldură cu până la 30% şi să respingă căldura verii cu până la 70%.
Nu există altă soluţie, pe plan politic şi economic, la problemele omului, decât formarea de mici comunităţi responsabile, implicate în permacultură şi în tehnologiile potrivite, pentru că întreprinderea individualistă şi competitivă, precum şi energia supraabundentă n-au răspuns aşteptărilor.
Zilele energie centralizate sunt numărate, iar „re-tribalizarea” societăţii este o evoluţie inevitabilă.
Citeşte mai mult!
Abatele Warre, Apicultura pentru toţi (note de lectură)
Matca trăieşte 4-5 ani şi e mai prolifică în al doilea an decât în primul. Nectarul este cules şi de pe frunzele anumitor copaci : stejar, mesteacăn, fag, plop, tei etc. Propolisul este cules de pe mugurii unor specii de copaci : anin, plop, mesteacăn, salcie, ulm etc. Celulele conţin puiet când sunt bombate şi mate, şi miere când sunt plate şi strălucitoare.
Persoanele care riscă cel mai mult să fie înţepate de albine sunt persoanele violente şi cele care degajă un miros puternic (atât plăcut cât şi neplăcut).
Forma de stup care distribuie cel mai bine căldura este cea cilindrică, însă este cel mai scump de construit. Stupul cel mai bun este cel mai apropiat de forma cilindrica, adică turnul format din elemente care se clădesc unul deasupra celuilalt. Dacă stupul este prea înălţat de la sol, este mai expus vântului, deci mai greu de încălzit, iar albinele care vin încărcate cu nectar şi ratează urdinişul se ridică mai dificil de la sol. Modelul stupului propus de Warre este la jumătatea distanţei dintre ştiubeiul de altădată şi stupul modern.
Abatele Warre pledează pentru rămânerea stupinii cât mai aproape de natură. Pentru aceasta, informaţiile pe care le oferă despre fiziologia albinii sunt foarte preţioase. Apicultura modernă poate obţine rezultate mai mari decât apicultura tradiţională, însă preţul plătit este foarte mare : debilizarea roiurilor stresate şi suprasolicitate, eforturi umane şi investiţie foarte mari. Uneori, este vorba pur şi simplu de fraudă (atunci când mierea este de fapt produsă din sirop de zahăr).
Citeşte mai mult!
Persoanele care riscă cel mai mult să fie înţepate de albine sunt persoanele violente şi cele care degajă un miros puternic (atât plăcut cât şi neplăcut).
Forma de stup care distribuie cel mai bine căldura este cea cilindrică, însă este cel mai scump de construit. Stupul cel mai bun este cel mai apropiat de forma cilindrica, adică turnul format din elemente care se clădesc unul deasupra celuilalt. Dacă stupul este prea înălţat de la sol, este mai expus vântului, deci mai greu de încălzit, iar albinele care vin încărcate cu nectar şi ratează urdinişul se ridică mai dificil de la sol. Modelul stupului propus de Warre este la jumătatea distanţei dintre ştiubeiul de altădată şi stupul modern.
Abatele Warre pledează pentru rămânerea stupinii cât mai aproape de natură. Pentru aceasta, informaţiile pe care le oferă despre fiziologia albinii sunt foarte preţioase. Apicultura modernă poate obţine rezultate mai mari decât apicultura tradiţională, însă preţul plătit este foarte mare : debilizarea roiurilor stresate şi suprasolicitate, eforturi umane şi investiţie foarte mari. Uneori, este vorba pur şi simplu de fraudă (atunci când mierea este de fapt produsă din sirop de zahăr).
Citeşte mai mult!
miercuri, 9 martie 2011
Casa de paie
Mai ţineţi minte povestea celor trei purceluşi? Toţi se tem de lupul cel mare şi rău. Fiecare decide să-şi facă o casă în care să se pună la adăpost. Primul face o casă din paie, al doilea din lemn, al treilea din piatră. Primii doi dezvoltatori imobiliari cad victime lupului cu plămâni mari şi tari. Al treilea trece criza. Ce-a omis să spună povestitorul? Lupul este agent publicitar al unei fabrici de cărămizi. Uitaţi-vă la aceste imagini ca să vedeţi de ce.
Citeşte mai mult!
Citeşte mai mult!
marți, 8 martie 2011
Permacultura sau Grădina Paradisului (de Stéphane Groleau) - partea a III-a
A doua parte : aplicaţii practice
Permacultura în satul Crystal Waters
Situat în sud-estul statului Queensland în Australia, Crystal Waters este primul sat cu program permacultural. Obiectivul acestui proiect este integrarea şi punerea în practică a tuturor aspectelor permaculturii în modul de viaţă al locuitorilor. Amenajat pe un teren de 640 acri (259 hectare), cu o comunitate alcătuită din 170 de persoane. Dacă adaugi şi vizitatorii, numeri oricând 200 de persoane.
Istoric
Înainte de fondare, în 1987, cei 640 de acri de pământ fuseseră intens despădurite şi mai multe dintre creste erau fără arbori. Terenurile erau în stare proastă şi produceau derizoriu. Această regiune fiind tipic agricolă, suferea din cauza lipsei locurilor de muncă, provocată de declinul industriilor tradiţionale (lemnul şi produsele lactate), iar populaţia o părăsea pentru oraş [1]. Proiectul a fost iniţial finanţat de către oameni interesaţi să trăiască acolo. Nicio sumă nu a fost împrumutată de la vreo banca. De fapt, terenul a fost cumpărat într-un mod neconvenţional. Proprietarii anteriori au acceptat plata sub formă de 10 loturi, din care 3 au fost date cu titlu de plată designerilor. Atunci când au fost colectate 42 de depozite de 8500$, s-au putut începe infrastructurile.
Aşa cum se poate vedea, Crystal Waters funcţionează sub formă de loturi. Fiecare dintre rezidenţi este proprietar independent al terenului său. El îşi construieşte casa şi-şi cultivă grădina. Cele 83 de loturi sunt aranjate în grupuri pentru a încuraja interacţiunea dintre vecini, cooperarea şi simţul apartenenţei. Atunci când va fi complet, Crystal Waters va fi domiciliul a până la 300 de persoane pe 83 de loturi rezidenţiale, incluzând o vastă diversitate de servicii, agricultură, mică industrie, educaţie şi alte activităţi. Literatura de specialitate susţine tocmai faptul că o comunitate de 300 de persoane are dimensiunea corectă şi permite stabilitatea economică.
La nivelul practicilor agricole permaculturale, este deosebit de dificil de categorisit şi pus etichete. La urma urmei, chiar asta încearcă permacultura să combată : tendinţa de a izola totul, de a diseca şi de a segrega. Fundamentele înseşi ale permaculturii rezidă în interrelaţia dintre toate elementele. Astfel, a vorbi despre plante înseamnă a vorbi despre sol, a vorbi despre sol înseamă a vorbi despre plante. Permacultura mai implică o gestiune foarte atentă a energiei, a deşeurilor, a apei şi Crystal Waters integrează aceste principii în cel mai înalt grad [2]. Ecosatul a produs propriul ghid adresat locuitorilor. Este un manual detaliat al tuturor indicaţiilor pentru dezvoltarea comunităţii şi furnizează o mulţime de informaţii, de la metode de construcţie la descrierea insectelor curente.
Apa
Apa este considerată cel mai important criteriu de concepere a unei amenajări permaculturale. Apa potabilă este furnizată printr-un sistem de captare a apei de ploaie, în vreme ce apa de consum provine dintr-un rezervor alimentat de un pârâu care traversează proprietatea. Există trei metode de a înmagazina apa : solul, rezervoarele de pământ şi recipientele artificiale (metalice, din plastic etc.). Pentru agricultură, se utilizează apa din sol. Pentru utilizări domestice, se preconizează rezervoare de pământ, acestea fiind cu mult mai ieftine. De exemplu, cu costurile a 5.000 de galoane conservate în rezervoare artificiale, se pot păstra 250.000 în cele de pământ. Crystal Waters prevede şi amenajarea unui baraj pentru un iaz dedicat petrecerii timpului liber, diminuării efectelor inundaţiilor, acvaculturii şi efectelor pozitive asupra microclimatului. Toate apele uzate sunt reciclate în egală măsură.
Pământul
Solul trebuie să fie lucrat cel mai puţin posibil pentru a nu dăuna lucrării microorganismelor care se găsesc în el. Lucrul de suprafaţă este suficient. Niciun produs chimic sau îngrăşământ nefiind utilizat, trebuie practicată întoarcerea în sol a părţilor plantei inutilizate după recoltă. Într-adevăr, planta se inserează într-un ciclu şi dacă acesta este rupt prin exploatarea ei integrală, pământul sfârşeşte prin a obosi. Solul este deci acoperit permanent cu materii organice (compost de suprafaţă) sau însământat cu diferite plantă (îngrăşăminte verzi). Acestea din urmă sunt plante, precum trifoiul alb, care sunt cultivate pentru a se creea o pătură vegetală. Paiele, îngrăşămintele verzi şi găinaţul sunt un trio deosebit de utilizat. Astfel, fără măcar să se adauge compost sau fertilizant din comerţ, se pot obţine producţii ridicate. Se practică şi rotaţia culturilor.
Plantele
O mare varietate de plante sunt cultivate şi bineînţeles, monocultura este evitată. Sunt căutate cuplurile de plante şi complementaritatea dintre ele. În grădinile permaculturale, trebuie luate în considerare modurile în care sunt dispuse elementele. Unele elemente servesc drept îngrăşământ iar altele oferă o protecţie pentru plante. În sfârşit, unele acţionează ca suport, sau produc umbră. Nu există buruieni, ci doar metode greşite de a trata pământul şi de a concepe mediul. O acoperire a solului este întotdeauna benefică. Buruienile posedă rădăcini care penetrează solul, îl aerează, îl îmbogăţesc. Se impune o observaţie: buruienile pot fi indicatori excelenţi din mai multe puncte de vedere (starea solului, tipul de cultură favorabilă etc.). Dacă ierburile devin realmente deranjante, se încearcă recurgerea la alte ierburi concurente mai degrabă decât la risipa de energie care se face prin smulgerea manuală, deşi uneori nişte şedinţe de dezierbare sunt în practică necesare.
În permacultură, nu se pune problema unui război împotriva naturii, ci a unui parteneriat. Scopul nu este să elimini. Se lucrează constant în simbioză. De exemplu, este foarte facil să cultivi ciuperci pe trunchiuri moarte de copaci în livezi, pentru că umbra creeată de arbori le este benefică. Gardurile vii protejează împotriva vântului şi servesc drept adăposturi pentru auxiliari preţioşi (păsări), raţele mănâncă limacşii care ar putea face pagube.
Regiunea în care se află Crystal Waters fiind situată într-o zonă climatică mai degrabă tropicală, o mare varietate de arbori cu fructe este utilizată pentru a furniza banane, avocado, carambole, smochine, curmale, struguri, jojoba, lămâi, mango, măsline, papaya, fructele pasiunii, greipfruit. Se mai produc câteva sortimente de nucifere şi seminţe care produc ulei, precum nucul de palma. Dinspre partea legumelor, mazărea şi fasolea sunt foarte utilizate. Pentru a reduce intervenţia umană în culturi, sunt adesea utilizate speciile rustice: roşii de munte, legume nehibridate. În măsura posibilului, seminţele provin şi ele din grădină şi sunt cultivate şi reînsămânţate din an în an. Unele persoane au de asemenea albine pe care le folosesc pentru a ameliora polenizarea.
Animale
Animalele se inserează uneori foarte bine în aceste micro-sisteme. Ele posedă multiple calităţi, fie pentru alimentaţie (carne, ouă), fertilizare (bălegar) şi chiar capacitatea de a lupta împotriva insectelor şi a buruienilor sau de a "dezierba" (găinile). Mai mulţi dintre rezidenţii ecosatului Crystal Waters au găini, vaci, porci, oi, gâşte etc. Fiecare este liber să-şi amenajeze lotul, atâta vreme cât principiile de bază sunt respectate.
Instrumente
Instrumentarul de grădină este foarte redus şi este acţionat în principal manual. Graţie compostului de suprafaţă, nu este nevoie ca solul să fie arat sau săpat. Lucrul superficial de suprafaţă este pe deplin suficient.
Locuinţă
Casele sunt proprietăţi private şi construite în mod individual. Loturile au fost alese pentru accesul maxim la soare în timpul iernii. Casele sunt deci orientate spre soare, şi nu spre drum. Sunt încurajate materialele naturale precum: chirpici, pietre, pământ bătucit, atât pentru avantajele în designul solar pasiv cât şi pentru mediul prietenos pe care-l creează, incluzând posibilitatea reutilizării lor în construcţiile viitoare. Sunt încurajate şi metodele de construcţie simplă şi bârnele din lemn. Electricitatea vine de la instalaţiile locale, însă este limitată cantitativ. Aproximativ 2000 de watt pentru o gospodărie. Rezidenţii trebuie să instaleze aparate cu consum redus de energie. Ei sunt de asemenea încurajaţi să instaleze sisteme fotovoltaice şi baterii. Cei mai mulţi dintre locuitori au deci o livadă şi o grădină. Mulţi dintre ei mai au şi o seră alăturată casei.
(va urma)
Note:
[1] Site oficial al ecosatului Crystal Waters, secţiunea “Overview”.
[2] Site oficial al ecosatului Crystal Waters, secţiunea “Overview”.
