Jeff Lowenfels şi Wayne Lewis, Colaborează cu microbii! Ghidul grădinarului pentru reţeaua vie a solului (note de lectură)

Titlul original: Teaming with Microbes. A Gardener’s Guide to the Soil Food Web
de Jeff Lowenfels şi Wayne Lewis. Timber Press, 2006

[Deşi este evident că dorinţa autorilor a fost de a scrie o carte de popularizare în domeniul extrem de puţin cunoscut al microbiologiei solului, volumul Teaming with microbes abundă în informaţii care nu pot fi reproduse satisfăcător în nişte simple note de lectură. Parcurgerea integrală a volumului va facilita nu numai dobândirea unor cunoştinţe extrem de utile, dar şi întâlnirea cu un tip de discurs practic inexistent în cărţile de specialitate de la noi – un discurs care, deşi perfect adaptat la capacitatea de înţelegere a cititorului mediu, nu face rabat de la calitatea şi precizia informaţiilor. – S.M.]


PARTEA I. CUNOŞTINŢE DE BAZĂ

Cele mai multe dintre vieţuitoarele solului trăiesc în primii 10 centimetri de sol, dar au fost descoperite şi anumite specii de microbi la adâncimea de două mile.

Într-o linguriţă de sol, (dacă solul este viu), trăiesc câteva miliarde de bacterii, câţiva metri de hife de ciuperci, câteva mii de protozoare şi câteva zeci de nematode.

Cei mai mulţi dintre grădinari cred că plantele pur şi simplu preiau substanţele nutritive prin rădăcini. Foarte puţini ştiu că o bună parte din energia rezultată din fotosinteză este folosită de plnate pentru a produce substanţe chimice, numite exudaţi, pe care le secretă prin rădăcini şi care atrag bacterii şi ciuperci.

Exudaţii sunt carbohidraţi şi proteine care sunt secretate în rizosferă (zona din jurul rădăcinilor, care poate ajunge la câţiva milimetri grosime).

Bacteriile şi ciupercile consumă exudaţii, fiind ulterior consumate de microbi mai mari, precum nematode şi protozoare. Excrementele acestora din urmă sunt absorbite direct de către plante.

Plantele controlează cantitatea de exudaţi emisă, controlând astfel şi cantitatea de ciuperci şi bacterii atrase de aceştia.

Orice membru al ecosistemului din sol, odată mort, devine hrană pentru alţi membri. Astfel substanţele nutritive rămân în sol. Fără acest sistem, substanţele nutritive s-ar scurge din sol.

Uneori, bacteriile lucrează cu ciupercile formând straturi protectoare nu numai în rizosferă (zona din jurul rădăcinii), ci şi în filosferă (zona din jurul frunzelor).

Azotul nu este tot timpul la fel!

Până în 1980, cercetătorii nu au putut măsura cu precizie proporţia dintre bacterii şi ciuperci din soluri. Abia relativ recent s-a descoperit că în solurile în care intervenţia umană este mică, ciupercile sunt cele care domină, în vreme ce solurile controlate de om sunt dominate de bacterii. În păduri, în comparaţie cu solurile agricole, există în medie de 10 ori mai multe ciuperci decât bacterii.

Plantele perene, arbuştii şi arborii preferă solurile dominate de ciuperci.

Plantele anuale, ierburile şi legumele preferă solurile dominate de bacterii.

Explicaţia pentru acest fapt ţine de modul în care se fixează azotul în sol. În funcţie de mediul din sol, azotul poate rămâne sub formă de amoniu (NH4) sau poate fi transformat în nitrat (NO3) de bacterii specifice. Solurile dominate de bacterii tind să aibă un pH alcalin, ceea ce constituie un bun mediu de viaţă pentru bacteriile care au această funcţie de transformare a azotului în nitraţi. În solurile dominate de ciuperci, cea mai mare parte a azotului rămâne sub formă de amoniu.

Fertilizatorii sunt săruri care absorb apa din bacterii, ciuperci, nematode şi protozoare din sol, distrugând întregul sistem de hrănire al vieţuitoarelor microscopice.

Dintre cele peste 90 de elemente chimice care se găsesc în sol, opt sunt extrem de importante: oxigenul, siliciul, aluminiul, fierul, magneziul, calciul, sodiul şi potasiul. Fiecare dintre aceastea are o anumită sarcină electrică cu ajutorul căreia se combină pentru a forma diverse minerale.

Apa din soluri

- apa gravitaţională este apa care, circulând prin porii mari ai solului, împinge aerul în afară şi permite aerului proaspăt să pătrundă
- apa capilară este apa care se găseşte în porii de mici dimensiuni. Ea nu este influenţată de circuitul apei gravitaţionale. Ea stă “lipită” de sol prin tensiune de suprafaţă. Apa capilară poate “curge” în sus, fiind astfel disponibilă pentru rădăcinile plantelor mult timp după ce apa gravitaţională s-a scurs.
- apa hidroscopică este o peliculă subţire ataşată de particulele de sol într-un fel asemănător cu al apei capilare, însă ea nu poate fi absorbită de rădăcinile plantelor. Apa hidroscopică este extrem de importantă pentru deplasarea microbilor în căutarea hranei.

Profile şi orizonturi ale solului

Pentru grădinar, cele mai importante orizonturi ale solului sunt cele numite O şi A.

Orizontul O este orizontul de la suprafaţă. Suborizontul Oi conţine materie organică identificabilă – sol fibric. Suborizonul Oe prezintă