Vezi aici partea a IV-a.
Citeşte mai mult!
duminică, 6 martie 2011
Legea apiculturii. Republicare oficiala
In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 549 din data de 5 august 2010 a fost republicata oficial Legea apiculturii nr. 89/1998.
Legea a fost republicata in temeiul art. II din Legea nr. 131/2010 pentru modificarea si completarea Legii apiculturii nr. 89/1998, dandu-se textelor o noua numerotare.
Citeşte mai mult!
Legea a fost republicata in temeiul art. II din Legea nr. 131/2010 pentru modificarea si completarea Legii apiculturii nr. 89/1998, dandu-se textelor o noua numerotare.
Citeşte mai mult!
Caii sălbatici din Delta Dunării (documentar)
Un documentar al regizorului Dan Curean, postat pe youtobe cu acceptul realizatorului, despre un fenomen unic în Europa: o populaţie de cai sălbatici apărută din neglijenţa şi lipsa de interes a omului. Cu nimic diferiţi de mustangii nord-americani şi caii sălbatici australieni, ei reprezintă un rezervor de gene de rezistenţă: iarna, uneori la - 25 grade Celsius, se hrănesc cu coaja copacilor. Neplăcută reacţia unor oameni de ştiinţă care, în ciuda acestei adaptări fantastice, le contestă locul în mediul ambient, propunând hinghereşte abatorizarea.
Citeşte mai mult!
Citeşte mai mult!
sâmbătă, 5 martie 2011
Bill Mollison, David Holmgren – Permaculture (vol. 1), note de lectură
Subtitlu: O agricultură perenă pentru autosuficienţă şi exploataţii de toate dimensiunile
Permacultură înainte de apariţia conceptului: pajiştile permanente, gardurile vii, cultura unei osaturi de plante permanente printre care se inserează horticultura plantelor anuale.
Permacultura – un mod de cultivare a pământului economic pentru munca umană şi energia exterioară, capabil să obţină mult de la natură fără s-o supraexploateze, să furnizeze o mare varietate de alimente de calitate şi de produse utile, răspunzând îndeosebi autosuficienţei dar aplicabil fermelor de toate dimensiunile, autorizând cel mai adesea o activitate non-agricolă în trei sferturi din timp.
Permacultivatorul lucrează în primul rând pentru el şi pentru a satisface un grup foarte apropiat, nu vinde surplusul decât în satele şi în oraşele înconjurătoare. El este independent de constrângerile pieţelor comerciale, este foarte puţin tributar furnizorilor moderni ai agriculturii.
Conceptul de bază al permaculturii este cel spaţial: trebuie să gândeşti în termen de zonă, sector, unghi, elevaţie. Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să utilizezi corect energia solară gratuită - permacultura este înainte de toate o agricultură a fotosintezei.
Al doilea principiu constă în privilegierea plantelor perene şi a celor care se autoînsămânţează.
Al treilea principiu este asocierea tuturor animalelor fermei, fără a uita peştii, şi desemnarea pentru fiecare a unor sectoare precise.
Rezultatul este:
- un sistem echilibrat, adică autonom energetic, nu fix, ci evoluând lent, sub influenţa omului, spre stări din ce în ce mai performante;
- un mod de utilizare care solicită puţin timp, cu condiţia să observi, să controlezi şi să corectezi constant;
- un sistem care asigură nu doar alimente cu o mare valoare dietetică, ci şi numeroase substanţe utile: lemn, reziduuri organice, materii prime diverse.
O grădină de 70 mp poate furniza 40% din hrana unui cuplu pentru 5 minute de muncă pe zi (în medie), adică mai puţin timp decât cheltuim ca să mergem la supermarket.
Permacultivatorul este în cele din urmă creator de estetic, după ce a fost creatorul unui micro-climat. Şi creatorul propriei securităţi.
Permacultura este în esenţă un ecosistem agricol complet, evolutiv, integrat, de autoperpetuare a speciilor vegetale şi animale utile omului.
Permacultura admite şi permite reducerea subsidiilor energetice de natură fosilă din agricultură.
Caracteristicile de bază ale permaculturii:
a) posibilitatea de a pune în valoare terenul la scară redusă;
b) utilizarea solului mai adesea intensivă decât extensivă;
c) diversitatea speciilor vegetale, a varietăţilor utilizate, a producţiei, a microclimatului şi a habitatului;
d) accentul pus pe procesul evolutiv întinzându-se pe mai multe generaţii;
e) utilizarea speciilor sălbatice sau puţin selecţionate (plante şi animale) cu titlul de elemente ale sistemului;
f) integrarea agriculturii, a creşterii animalelor, a gestiunii pădurii;
g) permacultura poate fi dezvoltată pe terenuri stâncoase, mlăştinoase, sărăcăcioase, în pantă abruptă, care nu convin altor sisteme.
Productivitatea agriculturii este evaluată de randamentul pe unitate de suprafaţă. Acest randament este mai mic pentru fiecare dintre speciile aflate într-un sistem de tip permacultură. Însă suma randamentelor unui astfel de sistem este mai mare, în primul rând pentru că un sistem de monocultură nu poate utiliza toată energia disponibilă şi toate elementele nutritive existente.
În sistemele moderne de aprovizionare alimentară, nutriţia completă şi variată sunt obţinute graţie unei reţele de transport, de stockare şi de vânzare cu acoperire mondială. Această reţea fondată pe subsidii petroliere are deja costuri exorbitante, şi se repercutează asupra locurilor în care are loc producţia (fermele). Acestea din urmă sunt constrânse să adopte metode "eficace" în detrimentul prezervării pământului şi a calităţii produselor.
Permacultura este un sistem economic, care nu cheltuieşte cu transportul, distribuţia, aporturile industriale în agricultură (pesticide, tratamente chimice). Anumite cheltuieli sunt mari în primul an, dar devin nesemnificative raportate la ciclul de viaţă al plantelor (ex: înfiinţarea unei livezi de nuci este scumpă, însă dacă ţinem cont că arborii pot fi exploataţi peste 70 de ani, cheltuiala iniţială îşi diminează drastic ponderea).
Permacultura solicită mână de lucru pentru înfiinţare şi recoltare, însă renunţă la cele mai multe dintre lucrări. Favorizează totuşi observaţia şi controlul mai mult decât forţa fizică.
Dezvoltarea sistemelor de tip permacultură este un proces lung şi costisitor. Amortizarea cheltuielilor durează, însă profitul apare din primul an. În mod evident, aplicarea stratului protector, butăşirea arborilor, înfiinţarea plantaţiilor, protecţia culturilor, pot cere eforturi considerabile, însă nu la fel de mari ca efortul cerut anual de culturile agricole moderne. În contrapartidă, întreţinerea unui sistem de tip permacultură este facilă, iar anumite elemente, ajunse la maturitate, nu mai solicită efort.
A forţa plantele spre maximum de randament productiv este premiza eroziunii solului şi a proliferării paraziţilor.
Permacultura poate fi implantată în orice tip de peisaj.
Structura unui sistem permacultural este dominată de arbori. Pădurea luminoasă este structura cea mai utilă în permacultură. Efectul de lizieră permite folosirea cea mai productivă a pământului. Utilizarea la maxim a efectului de lizieră are un important efect estetic.
Punerea în operă a unui sistem permacultural durează o viaţă de om sau mai mult. Planificarea unui sistem în funcţie de atingerea rapidă a „produsului finit” nu este doar sterilă, ci antiproductivă.
Conceptul de plantă-pionier: anumite plante sunt cultivate până când altele cresc, le umbresc şi le iau locul. De exemplu, se cultivă pe acelaşi teren puiet de nuci şi coacăz negru. Cât timpul nucii cresc şi se dezvoltă, dar nu produc nimic, coacăzul îşi îndeplineşte menirea. Când nucii sunt mari şi încep să fure soarele, coacăzul e spre finalul ciclului de producţie (aproximativ 20 de ani). În acest exemplu, coacăzul negru este plantă-pionier.
Este bine de început sistemul permacultural prin plantarea de lucernă sau trifoi roşu.
Este mai productiv să gândeşti în termeni de „situaţii dăunătoare” decât să consideri că anumite specii sunt inamicii imuabili ai omului.
Se admite în general că monocultura conduce la creşterea dramatică a efectivelor speciilor parazite, în vreme ce mediul monocultural poate fi defavorabil prădătorilor care ar putea stăpâni proliferarea dăunătorilor. Într-un sistem comportând specii variate de plante şi de animale, cu habitaturi şi microclimate diverse, apariţia parazitismului este mai puţin probabilă.
Pentru ca rezultatul să fie atât productiv cât şi estetic, elementele care trebuie cunoscute şi luate în consideraţie în cazul amenajării unui spaţiu pentru sistemul de permacultură:
a) climat;
b) configuraţie topografică;
c) aprovizionare cu apă;
d) drumuri de deservire;
e) ansambluri vegetale;
f) microclimat;
g) clădiri permanente;
h) garduri;
i) sol.
În agricultura extensivă pe scară mare, ceea ce se cultivă corespunde condiţiilor climatice, însă microclimatul este în mod deliberat neglijat.
Stratul protector (mulch) este utilizate printre altele pentru a reţine mult timp umiditatea în sol. Totuşi, primăvara nu permite încălzirea corespunzătoare a solului.
Vegetaţia îmblânzeşte clima: îngheţul e mai rar în pădure iarna, în timp ce primăvara e mai răcoare în pădure. Solul se usucă mai rar, iar ploaia pătrunde mai blând până la pământ.
Masele de apă (iazuri, rezervoare de baraj) sunt foarte importante pentru microclimat, căci reflectă lumina.
Zidurile negre, din pietre rugoase, înmagazinează o cantitate considerabilă de lumină, care este iradiată în timpul nopţii. Zidurile fără asperităţi, în culori luminoase, reflectă cea mai mare parte a luminii şi a căldurii care îi atinge.
Pentru a se înfiinţa un sistem de tip permacultură se va proceda la zonarea spaţiului disponibil, în scopul delimitării categoriilor energetice sistemului. Diviziunea sectorială permite controlul energiilor exterioare sistemului (soare, vânt, foc). Ideal, ar trebui creat un amfiteatru de copaci, cu ochiuri de apă şi suprafeţe înierbate alături de structuri dedicate îndeplinirii mai multor funcţii.
În amplasarea zonelor dintr-un sistem de tip permacultură unul dintre criterii este intensitatea utilizării. Cu cât o suprafaţă este mai des vizitată (ex: grădina de zarzavat), cu atât este mai aproape de casă. Invers, o suprafaţă care necesită un volum de lucru mai mic (ex: livada de nuci) se găseşte la mai o mai mare distanţă de casă.
Zona I (0,1-0,3 ha) este originea sistemului. Cuprinde: casa, grajdurile, sera, atelierele, grădina de legume. Animalele nu sunt libere în această zonă.
Zona II este pentru permacultura intensivă. Cuprinde: terase, ziduri de piatră, garduri vii, heleşteie şi spalieri. Arborii mari sunt puţini numeroşi, însă sub-etajul este dezvoltat. Speciile care au nevoie de griji speciale ar trebui să se găsească aici. Zburătoarele precum bibilica, raţa, găina, porumbelul ar putea să se găsească aici în libertate.
Zona III este pentru permacultura rustică. Producţia este destinată în special animalelor, atât prin păscut cât şi prin recoltat. Structura vegetală cuprinde garduri vii, boscheţi, perdele de vânt. Nucile, alunele, jirul şi ghinda sunt principalele fructe. Animalele care trăiesc aici în libertate sunt gâştele, curcile, iepurii, oile.
Zona IV este o silvicultură extensivă şi păşuni libere, cu plante adesea spinoase, cu rol de protecţie. Vacile, caii, măgarii, cerbii, şi porcii ar fi animalele pentru care este destinată această zonă.
Apa este foarte importantă în punerea în operă a unui sistem permacultural.
Orice sol poate rodi, niciunul nu este în întregime lipsit de valoare.
Punerea în operă a permaculturii priveşte următoarele aspecte:
a) plante;
b) structuri şi îngrădiri;
c) animale;
d) ciuperci;
e) permacultura în mediul urban.
Plantele trebuie abordate prin plantarea cât mai multor specii. Informaţiile ulterioare vor implica mai târziu selecţia fondată pe informaţiile de primă mână.
Factori de care trebuie ţinut cont în alegerea speciilor de plante:
a) obiceiurile alimentare;
b) capitalul şi forţa de muncă;
c) suprafaţa cultivabilă;
d) influenţa fiecărei plante asupra diversităţii celorlalte;
e) spaţiul ocupat de plantă;
f) producţia plantei pe unitatea de suprafaţă;
g) caracterul unic sau foarte specializat a unor plante pentru anumite utilizări;
h) constrângerile zonale sau climaterice.
O plantaţie de arbori spaţiaţi la 5 metri are nevoie de 400 de arbori la hectar. Una de arbuşti spaţiaţi la 2,5 m are nevoie de 1600 de plante la hectar.
Cei mai mulţi dintre copacii care produc nucifere au nevoie de altoi pentru a avea o producţie abundentă, precoce.
Structurile precum pereţii, gardurile, structurile vegetale precum gardurile vii şi perdelele de arbori împotriva vântului sunt elemente importante în permacultură. Acestea pot modifica climatul în multe feluri.
Cele mai bune garduri vii sunt alcătuite din mai multe plante: unele cu creştere lentă, altele cu creştere rapidă, unele cu spini, altele fără spini, unele mai înalte, altele mai joase.
Un sol supraexploatat sau foarte sărăcit poate fi refăcut prin intermediul permaculturii în 5-10 ani, prin intermediul stratului protector (mulch) format din deşeuri vegetale şi animale.
Deşi animalele sunt indispensabile în permacultură, acestea nu trebuie introduse în prima perioadă a instalării sistemului. Tipic pentru acest sistem este creşterea animalelor în regim de semilibertate (omul le mută dintr-o parcela într-alta). Tendinţa de a furniza în exclusivitate furaje concentrate trebuie evitată.
Păsările de curte consumă deşeuri şi recuperează ceea ce risipesc alte animale. În plus, controlează forme de viaţă inoportune (viermi, larve, muşte).
Raţele şi porcii furnizează excremente pentru hrana peştilor.
O familie formată dintr-un gâscan şi trei gâşte de 4 ani pot face până la 50 de boboci anual, pe care-i îngrijesc foarte bine. N-au nevoie de adăpost, cuibăresc sub cerul liber fără probleme. Bobocii care eclozează în primăvară pot fi sacrificaţi în decembrie.
Creşterea curcilor presupune mult efort, pentru că se îmbolnăvesc uşor. Pot fi lăsate în libertate sub stejari şi fagi, fiind mari consumatoare de ghindă şi jir. Se sperie uşor. Trebuie îndepărtate de găini, de la care se molipsesc de boli.
Bibilicile nu scurmă, fiind mai puţin distrugătoare decât găinile. Se adăpostesc în copaci, neavând nevoie de adăpost. Ouă până la 100 de ouă pe an, dar nu se ocupă de boboci.
Unele raţe zboară cu uşurinţă, de aceea trebuie să li se taie vârfurile aripilor, sau să fie hrănite din abundenţă.
Creşterea caprelor în număr mare este incompatibilă cu permacultura, fiind prea distrugătoare. Capra valorifică mai bine nutreţul decât vaca, laptele fiind mai bun şi mai sănătos decât al celorlalte ierbivore. Se hrăneşte uşor, consumând ceea ce alte ierbivore refuză.
Utilitatea albinelor într-un sistem permacultural este considerabilă. Albinele îşi elaborează produsele pornind de la surse care altfel ar rămâne neutilizate. Producţia de miere a unui stup este de 10-50 kg per sezon.
Există potenţial permacultural în periferiile oraşelor.
În fiecare generaţie câteva persoane întorc spatele modurilor de viaţă convenţionale şi încearcă să stabilească un nou mod de a trăi - de regulă un mod de viaţă fondat pe cooperare şi acord, mai degrabă decât pe ambiţie şi apropriere. Ultimii douăzeci de ani au văzut creşterea mişcării comunitare, în care bărbaţi şi femei au încercat să se dezvolte ca indivizi şi să trăiască în grup. Responsabilitatea faţă de comunitate dă membrilor acesteia sentimentul de control asupra propriului viitor. Oamenii încearcă asta în ciuda absenţei sprijinului statului în zonele rurale, în ciuda deteriorării şoselelor rurale, în ciuda nivelului din ce în ce mai ridicat al taxelor şi impozitelor locale.
Una din cauzele cele mai importante ale migrării spre sat este dezamăgirea oamenilor cu un nivel profesional superior faţă de politica actuală, dominată de afacerism, şi în raport cu scăderea dramatică a calităţii vieţii.
În prezent, oraşele sunt „gropi energetice”, fapt care le face risipitoare şi vulnerabile. Existenţa lor este pusă sub semnul întrebării într-un viitor al energiilor scumpe şi al transporturilor costisitoare. Oraşele se află faţă de sate în stadiul de dependenţă parazitară.
Citeşte mai mult!
vineri, 4 martie 2011
Brichete din biomasă (rumeguş, resturi vegetale etc.)
Ce au în comun filmuleţele de mai jos? Toate aparatele din ele sunt acţionate manual, şi au ca scop transformarea unor gunoaie în combustibil. Cine pune problema îmbogăţirii de pe urma acestor idei trebuie să caute aparate acţionate electric, care costă câteva mii de euro, au nevoie de amplasamente speciale, spaţii dedicate şi curent trifazic.
Citeşte mai mult!
Citeşte mai mult!
marți, 1 martie 2011
Demonstrat științific: Viața la țară e mai sănătoasă. Protejează copiii de astm și alergii
Se joacă prin grajduri și cresc înconjurați de animale. Aceasta este, se pare, formula bogată în ciuperci și bacterii care îi protejează pe copii de astm și alergii. O confirmă un studiu publicat în revista științifică The New England Journal of Medicine.
Care este explicația? Sistemul imunitar are două mari roluri: să recunoască substanțele străine care pot să producă infecții și să lupte împotriva acestora. Pentru a se genera aceast răspuns corect este nevoie de prezența microorganismelor. Dacă acestea nu există, mecanismul defensiv se alterează și începe să răspundă la substanțe asemănătoare, dar nu patologice, cum ar fi polenul, ceea ce provoacă alergiile. Incidența acestei afecțiuni a crescut simțitor în ultimii ani, ajungând să fie prezentă la peste 20% dintre copii. Este ceea ce se întâmplă în orașe, unde abundă alergenii (în mochete, aerul condiționat și altele), iar microorganismele sunt mult mai puțin întâlnite. Bacteriile purtate de vaci și care se găsesc de obicei în grajduri sunt cunoscute pentru acțiunea lor de reducere a riscului de astm, spun specialiștii.
Nu exagerați cu igiena
Ca metode de prevenție în oraș, cele mai ușor de aplicat sunt evitarea igienei excesive, evitarea în cea mai mare măsură posibilă a contactului cu substanțele care pot provoca alergii, petrecerea a cât mai mult timp în stradă și urmarea sfaturilor mediclului în ceea ce privește dieta celor mici.
Citeşte mai mult!
luni, 28 februarie 2011
Permacultura sau Grădina Paradisului (de Stéphane Groleau) - partea a II-a
Principii generale
În reacţia sa îndreptată împotriva consecinţelor supărătoare ale agriculturii convenţionale şi productiviste, sunt vizate trei scopuri principale : mai întâi, stabilizarea şi îngrijirea pământului ; în al doilea rând, îndeplinirea nevoilor propriei case şi a nevoilor locale ; şi abia mai la urmă, vânzarea şi schimbul surplusurilor. Permacultura vizează nici mai mult nici mai puţin decât conceperea unui ecosistem agricol în care omul este o parte dintr-un tot, şi nicidecum şeful suprem. De altfel, ar trebui încurajaţi grădinarii, căci ei sunt adevăraţii agricultori. Pe o simplă parcelă de teren, ei produc enorm. Mollison încurajează de altfel terenurile de o mărime între un sfert de acru şi un acru [1]. Aceasta ar fi metoda de a fi cel mai productiv. În 1981, grădinile de legume de pe lângă case furnizau deja 18% din hrana Statelor Unite, la un preţ aproape echivalent cu cel al întregii agriculturi [2].
Marile principii ale permaculturii sunt foarte simple : fără arătură, fără îngrăşăminte chimice, fără pesticide, fără plivit. În acest mod, « permacultura dă peste cap toate dogmele agronomiei tradiţionale pentru a propune un nou mod de producţie agricolă foarte economic cu energia (muncă manuală şi mecanică, carburanţi...) şi respectuos cu fiinţele vii şi relaţiile lor reciproce" [3] Aceste principii au fost formulate în urma a numeroase observaţii şi experienţe. Filosofia din spatele lor este aceea de a lucra împreună cu natura mai degrabă decât împotriva ei.
Trebuie să abandonăm ideea de luptă şi să realizăm că nu există buruieni. Pentru permacultură, orice organism aflat într-un mediu are o funcţie, şi aceasta ar trebui să fie scopul oricărei amenajări voluntare. Nici pământul nu este un suport mineral inert, el adăposteşte sute de milioane de microorganisme care nu sunt acolo fără un scop. Acestea pot prelucra în mod optim şi pot îmbogăţi pământul dacă nu sunt perturbate prin aporturi exterioare chimice sau arături. Munca pământului nu este deci exclusiv mecanică, mai este şi munca rădăcinilor plantelor, munca microorganismelor care descompun materia organică, munca viermilor care afânează pământul şi participă la restructurarea lui în permanenţă.
Principiile termodinamicii sunt şi ele luate în calcul: nimic nu se pierde, nimic nu se creează. Orice sistem fiind traversat de diferite energii (apă, vânt, ploaie, sol...), scopul este acela de a reuşi utilizarea acestei energii gratuite la maxim şi transformarea ei în resursa utilizabilă. Bineînţeles, atunci când se vorbeşte despre energie, trebuie luate în calcul toate formele sale (energie naturală, muncă omenească, auxiliare).
Astfel, aşa cum o ilustrează Bill Mollison, trecerea de la agricultura ţărănească la agricultura pozitivistă a crescut productivitatea cu 15%, dar cu preţul unui aport energetic de 800% [4]. Într-adevăr, trebuie să analizăm situaţia dincolo de condiţionările cu care ne este prezentată, şi să calculăm de asemenea energia implicată în extragerea şi rafinarea petrolului pentru tractoare, fabricarea îngrăşămintelor şi a produselor chimice, lucrul pământului cu maşini, etc. Trebuie să realizăm că totul poate fi resursă, de exemplu buruienile pot să ne informeze asupra tipului de sol sau ce plante să semănăm. În aceeaşi masură, trebuie să facem cele mai puţine schimbări posibile pentru cel mai mare beneficiu cu putinţă. Nu trebuie să recurgem la acte care nu sunt necesare.
Astfel, Mollison preconizează să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul, încercând doar să punem elementele în relaţie unele cu celelalte. Atunci când elaborăm o amenajare, ceea ce contează nu este să avem cea mai mare diversitate de plante, ci numărul de relaţii benefice care sunt între ele [5]. În această privinţă, Mollison povesteşte: Eram aşezat într-o seară şi studiam câte conexiuni erau cu putinţă prin simpla amplasare a două elemente împreună: o seră şi un coteţ de păsări. Cred că am ajuns pe la numărul de 129 de relaţii benefice. Astfel, ce ne preocupă cu adevărat aici nu este grandioasa complexitate pe care o constituie 3000 de specii aflate în acelaşi spaţiu [6].
Agricultura permanentă este mai mult decât un simplu sistem de aprovizionare alimentară. Ea influenţează mediul de viaţă, raportul dintre natură şi calitatea mediului. Ceea ce este la fel de interesant este că permacultura este accesibilă tuturor. Cu principiile de bază în cap, se poate dezvolta propria cunoaştere a ecosistemului. Fiecare poate deveni expert în mediul lui. Nu există nicio centralizare a cunoştinţelor, fiecare poate contribui şi totul se partajează. Astfel, în afara principiilor sale generale, permacultura acumulează o sumă colosală de sfaturi practice, de trucuri, de idei, de experienţe, etc.
Ecosatele
Una dintre punerile în practică cele mai reuşite ale principiilor permaculturii este probabil în cadrul satelor ecologice. Acestea formează la ora actuală o reţea mondială de comunităţi şi de indivizi partajând aceleaşi idealuri şi aceeaşi viziune globală asupra mediului. "În esenţă, termenul de sat ecologic înseamnă o comunitate putând grupa până la mai multe sute de persoane răspunzând nevoilor materiale, economice, sociale, emoţionale, culturale şi spirituale ale locuitorilor, totul fiind în armonie cu mediul înconjurător." [7]
În ultimii ani, mai mult de 800.000 de australieni au părăsit marile centre urbane pentru a scăpa de crime, violenţe şi poluare [8]. În aceste comunităţi, oamenii dezvoltă un puternic sens de apartenenţă la grup. Acesta este suficient de mic pentru ca fiecare să poată să se simtă apreciat, văzut şi înţeles. Oamenii sunt deci capabili să participe în mod transparent la luarea de decizii care le afectează viaţa şi cea a comunităţii [9]. O caracteristică a ecosatelor este că membrii încearcă să aibă o calitate înaltă a vieţii fără să ia de la Terra mai mult decât pot da. Ei încearcă atunci să integreze un mediu înconjurător incluzând un suport social şi un mod de viaţă cu impact scăzut. Pentru a-şi atinge scopurile, satele ecologice se construiesc pe diferite variante: comunitară, ecologică şi spirituală.
Există mai multe forme de ecosate: comunităţile intenţionale, comunităţile în coabitare, kibbuţurile, satele africane şi cartierele urbane. Niciunul nu poate încă pretinde că îndeplineşte toate criteriile unui sat ecologic, dar mai multe aspiră la asta. Mai mult de 150 de comunităţi se declară oficial ecosate şi sunt înscrise în Reţeaua Globală a Ecosatelor.
Dimensiunea ecologică înseamnă:
- Să faci să se producă o cât mai mare cantitate de alimente în interiorul unei bioregiuni;
- Să susţii producerea de alimente biologice în aceste locuri;
- Să construieşti case pornind de la materiale locale adaptate;
- Să utilizezi sisteme integrate de energie reînnoibilă ;
- Să protejezi biodiversitatea;
- Să încurajezi principiile comerţului ecologic ;
- Să evaluezi ciclul de viaţă al tuturor produselor utilizate în sat d.p.d.v. social, spiritual precum şi ecologic;
- Să protejezi solurile, apa şi aerul propriu prin gestionarea adecvată a energiei şi a reziduurilor;
- Să protejezi natura şi să salvezi zonele sălbatice.
Dimensiunea comunitară înseamnă:
- Să-i cunoşti şi să comunici cu ceilalţi;
- Să pui în comun resurse şi să ajuţi comunitatea;
- Să pui accent pe practicile de sănătate holistice şi preventive ;
- Să aduci un ajutor semnificativ şi susţinut tuturor membrilor;
- Să integrezi grupurile marginale;
- Să promovezi educaţia continuă;
- Să încurajezi unitatea prin respectul arătat diferenţelor;
- Să manifeşti expresie culturală.
(va urma)
Note:
[1] Un acru este echivalentul a 0,404686 ha. Bill Mollison încurajează agricultura de tip grădină, făcută pe 1000 - 4000 mp.
[2] Bill Mollison, Id., Introduction to permaculture, p. 7.
[3] La permaculture, (AgriPerma, p.1).
[4] Bill Mollison, op. cit., p. 9.
[5] Ibid., p. 8.
[6] Ibid., p. 8.
[7] Malcom Hollick şi Christine Connelly, « Learning from ecovillages worldwide », p. 1.
[8] Crystal Waters, « Overview »
[9] Ecovillage Network, « What is an Ecovillage? »
Vezi aici partea a III-a.
Citeşte mai mult!
duminică, 27 februarie 2011
Permacultura sau Grădina Paradisului (de Stéphane Groleau) - partea I
Introducere
Se poate pleca de la constatări generale: pădurile sunt răvăşite, arse, supraexploatate, şi uneori reîmpădurite cu monoculturi. Ca efecte ale poluării aerului, apei şi a solului, au apărut ploile acide, efectul de seră, reducerea stratului de ozon, problemele de sănătate, eutrofizarea cursurilor de apă, extincţia miilor de specii de organisme vii şi chiar o ameninţare pentru inteligenţă [1]... Din ce în ce mai mult, clima se schimbă : se prevede că « temperatura medie a suprafeţei Terrei ar trebui să crească cu 1 °C până la 3,5 °C în cursul secolului următor » [2]. Se constată un număr în creştere de catastrofe naturale : inundaţii, uragane, furtuni de gheaţă... Mai sunt şi inegalităţile sociale, monopolul societăţilor transnaţionale, exploatarea ţărilor Lumii a Treia, numeroase dispariţii ale speciilor, epuizarea resurselor, şi lista poate continua încă mult. În faţa unei constatări atât de sumbre, e permis să ne punem întrebări: Cum ne-a condus modul nostru de viaţa până aici? Există alternative?
Am descoperit permacultura în acest sfârşit de secol în timp ce mă informam despre existenţa comunităţilor care trăiesc mai aproape de natură. Mi-a atras imediat atenţia, căci este o soluţie foarte viabilă la problemele de mediu şi socială din ce în ce mai acute. Într-adevăr, permacultura este un mod de a gândi şi de a amenaja un mediu înconjurător astfel încât să devină armonioase relaţiile dintre oameni, animale, plante şi Terra. Pentru această cercetare, m-am concentrat pe perioada recentă, de după anii ’80. Mai mult, dacă permacultura este astăzi practicată şi predată pe întreaga planetă, forma actuală este originară din Australia, de aceea o voi analiza cu predilecţie. Dată fiind natura însăşi a permaculturei, va fi necesar pentru început să analizăm contextul istoric şi social al emergenţei acestei practici. Ca să spunem drept, ea depăşeşte de departe simplele principii de agronomie. Acest lucru va permite de asemenea înţelegerea societăţii pe care o voi prezenta, precum şi practicile concrete în sânul acesteia. În cele din urmă, întreg contextul social, politic, economic şi ideologic va putea fi observat.
Prima parte: Contextul global
Din anii ’50 încoace, cu industrializarea şi mondializarea, agricultura ţărănească tradiţională a fost complet devalorizată în favoarea fermelor productiviste şi capitaliste. Se doresc producţii mai mari, se doresc exporturi, se vrea tehnologie, şi bineînţeles profituri mai mari. Rapid, au fost valorizate monocultura, utilizarea îngrăşămintelor chimice, apoi aplicarea pesticidelor.
Multe probleme au fost puse în lumină în urmă cu mulţi ani: bioacumularea şi concentrarea reziduurilor de-a lungul lanţului alimentar, inducerea unei selecţii a insectelor rezistente la tratamente necesitând tratamente din ce în ce mai frecvente, degradarea şi pierderea solurilor, poluarea apei şi a aerului, riscul de cancer, de otrăvire, fără a mai lua în calcul alte probleme încă nedetectate (sau nedezvăluite...). În plus, toată concentrarea societăţilor transnaţionale a condus la o mare dependenţă a producătorilor în faţa auxiliarelor din agricultură (seminţe tratate, îngrăşăminte chimice, pesticide, maşini şi utilaje).
Agricultura a devenit bolnavă. Mulţumindu-ne adesea să producem doar compuşii majori sau consideraţi importanţi (ex: NPK), neglijăm elementele secundare (oligo-elemente) care sunt totuşi necesari plantei. La nivelul animalelor, li se injectează antibiotice, ierbivorele sunt hrănite cu făină de oase, atunci când nu sunt închise în cuşti minuscule. Mai apoi, se comercializează toate aceste produse denaturate şi/sau transformate şi/sau asezonate cu conservaţi şi/sau iradiate şi/sau supraambalate. În acest context a văzut lumina zilei permacultura.
Istoric
Termenul “permacultura” a apărut între 1972 şi 1974 în urma contextului negativ al anilor '60 (bombe atomice, exploatarea pământului, aroganţa poluatorilor, insensibilitatea generală faţă de oameni şi mediu). A fost inventat de către scriitorul, ecologistul, zoologul si designerul Bill Mollison şi viza dezvoltarea unei ştiinţe a pământului interdisciplinară, cu un potenţial pozitivist, integrat şi global. Cuvântul vine din construcţia englezească "permanent agriculture", adică o agricultură care se vrea permanentă şi durabilă. În engleză se face constant referire la noţiunea de “sustainability”, care vehiculează ideea de durabilitate, respect pentru mediu, etc.
În 1981, permacultura a fost predată pentru prima dată la 26 de studenţi [3]. În 1884, sistemele propuse constituiau sisteme viabile şi aveau grijă de pământ. Unii ajungeau chiar să trăiască din munca lor. Astăzi, există mii de persoane care participă la cursuri, la ateliere, la lecturi şi la seminarii. Diplomele au format o reţea care se întinde în numeroase ţări.
Evident, Bill Mollison n-a inventat totul, departe de asta! Printre altele, s-a inspirat enorm din agricultura sălbatică dezvoltată de japonezul Masanobu Fukuoka. Timp de aproape jumătate de secol, acest cercetător-ţăran a experimentat şi şi-a dezvoltat o metodă ale cărei principale trăsături sunt: absenţa lucrărilor agricole moderne, evitarea îngrăşămintelor chimice şi a compostului, independenţa în raport cu orice produs chimic [4]. Permacultura reînnoadă legăturile cu toată ştiinţa tradiţională şi ancestrală. Ea face un fel de sinteză din ansamblul cunoştinţelor milenare proprii fiecăruia dintre popoarele Terrei. Aşa cum fiecare regiune are clima sa proprie, tipul ei de sol, topologia precum şi fauna şi flora specifice, numeroase practici agricole diferite s-au dezvoltat de-a lungul istoriei. Astfel, ne dăm seama în ce măsură covârşitoare putem învăţa unii de la alţii. Prin accentul pe care permacultura îl pune asupra amenajării unui teritoriu îmbinând arbori şi plante, se apropie mult de conceptul de agricultură forestieră.
(va urma)
Note:
[1] Philippe Gauthier, «La pollution menacerait l’intelligence», Cybersciences, 25/04/1999, http://www.cybersciences.com/Cyber/3.0/N1793.asp
[2] Emmanuelle Bergeron, « La météo en 2050 : chaud et orageux en fin de journée », QuébecScience, mai 2000, http://www.cybersciences.com/cyber/4.0/2000/05/climat.asp
[3] Bill Mollison, Permaculture, a practical guide for a sustainable future, p. ix.
[4] Masanobu Fukuoka, La révolution d'un seul brin de paille, p. 59-61.
Vezi aici partea a II-a.
Citeşte mai mult!
Tarata de grau trateaza mai multe boli
Taratele rezulta din macinarea boabelor de grau si se separa de faina prin cernere.
In vremuri de demult, tarata de grau era folosita ca hrana pentru animalele din gospodarie si la fabricarea borsului. In nevoia lor de a-si trata bolile de care sufereau, oamenii au folosit tarata ca leac pe cand medicamentele de sinteza inca nu se produceau.
Tarata este foarte bogata in vitaminele din grupul B, cu exceptia vitaminei B12, minerale, sodiu, potasiu, magneziu, calciu, si aminoacizi. Datorita compozitiei sale, tarata are numeroase proprietati medicinale. Astfel, taratele regleaza digestia, sunt emoliente, laxative, nutritive, remineralizante, reconfortante, tonic general.
Apa de tarata vindeca diareea. Intr-un litru de apa plata se pun patru, cinci linguri de tarate, se amesteca bine si se lasa vasul acoperit, peste noapte, timp de 8, 10 ore. Dimineata se strecoara si zeama se bea peste zi, cu inghitituri mici, la temperatura camerei sau usor incalzita.
Ca leac impotriva constipatiei se iau doua, patru linguri de tarate inmuiate, cateva minute, in apa calduta, nu mai mult de temperatura corpului, sau in lapte cald.
Impotriva tusei ori a racelilor puternice se pun pe pieptul bolnavului comprese cat mai fierbinti cu tarata de grau dupa ce locul a fost uns cu grasime de porc, unt sau ulei. La acest procedeu sa se apeleze de preferinta, seara, si bolnavul sa nu mai iasa din casa pana a doua zi.
Furunculele si cosurile se vindeca daca se pun peste ele comprese cu tarate calde stropite cu otet de mere.
Apa de tarate are darul de a curata pielea in profunzime, de a-i reda stralucirea si tineretea, de a o catifela. Si astazi exista medici care cunosc proprietatile taratei si care recomanda mamelor sa faca baie cu apa de tarate nou-nascutului pentru curatarea pielii.
Daca nou-nascutului baia cu apa de tarate ii face bine, cu siguranta, face acelasi lucru si la maturitate daca exista persoane care cred si accepta sa faca doua, trei bai, macar primavera.
"Zabalutele" sunt crapaturi care apar la coltul buzelor din cauza unui aparat dentar prost adaptat sau a infectiei. De cele mai multe ori, tratamentul extern nu da nici un rezultat deoarece este ignorata principala cauza: lipsa vitaminei B2.
O cura de doua, trei saptamani cu tarate care mustesc de vitamina B, doua lingurite de tarata intr-un pahar cu apa plata, usor incalzita, vindeca "zabalutele" fara sa mai fie nevoie de tratament extern. Pentru ca sunt cam inecacioase, copiilor li se poate da zeama de tarate care are acelasi efect.
Citeşte mai mult!
In vremuri de demult, tarata de grau era folosita ca hrana pentru animalele din gospodarie si la fabricarea borsului. In nevoia lor de a-si trata bolile de care sufereau, oamenii au folosit tarata ca leac pe cand medicamentele de sinteza inca nu se produceau.
Tarata este foarte bogata in vitaminele din grupul B, cu exceptia vitaminei B12, minerale, sodiu, potasiu, magneziu, calciu, si aminoacizi. Datorita compozitiei sale, tarata are numeroase proprietati medicinale. Astfel, taratele regleaza digestia, sunt emoliente, laxative, nutritive, remineralizante, reconfortante, tonic general.
Apa de tarata vindeca diareea. Intr-un litru de apa plata se pun patru, cinci linguri de tarate, se amesteca bine si se lasa vasul acoperit, peste noapte, timp de 8, 10 ore. Dimineata se strecoara si zeama se bea peste zi, cu inghitituri mici, la temperatura camerei sau usor incalzita.
Ca leac impotriva constipatiei se iau doua, patru linguri de tarate inmuiate, cateva minute, in apa calduta, nu mai mult de temperatura corpului, sau in lapte cald.
Impotriva tusei ori a racelilor puternice se pun pe pieptul bolnavului comprese cat mai fierbinti cu tarata de grau dupa ce locul a fost uns cu grasime de porc, unt sau ulei. La acest procedeu sa se apeleze de preferinta, seara, si bolnavul sa nu mai iasa din casa pana a doua zi.
Furunculele si cosurile se vindeca daca se pun peste ele comprese cu tarate calde stropite cu otet de mere.
Apa de tarate are darul de a curata pielea in profunzime, de a-i reda stralucirea si tineretea, de a o catifela. Si astazi exista medici care cunosc proprietatile taratei si care recomanda mamelor sa faca baie cu apa de tarate nou-nascutului pentru curatarea pielii.
Daca nou-nascutului baia cu apa de tarate ii face bine, cu siguranta, face acelasi lucru si la maturitate daca exista persoane care cred si accepta sa faca doua, trei bai, macar primavera.
"Zabalutele" sunt crapaturi care apar la coltul buzelor din cauza unui aparat dentar prost adaptat sau a infectiei. De cele mai multe ori, tratamentul extern nu da nici un rezultat deoarece este ignorata principala cauza: lipsa vitaminei B2.
O cura de doua, trei saptamani cu tarate care mustesc de vitamina B, doua lingurite de tarata intr-un pahar cu apa plata, usor incalzita, vindeca "zabalutele" fara sa mai fie nevoie de tratament extern. Pentru ca sunt cam inecacioase, copiilor li se poate da zeama de tarate care are acelasi efect.
Citeşte mai mult!
vineri, 25 februarie 2011
Ai teren agricol si nu mai vrei sa-l lucrezi? UE iti da bani sa plantezi copaci pe el
Uniunea Europeana ne da din acest an bani si pentru plantarea copacilor. Astfel, pana in 2013 ar trebui sa accesam 229 de milioane de euro pentru folosirea si gospodarirea durabila a terenului prin programul "Prima impadurire a terenurilor agricole".
Masura 221 este destinata prevenirii pagubelor produse de factorii naturali daunatori, reducerii eroziunii solurilor, imbunatatirii capacitatii de retentie a apei, cresterii calitatii aerului, producerii de biomasa, inclusiv masa lemnoasa de calitate, prin mentinerea, sau, dupa caz, cresterea biodiversitatii.
Primele pentru intretinerea plantatiei forestiere infiintate in cadrul masurii, pe o perioada de 5 ani si cele pentru compensarea pierderilor de venit agricol pe suprafata impadurita pe o perioada de 15 ani sunt acoperite in proportie de 100% din fonduri publice.
In program se pot inscrie persoanele fizice si juridice, grupurile, asociatiile sau autoritatile publice locale care detin teren agricol. De asemenea, pot cere finantare si fermierii, dar pentru a fi clasificat ca fermier, solicitantul trebuie sa demonstreze ca veniturile din agricultura reprezinta cel putin 25% din veniturile totale si ca timpul destinat muncii in agricultura reprezinta cel putin 25% din timpul de munca total efectuat.
Cati bani se primesc pentru impadurirea unui teren
Costurile standard pentru infiintarea plantatiilor forestiere difera in functie de zona geografica. Costul standard la hectar este de 1.900 de euro la campie, 1.660 de euro la deal si 1.560 de euro la munte. Valoarea compensarii pentru impadurire reprezinta 80% in zonele defavorizate/Natura 2000 si 70% in celelalte zone.
Astfel, plata compensatorie la hectar pentru infiintarea de plantatii forestiere in afara zonelor defavorizate si a siturilor Natura 2000 este de 1.330 de euro la campie, de 1.162 la deal si de 1.092 de euro la munte. In cazul plantatiilor din interiorul acestor zone, se ofera 1.520, 1.328, respectiv 1.248 de euro.
De asemenea, se ofera bani si pentru intretinerea plantatiei pe o perioada de cinci ani incepand cu anul infiintarii. Sumele variaza intre 90 si 270 de euro in cazul plantatiilor de la campie, intre 105 si 210 pentru cele de la dea si intre 65 si 130 de euro la munte.
Mai mult, prin programul "Prima impadurire a terenurilor agricole" se ofera si compensatii pentru pierderea de venit agricol. Acestea se compensatii se acorda pe o perioada de 15 ani incepand cu anul infiintarii plantatiei forestiere, fiind reprezentate de sume fixe, exprimate in euro pe an si pe hectar. Astfel, se acorda 215 euro pe an si pe hectar pentru fermieri si 110 euro pe an si pe hectar pentru non-fermieri.
Pentru ce fel de impaduri se dau banii
Prima conditie pe care trebuie sa o respecte solicitantul este sa faca dovada detinerii de teren agricol eligibil pentru impadurire. Acesta trebuie sa fi fost declarat la APIA in urma cu cel putin 2 ani si sa fi respectat in aceasta perioada Bunele Conditii Agricole si de Mediu (GAEC).
De asemenea, terenurile agricole propuse pentru impadurire trebuie sa fie in proprietate/ sa fie concesionat/ arendat solicitantului. Daca nu se afla in proprietate si se afla in arenda sau in concesionare, solicitantul trebuie sa faca dovada acordului proprietarului terenului pentru impadurire.
In plus, suprafata agricola propusa pentru impadurire trebuie sa fie de minim 0,5 ha, iar, cu exceptia perdelelor forestiere, raportul dintre distanta cea mai mare si cea mai mica a extremelor perimetrului acesteia sa fie sub cinci.
Urmatoarele categorii de terenuri nu sunt eligibile prin Masura 221: terenurile care nu au folosinta agricola, terenurile grevate de sarcini si gajuri cu deposedare in favoarea unei terte parti, conform evidentelor cadastrelor locale, terenuri a caror situatie juridica este neclara, terenuri mentionate in programe sau planuri nationale sau locale de amenajare a teritoriului ca deservind un interes public major, terenuri detinute in devalmasie (indiviziune) sau in alta forma colectiva (asociativa) daca oricare dintre detinatorii acestora se opune impaduririi, pajisti naturale permanente, care nu sunt afectate de fenomene de degradare a solului, a caror stadiu de degradare se constata conform legislatiei in vigoare.
Finantarea obtinuta prin Masura 221 nu poate fi folosita nici pentru infiintarea plantatiilor forestiere de pomi de Craciun sau cu ciclu de productie scurt si regenerare pe cale vegetativa, in scopul producerii de energie regenerabila.
Citeşte mai mult!
Masura 221 este destinata prevenirii pagubelor produse de factorii naturali daunatori, reducerii eroziunii solurilor, imbunatatirii capacitatii de retentie a apei, cresterii calitatii aerului, producerii de biomasa, inclusiv masa lemnoasa de calitate, prin mentinerea, sau, dupa caz, cresterea biodiversitatii.
Primele pentru intretinerea plantatiei forestiere infiintate in cadrul masurii, pe o perioada de 5 ani si cele pentru compensarea pierderilor de venit agricol pe suprafata impadurita pe o perioada de 15 ani sunt acoperite in proportie de 100% din fonduri publice.
In program se pot inscrie persoanele fizice si juridice, grupurile, asociatiile sau autoritatile publice locale care detin teren agricol. De asemenea, pot cere finantare si fermierii, dar pentru a fi clasificat ca fermier, solicitantul trebuie sa demonstreze ca veniturile din agricultura reprezinta cel putin 25% din veniturile totale si ca timpul destinat muncii in agricultura reprezinta cel putin 25% din timpul de munca total efectuat.
Cati bani se primesc pentru impadurirea unui teren
Costurile standard pentru infiintarea plantatiilor forestiere difera in functie de zona geografica. Costul standard la hectar este de 1.900 de euro la campie, 1.660 de euro la deal si 1.560 de euro la munte. Valoarea compensarii pentru impadurire reprezinta 80% in zonele defavorizate/Natura 2000 si 70% in celelalte zone.
Astfel, plata compensatorie la hectar pentru infiintarea de plantatii forestiere in afara zonelor defavorizate si a siturilor Natura 2000 este de 1.330 de euro la campie, de 1.162 la deal si de 1.092 de euro la munte. In cazul plantatiilor din interiorul acestor zone, se ofera 1.520, 1.328, respectiv 1.248 de euro.
De asemenea, se ofera bani si pentru intretinerea plantatiei pe o perioada de cinci ani incepand cu anul infiintarii. Sumele variaza intre 90 si 270 de euro in cazul plantatiilor de la campie, intre 105 si 210 pentru cele de la dea si intre 65 si 130 de euro la munte.
Mai mult, prin programul "Prima impadurire a terenurilor agricole" se ofera si compensatii pentru pierderea de venit agricol. Acestea se compensatii se acorda pe o perioada de 15 ani incepand cu anul infiintarii plantatiei forestiere, fiind reprezentate de sume fixe, exprimate in euro pe an si pe hectar. Astfel, se acorda 215 euro pe an si pe hectar pentru fermieri si 110 euro pe an si pe hectar pentru non-fermieri.
Pentru ce fel de impaduri se dau banii
Prima conditie pe care trebuie sa o respecte solicitantul este sa faca dovada detinerii de teren agricol eligibil pentru impadurire. Acesta trebuie sa fi fost declarat la APIA in urma cu cel putin 2 ani si sa fi respectat in aceasta perioada Bunele Conditii Agricole si de Mediu (GAEC).
De asemenea, terenurile agricole propuse pentru impadurire trebuie sa fie in proprietate/ sa fie concesionat/ arendat solicitantului. Daca nu se afla in proprietate si se afla in arenda sau in concesionare, solicitantul trebuie sa faca dovada acordului proprietarului terenului pentru impadurire.
In plus, suprafata agricola propusa pentru impadurire trebuie sa fie de minim 0,5 ha, iar, cu exceptia perdelelor forestiere, raportul dintre distanta cea mai mare si cea mai mica a extremelor perimetrului acesteia sa fie sub cinci.
Urmatoarele categorii de terenuri nu sunt eligibile prin Masura 221: terenurile care nu au folosinta agricola, terenurile grevate de sarcini si gajuri cu deposedare in favoarea unei terte parti, conform evidentelor cadastrelor locale, terenuri a caror situatie juridica este neclara, terenuri mentionate in programe sau planuri nationale sau locale de amenajare a teritoriului ca deservind un interes public major, terenuri detinute in devalmasie (indiviziune) sau in alta forma colectiva (asociativa) daca oricare dintre detinatorii acestora se opune impaduririi, pajisti naturale permanente, care nu sunt afectate de fenomene de degradare a solului, a caror stadiu de degradare se constata conform legislatiei in vigoare.
Finantarea obtinuta prin Masura 221 nu poate fi folosita nici pentru infiintarea plantatiilor forestiere de pomi de Craciun sau cu ciclu de productie scurt si regenerare pe cale vegetativa, in scopul producerii de energie regenerabila.
Citeşte mai mult!
joi, 24 februarie 2011
Stejarul si calitatile lui terapeutice
Stejarul, raspandit in Europa, Asia si America de Nord, este un copac inalt, cu ramuri noduroase si puternice si cu o coroana larga si bogata. In pamant, radacinile se extind cat ramurile de deasupra. Falnicul stejar poate atinge o inaltime de 40 de metri si poate trai pana la 800 de ani. Stejarul este locuit pe toata durata anului, aici gasindu-si adapost si hrana o multime de plante si animale.
Fructele stejarului sunt ghindele. Un stejar matur poate sa aiba peste 50.000 de ghinde, multe dintre ele mancate chiar din copac de pasari si insecte. Cele care ajung la pamant sunt mancate de animale.
De-a lungul timpului, ghinda a fost folosita ca hrana pentru porci dar si la confectionarea de coliere si papusi pentru copii sau bibelouri rustice. Inca din antichitate, scoarta stejarului a fost folosita in tabacarie, deoarece contine mari cantitati de tanin, eficienti in prelucrarea pielii.
In scopuri terapeutice, de la stejar se foloseste scoarta ramurilor tinere, de trei pana la cinci ani, recoltata primavera, prin martie si aprilie. Scoarta contine tanini, are gust astringent si este lipsita de miros.
Produsele din coaja de stejar au o actiune astringenta, combat diareea acuta si indigestia, si hemostatica, reducand sangerarile in caz de ciclu menstrual abundent, eliminarea de sange prin tuse ori sange in urina.
Ceaiul din scoarta de stejar se prepara punand la fiert, pentru 20 de minute, doua lingurite de scoarta maruntita intr-un sfert de litru de apa. Dupa fierbere se strecoara si se beau doua cani pe zi. Este excelent in combaterea febrei, in amigdalita si colici abdominale, faringite, intoxicatii cu metale grele.
Pentru tratarea bolilor de piele se face un ceai mai concentrat, din trei, patru lingurite de scoarta la 250 de ml de apa, fiert 20 de minute. Cu acest ceai se pun comprese in diferite afectiuni dermatologice. Poate fi folosit, de asemenea, pentru gargara ori spalaturi vaginale.
Pulberea de scoarta, obtinuta prin macinarea in rasnita de cafea, poate fi pusa pe diferite rani zemuinde sau chiar escare. Poate fi pusa si in incaltaminte de persoanele carora le transpire picioarele.
Galele, foarte bogate in tanin, sunt excrescente provocate de intepaturile unor insecte pe frunzele de stajar. Din 10 grame de gale macinate si puse la macerat, pentru 15 zile, intr-o suta de grame de alcool de 70 de grade, se obtine o tinctiura care sa fie folosita in afectiuni ale gurii. Intr-o suta de ml de apa, usor incalzita, se pun 10, 15 picaturi de tinctiura de scoarta de stejar si se face gargara ori amestecul se bea.
Citeşte mai mult!
luni, 21 februarie 2011
Leacuri
Costa mai nimic si va fac rezistenti, frumosi, veseli si sanatosi. Sunt retetele cele mai eficace pentru zilele reci. Va prezentam proceduri naturale, remedii cu plante si alimente, sugestii si mici secrete, precum si un grafic pentru raceala, care sa va faca bine in 6 zile.
I. Intaritoare pentru imunitate
Transpiratii la baia de aburi
Pe vremuri, mai fiecare oras romanesc avea o baie comuna de aburi, loc de intalnire saptamanala, mai cu seama pentru barbati. Fara explicatii stiintifice, ei simteau ca, mai ales iarna, caldura umeda le face bine la sanatate. Un adevar confirmat astazi de stiinta: temperaturile ridicate nu activeaza doar circulatia, ci in acelasi timp stimuleaza si formarea de celule imunitare. Excitatia produsa de aerul fierbinte pe mucoase ajuta mai ales la respingerea virusilor racelii. Cand mucoasele sunt puternic irigate cu sange, virusii nu se pot fixa pe ele atat de usor.
Domnia papucilor
Cat stati acasa, incaltati-va neaparat cu papuci caldurosi. Picioarele reci declanseaza guturaiul, afirma cativa cercetatori britanici de la Common Cold Center, de pe langa Universitatea Cardiff. In cadrul studiului lor, participantii care faceau bai reci la picioare contractau de doua-trei ori mai frecvent o viroza decat restul subiectilor. Explicatia este urmatoarea: scaderea temperaturii blocheaza activitatea leucocitelor, care combat virusii.
Traiasca iaurtul!
Produsele lactate naturale, nepasteurizate, cu bacterii probiotice, intaresc politia intestinala, cu care corpul se apara singur impotriva germenilor patogeni. Iaurtul creste proprietatea anumitor celule de a digera microbi si ajuta la formarea de celule imunitare. Cu o conditie: sa fie consumat zilnic. Este important sa folositi mereu acelasi tip de iaurt (kefir, lapte acru), intrucat producatorii intrebuinteaza culturi bacteriene diferite.
Kiwi si mango
Pentru combaterea infectiilor, corpul nostru consuma cantitati mari de zinc si vitamina C. De aceea, in cursul iernii, este necesar sa-i aprovizionam regulat depozitele. Kiwi contine foarte multa vitamina C. Mango ne pune la dispozitie zincul. Va propunem o masura profilactica absolut delicioasa: taiati in bucati mici un mango si doua kiwi si zdrobiti-le pana obtineti o crema pufoasa. La sfarsit o puteti indulci cu putina miere.
Paine cu usturoi
O capatana de usturoi ne apara, cu adevarat, de infectiile gripale? Pana ce oamenii de stiinta vor ajunge la un consens, cercetatorii britanici au descoperit ca fanii usturoiului sufera mai rar de tuse si guturai. Iar daca se imbolnavesc totusi, raceala lor trece cu trei zile si jumatate mai repede decat a celorlalti. Pentru a preveni imbolnavirea, e nevoie sa mancati usturoi zi de zi, minimum trei saptamani, cel mai bine taiat marunt si presarat pe o felie de paine unsa cu unt sau prajita si unsa cu ulei de masline. Un amanunt important: numai usturoiul crud are acest efect.
II. Stimulente pentru suflet
Pete de culoare
Iarna poate fi deosebit de cenusie.. Nu doar norii si ploile care tin locul zapezii incetoseaza culorile peisajului, ci si creatorii de moda, care imbraca femeile in negru si tonuri de gri. Pentru a lupta cu depresia, psihologii ne sfatuiesc sa ne inveselim macar casa, cu pete de culoare, alegand covoare sau pleduri in nuante vii si impodobind incaperile cu flori. Culorile exercita o influenta puternica asupra starii noastre de spirit: cele mai multe perceptii senzoriale ajung la creier prin intermediul ochilor. Tonurile cromatice aducatoare de fericire sunt: rosul (ne face activi), portocaliul (ne insenineaza) si galbenul (sporeste optimismul).
Mancati iute si piperat
Nu acrul ne stimuleaza, ci iutele. Condimentele cum sunt ardeiul iute, piperul de Cayenne si hreanul lasa in urma lor, in gura, mici impulsuri dureroase. Creierul reactioneaza la ele, comandand organismului sa-si fabrice propriile analgezice, care induc totodata sentimentul de bine interior. Specialistii numesc acest fenomen Pepper-High-Effect (efectul euforizant al piperului). Sugestie: taiati cativa ardei iuti in sosul pentru spaghete sau preparati-va un sos mexican Tabasco, amestecand suc de rosii cu ardei iuti, sare, otet si alte condimente, dupa gust. Daca la prima incercare l-ati nimerit prea iute, potoliti-va arsura de pe limba cu iaurt, lapte, banane sau inghetata.
Placerea de a mirosi
Aromele proaspete actioneaza asupra noastra la fel ca o baie fierbinte, dupa o zi obositoare, insa mult mai rapid. Moleculele infinitezimale patrund in nari, fiind conduse prin 20-30 milioane de celule olfactive direct in centrul senzorial. Cele mai bune stimulente olfactive se gasesc in toate magazinele: scortisoara, lamaile si menta.
Atipeala care incarca bateriile
Somnul scurt de dupa-amiaza, care ar trebui sa dureze in jur de 30 de minute, este un fel de portie de hibernare. Influenta lui pozitiva asupra corpului si a psihicului s-a demonstrat stiintific: potrivit unui studiu publicat recent in Grecia, cate o siesta de trei ori pe saptamana imbunatateste productivitatea, impulsioneaza bunadispozitie, reduce stresul si protejeaza inima. In SUA, firmele au amenajat camere de odihna pentru atipeala angajatilor la birou. Cautati o incapere mai retrasa, unde puteti incuia usa, si atipiti cu capul pe un birou, folosindu-va bratele drept perna.
Alimentele care ne fac fericiti
In orice supermarket bine garnisit se gasesc alternative mai demne de luat in seama decât pilulele antidepresive prescrise de doctori. Substanta responsabila pentru buna noastra dispozitie se cheama triptofan si este un aminoacid ce participa la producerea serotoninei, cea care declanseza in creier sentimentele pozitive. Iata topul alimentelor detinatoare de triptofan in cantitati apreciabile:
suc de lamaie (preparat proaspat, din zeama si coaja alba din interior) - 450 mg/100 ml
cascaval adevarat (cu gauri) - 430 mg/100 g
ton - 300 mg/100 g
carne slaba de vita - 295 mg/100 g
carne de pui - 230 mg/100 g
III. Balsam pentru piele si par
Clatitul cu lamaie
Zeama de lamaie readuce luciul parului degradat de frig, de purtarea caciulii si de aerul uscat al iernii. Stoarceti o jumatate de lamaie in jumatate de litru de apa calda. Dupa ce v-ati spalat pe cap ( folosind un sampon neagresiv), turnati pe par apa cu lamaie, fara a mai clati dupa aceea.
Prosoape ude pe calorifer
Adesea e suficient sa intindeti un prosop ud pe calorifer, pentru ca parul sa va fie mai putin zburlit. Iarna, parul se incarca electric, deoarece aerul uscat nu e un bun conducator de curent. Cand mergeti pe linoleum sau pe mochete din fibre sintetice, ia nastere o electricitate statica si ea se aduna in firele de par. Sugestie: presarati pe prosoape cateva picaturi de ulei aromat.
Cura cu ulei de masline
Cand va mananca pielea capului iarna si se formeaza matreata la tample, o masca de noapte cu ulei de masline va poate fi de mare ajutor. Turnati intr-o farfurioara o cantitate de ulei masurata cu un paharel de tuica. Inmuiati din cand in cand varfurile degetelor in acest ulei care calmeaza pielea si masati bland tot capul. Lasati uleiul sa actioneze peste noapte, iar dimineata, spalati-va cu un sampon neutru. Ca sa evitati petele de grasime pe perna, inveliti-o intr-un prosop sau puneti o boneta pe cap.
Buze frumoase si sanatoase
Cu cat este mai buna circulatia sangelui la nivelul buzelor, cu atat mai curand se regenereaza pielea, iar micile crapaturi se vindeca mai repede. In loc sa folositi mereu crema de buze (strugurelul), faceti-va obiceiul sa strangeti puternic buzele, apasandu-le una de alta, cu dintii, sa le muscati usor sau sa le masati cu o perie moale, de mai multe ori pe zi.
Manusi cu ulei
Vi se aspresc mainile iarna? Cumparati o pereche de manusi chirurgicale de bumbac si taiati-le varfurile degetelor. Seara, puneti-le pe maini si inmuiati-le in ulei de masline, exact pe portiunile unde pielea e asprita. Cu varfurile degetelor libere, le puteti purta si in cursul zilei, telefonand, lucrand la calculator sau citind, in vreme ce substantele vegetale hranitoare si calmante patrund in pielea degradata si reduc inflamatia.
Baie cu lapte
Ca sa va hraniti pielea de pe intreg corpul, preparati-va un adaos de baie dintr-un litru de lapte gras ori un pahar de smantana, plus cel putin trei linguri de miere, dizolvate mai inainte intr-o cana de apa clocotita. Turnati ingredientele pe rand in apa de baie, incalzita la aproximativ 35 °C. Daca va place, adaugati si cateva picaturi de ulei eteric. Ramaneti in cada minimum cinci minute, dar nu mai mult de douazeci, apoi stergeti-va bine cu prosopul si bagati- va imediat in pat. Grasimea din lapte hraneste pielea, iar mierea ii asigura umiditatea necesara.
Molid si migdale contra picioarelor reci
Picioarele reci se pot incalzi cu un masaj de ulei de molid sau ienupar. Va creste rezistenta la frig, caci uleiurile eterice activeaza foarte repede si durabil circulatia locala. Supliment: adaugati ulei de migdale in proportie de 1:10 si masati-va alternativ labele picioarelor, energic, dar cu blandete, timp de cateva minute. Uleiul de migdale catifeleaza pielea si impiedica formarea bataturilor.
IV. Mijloace de lupta cu raceala
Mere coapte
Contra durerilor de gât ne ajuta merele coapte. Luati trei mere, scobiti-le in mijloc si scoateti-le samburii, ungeti-le cu miere si lasati-le sa se coaca aproximativ 30 de minute in cuptorul dinainte incalzit la 180 ° C. Indata ce s-au racit, mancati-le pe toate trei, ca sa introduceti in organism suficienta pectina. Aceasta activeaza fortele de autoaparare la nivelul gâtului. Suplimentar, mierea actioneaza ca dezinfectant.
Tratament cu cartofi
Terciul fierbinte stimuleaza circulatia locala si astfel reduce inflamatia la sinusuri. Curatati de coaja doi-trei cartofi, fierbeti- i pana se fac foarte moi, puneti-i intr-un castron cu putin lapte si zdrobiti-i. Intindeti pasta fierbinte, de grosimea unui deget, pe doua batiste puse una peste alta. Impaturiti batistele, facand din ele un pachetel alungit si asezati-l pe nas, cat mai cald. Imediat ce cataplasma s-a racit, schimbati-o.
Rondele de ceapa
Este adevarat ca miroase a ceapa dar, alege sanatatea Aromaterapie pentru nasul infundat: uleiurile eterice din ceapa dezinfecteaza si usureaza respiratia. Inainte sa mergeti la culcare, puneti intr-o farfurie adanca o ceapa mare, taiata in rondele, si asezati-o langa pat, la inaltimea capului. Terapia cu aroma de ceapa are insa efect doar daca nu deschideti fereastra.
Aburii si sanatatea
Aburii fierbinti cu uleiuri eterice (foarte indicat: eucaliptul) constituie cea mai eficienta terapie contra inflamatiilor din gât si faringe. Metoda consacrata e simpla: o oala de apa fiarta, cateva picaturi de ulei aromat si un prosop asezat pe cap.
Cafea cu aroma de cuisoare
Un remediu cu actiune rapida contra durerilor de gat sunt cuisoarele: ele dezinfecteaza si potolesc durerea. Zdrobiti-le intr-un mojar sau dati-le prin rasnita de cafea si fierbeti-le odata cu cafeaua. Sunt de ajuns una pana la trei bucati pentru o ceasca.
Bai la picioare
Un leac indelung verificat impotriva guturaiului si a tusei: baile la picioare cu apa incalzita progresiv fac sa apara o caldura placuta in picioare, ameliorand totodata si circulatia locala in mucoasele nasului si a faringelui. Tineti picioarele intr-un lighean cu apa calda la 35 °C. Din trei in trei minute, adaugati apa fierbinte, pana cand temperatura din lighean atinge 40 °C.. Daca nu aveti febra mai mare de 38,5 °C, va face bine si o baie mai rece. In acest caz, apa n- ar trebui sa depaseasca 38 °C. Insa, daca organismul va e slabit din pricina virozei, riscati sa aveti probleme de circulatie.
Piper fiert contra temperaturii
Scade febra: frecati intr-un mojar doua lingurite de boabe de piper negru, apoi fierbeti-le intr-o jumatate de litru de apa, cu doua lingurite cu varf de zahar. Lasati-le sa fiarba la foc mic, pana cand cantitatea se reduce la o cana. Consumati lichidul pe toata durata zilei, luand cate o lingura.
Zahar cu lamaie
Bun contra tusei iritative: daca n-aveti in casa bomboane de tuse, stoarceti zeama dintr-o lamaie pe o bucatica de zahar si sugeti-o.. Vitamina C si uleiurile eterice din fruct dezinfecteaza faringele si activeaza secretia de saliva.
Supa tamaduitoare
Celebra supa de pui fluidifica secretiile si combate simptomele racelii. Cercetatorii americani au reusit sa demonstreze, insa, ca ea are un efect terapeutic si in viroze. Iata cum o putem prepara, ca sa fie deosebit de gustoasa. Se pune puiul in apa rece cu sare si se infierbanta, pana da in clocot. Se adauga o ceapa taiata in jumatati, cu doua cuisoare infipte in ea, si se lasa sa fiarba cam o ora la foc mic. Apoi se mai pun o bucata de telina, 2-3 morcovi, un pastarnac, o legatura de patrunjel, o gulie, trei boabe de piper si se fierbe in continuare. Cand legumele sunt fierte, puiul se scoate din oala, se transeaza si se baga la loc in supa.
Bautura de soc
Scurteaza viroza: potrivit unui studiu efectuat la Universitatea din Ierusalim, extractul de soc face ca raceala sa treaca mai repede cu trei-patru zile si poate combate chiar gripa. Boabele negre contin multa vitamina C si fier, componente esentiale pentru sistemul imunitar. Reteta unei bauturi fierbinti de soc: jumatate de litru de suc de soc se amesteca in jumatate de litru de apa si se infierbanta bine. Se asezoneaza cu doua cuisoare, un bastonas de scortisoara, precum si cu sucul si coaja rasa ale unei portocale proaspete... Indulciti cu miere.
Nu uitati ghimbirul
Ajutor pentru respiratie: medicina traditionala chineza ne invata ca ceapa verde de arpagic si ghimbirul actioneaza asupra plamanilor, normalizand respiratia. Dati in clocot cate 15 g de ghimbir proaspat, impreuna cu 120 g pere. Bateti doua oua si le amestecati in pasta fierbinte. Se mananca seara, inainte de culcare.
Cataplasme cu diverse adaosuri
Caldura, ea singura, va face bine, cand aveti dureri de gat. Dar exista si un ajutor suplimentar: cataplasmele cu continut tamaduitor. Luati un servet de bumbac sau de in, impaturiti-l in lungime si intindeti pe el unul din urmatoarele remedii: solzi de ceapa, cartofi fierbinti, zdrobiti, felii de lamaie, 250 g branza de vaci incalzita. Sau inmuiati pânza in untura topita intr-o tigaie.. Infasurati cataplasma in jurul gatului si acoperiti-o cu un prosop uscat.
Hartia (Clinex)cu otet
Va desfunda narile: inmuiati o batista de hartie in otet, pana se imbiba toata, presarati pe ea piper negru proaspat macinat si asezati- o pe piept, fata cu piper fiind indreptata in jos. Ramaneti in repaos 20 de minute, dupa care va puteti sterge pielea cu un prosop cald.
Gargara cu suc de aloe
Daca aveti nu propriu-zis o durere, ci mai degraba o jena in gât, ea poate fi stopata cu urmatoarea procedura: din ora in ora, faceti gargara cu suc sau gel nediluat de aloe, pe care vi le puteti procura din farmacii sau de la magazinele naturiste. Substanta activa continuta in frunzele de aloe calmeaza mucoasele si reduce inflamatia.
Atentie: nu inghititi lichidul cu care faceti gargara, fiindca s-ar putea sa aiba efect laxativ.
Sfecla si hreanul la mare pret
Elibereaza sinusurile infundate: beti zilnic 1/4 l suc de sfecla rosie, mancand alaturi 20 g de hrean ras chiar atunci. Pigmentul betanina, continut in sfecla, ajuta la desprinderea bacteriilor fixate pe mucoase. Uleiurile volatile din hrean neutralizeaza germenii.
Infuzie de patlagina
Ceaiul de patlagina amelioreaza toate infectiile cailor respiratorii. El are o actiune antibacteriana si dilata bronhiile. Totodata, contine mucilagii care combat tusea. Mod de preparare: se toarna 1/4 l apa clocotita peste doua lingurite de patlagina, se acopera si se infuzeaza zece minute, dupa care se bea cu inghitituri mici.
Nu chiar asa fierbinte
Cand sunteti raciti, lasati bauturile foarte fierbinti sa se racoreasca putin. De pilda, daca veti bea un ceai medicinal aproape clocotit, temperatura ridicata va face faringele deja iritat sa sufere si mai mult. Consecinta: bacteriile cu care ceaiul ar trebui sa lupte vor gasi un nou teren prielnic pentru a se inmulti.
Planul de insanatosire in 6 zile
Daca mergi la doctor, raceala dureaza sapte zile, daca nu te duci, dureaza o saptamana, aceasta este regula empirica in privinta racelilor tipice. Insa cine va combate simptomele ghidandu-se dupa desfasuratorul nostru se va inzdraveni mai curand.
Ziua 1: Cum va simtiti: Va dor capul si membrele, sunteti lipsiti de vlaga, aveti dificultati de concentrare?
Ce aveti de facut: Fortificati-va sistemul imunitar cu o doza masiva de vitamine: beti de trei ori pe zi cate un pahar de zeama de lamaie fierbinte si, suplimentar, luati un preparat cu multivitamine. Pentru durerile de cap, luati acid acetilsalicilic (aspirina). Culcati-va devreme.
Ziua 2: Cum va simtiti: Va ustura gâtul si va mananca narile? Ce aveti de facut: Sugeti bomboane de tuse. Din trei in trei ore faceti gargara cu apa sarata. Seara, o baie fierbinte. Dupa aceea, beti o cana mare de ceai de tei (adultii pot pune in el un strop de rom, ori de extract alcoolic de echinacea). Infofoliti-va, ca sa va fie cald, dormiti mult si transpirati.
Ziua 3: Cum va simtiti: Va dor muschii si oasele, sunteti ragusiti, aveti nasul infundat? Ce aveti de facut: Ramaneti in pat, nu mergeti la serviciu. Faceti inhalatii aromate la fiecare trei ore, ca sa dati drumul secretiilor nazale. Tot din trei in trei ore, faceti gargara. Vorbiti cat mai putin, menajati-va coardele vocale.
Ziua 4: Cum va simtiti: Acum nasul va curge din plin si incepe o tuse uscata? Ce aveti de facut: Ramaneti in continuare la pat, mancati ceva usor ( de exemplu o supa de pui). Pentru a mentine umiditatea mucoasei nazale, folositi apa cu sare. Contra tusei, sugeti bomboane cu zahar ( zaharul dezinfecteaza). Seara, ungeti-va pe piept cu o pomada impotriva racelii.
Ziua 5: Cum va simtiti: Nu mai aveti febra, iar guturaiul aproape a disparut. Dar tusea devine mai puternica... Ce aveti de facut:
Beti multe lichide, preferabil ceaiuri de plante. In cazul cand doriti sa intrebuintati ceai de tuse, urmati intocmai indicatiile de preparare, deoarece efectul obtinut depinde de durata infuzarii..
Ziua 6: Cum va simtiti: Aproape ca ati trecut hopul, dar inca sunteti lipsiti de puteri. Ce aveti de facut: Umpleti din nou depozitele de vitamine si minerale ale organismului dvs., golite de boala. Pentru aceasta, mancati multe legume si fructe proaspete. Odihniti-va cât mai mult. Totusi, e bine sa iesiti putin si la aer curat, dar fara sa va obositi.
Citeşte mai mult!
I. Intaritoare pentru imunitate
Transpiratii la baia de aburi
Pe vremuri, mai fiecare oras romanesc avea o baie comuna de aburi, loc de intalnire saptamanala, mai cu seama pentru barbati. Fara explicatii stiintifice, ei simteau ca, mai ales iarna, caldura umeda le face bine la sanatate. Un adevar confirmat astazi de stiinta: temperaturile ridicate nu activeaza doar circulatia, ci in acelasi timp stimuleaza si formarea de celule imunitare. Excitatia produsa de aerul fierbinte pe mucoase ajuta mai ales la respingerea virusilor racelii. Cand mucoasele sunt puternic irigate cu sange, virusii nu se pot fixa pe ele atat de usor.
Domnia papucilor
Cat stati acasa, incaltati-va neaparat cu papuci caldurosi. Picioarele reci declanseaza guturaiul, afirma cativa cercetatori britanici de la Common Cold Center, de pe langa Universitatea Cardiff. In cadrul studiului lor, participantii care faceau bai reci la picioare contractau de doua-trei ori mai frecvent o viroza decat restul subiectilor. Explicatia este urmatoarea: scaderea temperaturii blocheaza activitatea leucocitelor, care combat virusii.
Traiasca iaurtul!
Produsele lactate naturale, nepasteurizate, cu bacterii probiotice, intaresc politia intestinala, cu care corpul se apara singur impotriva germenilor patogeni. Iaurtul creste proprietatea anumitor celule de a digera microbi si ajuta la formarea de celule imunitare. Cu o conditie: sa fie consumat zilnic. Este important sa folositi mereu acelasi tip de iaurt (kefir, lapte acru), intrucat producatorii intrebuinteaza culturi bacteriene diferite.
Kiwi si mango
Pentru combaterea infectiilor, corpul nostru consuma cantitati mari de zinc si vitamina C. De aceea, in cursul iernii, este necesar sa-i aprovizionam regulat depozitele. Kiwi contine foarte multa vitamina C. Mango ne pune la dispozitie zincul. Va propunem o masura profilactica absolut delicioasa: taiati in bucati mici un mango si doua kiwi si zdrobiti-le pana obtineti o crema pufoasa. La sfarsit o puteti indulci cu putina miere.
Paine cu usturoi
O capatana de usturoi ne apara, cu adevarat, de infectiile gripale? Pana ce oamenii de stiinta vor ajunge la un consens, cercetatorii britanici au descoperit ca fanii usturoiului sufera mai rar de tuse si guturai. Iar daca se imbolnavesc totusi, raceala lor trece cu trei zile si jumatate mai repede decat a celorlalti. Pentru a preveni imbolnavirea, e nevoie sa mancati usturoi zi de zi, minimum trei saptamani, cel mai bine taiat marunt si presarat pe o felie de paine unsa cu unt sau prajita si unsa cu ulei de masline. Un amanunt important: numai usturoiul crud are acest efect.
II. Stimulente pentru suflet
Pete de culoare
Iarna poate fi deosebit de cenusie.. Nu doar norii si ploile care tin locul zapezii incetoseaza culorile peisajului, ci si creatorii de moda, care imbraca femeile in negru si tonuri de gri. Pentru a lupta cu depresia, psihologii ne sfatuiesc sa ne inveselim macar casa, cu pete de culoare, alegand covoare sau pleduri in nuante vii si impodobind incaperile cu flori. Culorile exercita o influenta puternica asupra starii noastre de spirit: cele mai multe perceptii senzoriale ajung la creier prin intermediul ochilor. Tonurile cromatice aducatoare de fericire sunt: rosul (ne face activi), portocaliul (ne insenineaza) si galbenul (sporeste optimismul).
Mancati iute si piperat
Nu acrul ne stimuleaza, ci iutele. Condimentele cum sunt ardeiul iute, piperul de Cayenne si hreanul lasa in urma lor, in gura, mici impulsuri dureroase. Creierul reactioneaza la ele, comandand organismului sa-si fabrice propriile analgezice, care induc totodata sentimentul de bine interior. Specialistii numesc acest fenomen Pepper-High-Effect (efectul euforizant al piperului). Sugestie: taiati cativa ardei iuti in sosul pentru spaghete sau preparati-va un sos mexican Tabasco, amestecand suc de rosii cu ardei iuti, sare, otet si alte condimente, dupa gust. Daca la prima incercare l-ati nimerit prea iute, potoliti-va arsura de pe limba cu iaurt, lapte, banane sau inghetata.
Placerea de a mirosi
Aromele proaspete actioneaza asupra noastra la fel ca o baie fierbinte, dupa o zi obositoare, insa mult mai rapid. Moleculele infinitezimale patrund in nari, fiind conduse prin 20-30 milioane de celule olfactive direct in centrul senzorial. Cele mai bune stimulente olfactive se gasesc in toate magazinele: scortisoara, lamaile si menta.
Atipeala care incarca bateriile
Somnul scurt de dupa-amiaza, care ar trebui sa dureze in jur de 30 de minute, este un fel de portie de hibernare. Influenta lui pozitiva asupra corpului si a psihicului s-a demonstrat stiintific: potrivit unui studiu publicat recent in Grecia, cate o siesta de trei ori pe saptamana imbunatateste productivitatea, impulsioneaza bunadispozitie, reduce stresul si protejeaza inima. In SUA, firmele au amenajat camere de odihna pentru atipeala angajatilor la birou. Cautati o incapere mai retrasa, unde puteti incuia usa, si atipiti cu capul pe un birou, folosindu-va bratele drept perna.
Alimentele care ne fac fericiti
In orice supermarket bine garnisit se gasesc alternative mai demne de luat in seama decât pilulele antidepresive prescrise de doctori. Substanta responsabila pentru buna noastra dispozitie se cheama triptofan si este un aminoacid ce participa la producerea serotoninei, cea care declanseza in creier sentimentele pozitive. Iata topul alimentelor detinatoare de triptofan in cantitati apreciabile:
suc de lamaie (preparat proaspat, din zeama si coaja alba din interior) - 450 mg/100 ml
cascaval adevarat (cu gauri) - 430 mg/100 g
ton - 300 mg/100 g
carne slaba de vita - 295 mg/100 g
carne de pui - 230 mg/100 g
III. Balsam pentru piele si par
Clatitul cu lamaie
Zeama de lamaie readuce luciul parului degradat de frig, de purtarea caciulii si de aerul uscat al iernii. Stoarceti o jumatate de lamaie in jumatate de litru de apa calda. Dupa ce v-ati spalat pe cap ( folosind un sampon neagresiv), turnati pe par apa cu lamaie, fara a mai clati dupa aceea.
Prosoape ude pe calorifer
Adesea e suficient sa intindeti un prosop ud pe calorifer, pentru ca parul sa va fie mai putin zburlit. Iarna, parul se incarca electric, deoarece aerul uscat nu e un bun conducator de curent. Cand mergeti pe linoleum sau pe mochete din fibre sintetice, ia nastere o electricitate statica si ea se aduna in firele de par. Sugestie: presarati pe prosoape cateva picaturi de ulei aromat.
Cura cu ulei de masline
Cand va mananca pielea capului iarna si se formeaza matreata la tample, o masca de noapte cu ulei de masline va poate fi de mare ajutor. Turnati intr-o farfurioara o cantitate de ulei masurata cu un paharel de tuica. Inmuiati din cand in cand varfurile degetelor in acest ulei care calmeaza pielea si masati bland tot capul. Lasati uleiul sa actioneze peste noapte, iar dimineata, spalati-va cu un sampon neutru. Ca sa evitati petele de grasime pe perna, inveliti-o intr-un prosop sau puneti o boneta pe cap.
Buze frumoase si sanatoase
Cu cat este mai buna circulatia sangelui la nivelul buzelor, cu atat mai curand se regenereaza pielea, iar micile crapaturi se vindeca mai repede. In loc sa folositi mereu crema de buze (strugurelul), faceti-va obiceiul sa strangeti puternic buzele, apasandu-le una de alta, cu dintii, sa le muscati usor sau sa le masati cu o perie moale, de mai multe ori pe zi.
Manusi cu ulei
Vi se aspresc mainile iarna? Cumparati o pereche de manusi chirurgicale de bumbac si taiati-le varfurile degetelor. Seara, puneti-le pe maini si inmuiati-le in ulei de masline, exact pe portiunile unde pielea e asprita. Cu varfurile degetelor libere, le puteti purta si in cursul zilei, telefonand, lucrand la calculator sau citind, in vreme ce substantele vegetale hranitoare si calmante patrund in pielea degradata si reduc inflamatia.
Baie cu lapte
Ca sa va hraniti pielea de pe intreg corpul, preparati-va un adaos de baie dintr-un litru de lapte gras ori un pahar de smantana, plus cel putin trei linguri de miere, dizolvate mai inainte intr-o cana de apa clocotita. Turnati ingredientele pe rand in apa de baie, incalzita la aproximativ 35 °C. Daca va place, adaugati si cateva picaturi de ulei eteric. Ramaneti in cada minimum cinci minute, dar nu mai mult de douazeci, apoi stergeti-va bine cu prosopul si bagati- va imediat in pat. Grasimea din lapte hraneste pielea, iar mierea ii asigura umiditatea necesara.
Molid si migdale contra picioarelor reci
Picioarele reci se pot incalzi cu un masaj de ulei de molid sau ienupar. Va creste rezistenta la frig, caci uleiurile eterice activeaza foarte repede si durabil circulatia locala. Supliment: adaugati ulei de migdale in proportie de 1:10 si masati-va alternativ labele picioarelor, energic, dar cu blandete, timp de cateva minute. Uleiul de migdale catifeleaza pielea si impiedica formarea bataturilor.
IV. Mijloace de lupta cu raceala
Mere coapte
Contra durerilor de gât ne ajuta merele coapte. Luati trei mere, scobiti-le in mijloc si scoateti-le samburii, ungeti-le cu miere si lasati-le sa se coaca aproximativ 30 de minute in cuptorul dinainte incalzit la 180 ° C. Indata ce s-au racit, mancati-le pe toate trei, ca sa introduceti in organism suficienta pectina. Aceasta activeaza fortele de autoaparare la nivelul gâtului. Suplimentar, mierea actioneaza ca dezinfectant.
Tratament cu cartofi
Terciul fierbinte stimuleaza circulatia locala si astfel reduce inflamatia la sinusuri. Curatati de coaja doi-trei cartofi, fierbeti- i pana se fac foarte moi, puneti-i intr-un castron cu putin lapte si zdrobiti-i. Intindeti pasta fierbinte, de grosimea unui deget, pe doua batiste puse una peste alta. Impaturiti batistele, facand din ele un pachetel alungit si asezati-l pe nas, cat mai cald. Imediat ce cataplasma s-a racit, schimbati-o.
Rondele de ceapa
Este adevarat ca miroase a ceapa dar, alege sanatatea Aromaterapie pentru nasul infundat: uleiurile eterice din ceapa dezinfecteaza si usureaza respiratia. Inainte sa mergeti la culcare, puneti intr-o farfurie adanca o ceapa mare, taiata in rondele, si asezati-o langa pat, la inaltimea capului. Terapia cu aroma de ceapa are insa efect doar daca nu deschideti fereastra.
Aburii si sanatatea
Aburii fierbinti cu uleiuri eterice (foarte indicat: eucaliptul) constituie cea mai eficienta terapie contra inflamatiilor din gât si faringe. Metoda consacrata e simpla: o oala de apa fiarta, cateva picaturi de ulei aromat si un prosop asezat pe cap.
Cafea cu aroma de cuisoare
Un remediu cu actiune rapida contra durerilor de gat sunt cuisoarele: ele dezinfecteaza si potolesc durerea. Zdrobiti-le intr-un mojar sau dati-le prin rasnita de cafea si fierbeti-le odata cu cafeaua. Sunt de ajuns una pana la trei bucati pentru o ceasca.
Bai la picioare
Un leac indelung verificat impotriva guturaiului si a tusei: baile la picioare cu apa incalzita progresiv fac sa apara o caldura placuta in picioare, ameliorand totodata si circulatia locala in mucoasele nasului si a faringelui. Tineti picioarele intr-un lighean cu apa calda la 35 °C. Din trei in trei minute, adaugati apa fierbinte, pana cand temperatura din lighean atinge 40 °C.. Daca nu aveti febra mai mare de 38,5 °C, va face bine si o baie mai rece. In acest caz, apa n- ar trebui sa depaseasca 38 °C. Insa, daca organismul va e slabit din pricina virozei, riscati sa aveti probleme de circulatie.
Piper fiert contra temperaturii
Scade febra: frecati intr-un mojar doua lingurite de boabe de piper negru, apoi fierbeti-le intr-o jumatate de litru de apa, cu doua lingurite cu varf de zahar. Lasati-le sa fiarba la foc mic, pana cand cantitatea se reduce la o cana. Consumati lichidul pe toata durata zilei, luand cate o lingura.
Zahar cu lamaie
Bun contra tusei iritative: daca n-aveti in casa bomboane de tuse, stoarceti zeama dintr-o lamaie pe o bucatica de zahar si sugeti-o.. Vitamina C si uleiurile eterice din fruct dezinfecteaza faringele si activeaza secretia de saliva.
Supa tamaduitoare
Celebra supa de pui fluidifica secretiile si combate simptomele racelii. Cercetatorii americani au reusit sa demonstreze, insa, ca ea are un efect terapeutic si in viroze. Iata cum o putem prepara, ca sa fie deosebit de gustoasa. Se pune puiul in apa rece cu sare si se infierbanta, pana da in clocot. Se adauga o ceapa taiata in jumatati, cu doua cuisoare infipte in ea, si se lasa sa fiarba cam o ora la foc mic. Apoi se mai pun o bucata de telina, 2-3 morcovi, un pastarnac, o legatura de patrunjel, o gulie, trei boabe de piper si se fierbe in continuare. Cand legumele sunt fierte, puiul se scoate din oala, se transeaza si se baga la loc in supa.
Bautura de soc
Scurteaza viroza: potrivit unui studiu efectuat la Universitatea din Ierusalim, extractul de soc face ca raceala sa treaca mai repede cu trei-patru zile si poate combate chiar gripa. Boabele negre contin multa vitamina C si fier, componente esentiale pentru sistemul imunitar. Reteta unei bauturi fierbinti de soc: jumatate de litru de suc de soc se amesteca in jumatate de litru de apa si se infierbanta bine. Se asezoneaza cu doua cuisoare, un bastonas de scortisoara, precum si cu sucul si coaja rasa ale unei portocale proaspete... Indulciti cu miere.
Nu uitati ghimbirul
Ajutor pentru respiratie: medicina traditionala chineza ne invata ca ceapa verde de arpagic si ghimbirul actioneaza asupra plamanilor, normalizand respiratia. Dati in clocot cate 15 g de ghimbir proaspat, impreuna cu 120 g pere. Bateti doua oua si le amestecati in pasta fierbinte. Se mananca seara, inainte de culcare.
Cataplasme cu diverse adaosuri
Caldura, ea singura, va face bine, cand aveti dureri de gat. Dar exista si un ajutor suplimentar: cataplasmele cu continut tamaduitor. Luati un servet de bumbac sau de in, impaturiti-l in lungime si intindeti pe el unul din urmatoarele remedii: solzi de ceapa, cartofi fierbinti, zdrobiti, felii de lamaie, 250 g branza de vaci incalzita. Sau inmuiati pânza in untura topita intr-o tigaie.. Infasurati cataplasma in jurul gatului si acoperiti-o cu un prosop uscat.
Hartia (Clinex)cu otet
Va desfunda narile: inmuiati o batista de hartie in otet, pana se imbiba toata, presarati pe ea piper negru proaspat macinat si asezati- o pe piept, fata cu piper fiind indreptata in jos. Ramaneti in repaos 20 de minute, dupa care va puteti sterge pielea cu un prosop cald.
Gargara cu suc de aloe
Daca aveti nu propriu-zis o durere, ci mai degraba o jena in gât, ea poate fi stopata cu urmatoarea procedura: din ora in ora, faceti gargara cu suc sau gel nediluat de aloe, pe care vi le puteti procura din farmacii sau de la magazinele naturiste. Substanta activa continuta in frunzele de aloe calmeaza mucoasele si reduce inflamatia.
Atentie: nu inghititi lichidul cu care faceti gargara, fiindca s-ar putea sa aiba efect laxativ.
Sfecla si hreanul la mare pret
Elibereaza sinusurile infundate: beti zilnic 1/4 l suc de sfecla rosie, mancand alaturi 20 g de hrean ras chiar atunci. Pigmentul betanina, continut in sfecla, ajuta la desprinderea bacteriilor fixate pe mucoase. Uleiurile volatile din hrean neutralizeaza germenii.
Infuzie de patlagina
Ceaiul de patlagina amelioreaza toate infectiile cailor respiratorii. El are o actiune antibacteriana si dilata bronhiile. Totodata, contine mucilagii care combat tusea. Mod de preparare: se toarna 1/4 l apa clocotita peste doua lingurite de patlagina, se acopera si se infuzeaza zece minute, dupa care se bea cu inghitituri mici.
Nu chiar asa fierbinte
Cand sunteti raciti, lasati bauturile foarte fierbinti sa se racoreasca putin. De pilda, daca veti bea un ceai medicinal aproape clocotit, temperatura ridicata va face faringele deja iritat sa sufere si mai mult. Consecinta: bacteriile cu care ceaiul ar trebui sa lupte vor gasi un nou teren prielnic pentru a se inmulti.
Planul de insanatosire in 6 zile
Daca mergi la doctor, raceala dureaza sapte zile, daca nu te duci, dureaza o saptamana, aceasta este regula empirica in privinta racelilor tipice. Insa cine va combate simptomele ghidandu-se dupa desfasuratorul nostru se va inzdraveni mai curand.
Ziua 1: Cum va simtiti: Va dor capul si membrele, sunteti lipsiti de vlaga, aveti dificultati de concentrare?
Ce aveti de facut: Fortificati-va sistemul imunitar cu o doza masiva de vitamine: beti de trei ori pe zi cate un pahar de zeama de lamaie fierbinte si, suplimentar, luati un preparat cu multivitamine. Pentru durerile de cap, luati acid acetilsalicilic (aspirina). Culcati-va devreme.
Ziua 2: Cum va simtiti: Va ustura gâtul si va mananca narile? Ce aveti de facut: Sugeti bomboane de tuse. Din trei in trei ore faceti gargara cu apa sarata. Seara, o baie fierbinte. Dupa aceea, beti o cana mare de ceai de tei (adultii pot pune in el un strop de rom, ori de extract alcoolic de echinacea). Infofoliti-va, ca sa va fie cald, dormiti mult si transpirati.
Ziua 3: Cum va simtiti: Va dor muschii si oasele, sunteti ragusiti, aveti nasul infundat? Ce aveti de facut: Ramaneti in pat, nu mergeti la serviciu. Faceti inhalatii aromate la fiecare trei ore, ca sa dati drumul secretiilor nazale. Tot din trei in trei ore, faceti gargara. Vorbiti cat mai putin, menajati-va coardele vocale.
Ziua 4: Cum va simtiti: Acum nasul va curge din plin si incepe o tuse uscata? Ce aveti de facut: Ramaneti in continuare la pat, mancati ceva usor ( de exemplu o supa de pui). Pentru a mentine umiditatea mucoasei nazale, folositi apa cu sare. Contra tusei, sugeti bomboane cu zahar ( zaharul dezinfecteaza). Seara, ungeti-va pe piept cu o pomada impotriva racelii.
Ziua 5: Cum va simtiti: Nu mai aveti febra, iar guturaiul aproape a disparut. Dar tusea devine mai puternica... Ce aveti de facut:
Beti multe lichide, preferabil ceaiuri de plante. In cazul cand doriti sa intrebuintati ceai de tuse, urmati intocmai indicatiile de preparare, deoarece efectul obtinut depinde de durata infuzarii..
Ziua 6: Cum va simtiti: Aproape ca ati trecut hopul, dar inca sunteti lipsiti de puteri. Ce aveti de facut: Umpleti din nou depozitele de vitamine si minerale ale organismului dvs., golite de boala. Pentru aceasta, mancati multe legume si fructe proaspete. Odihniti-va cât mai mult. Totusi, e bine sa iesiti putin si la aer curat, dar fara sa va obositi.
Citeşte mai mult!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)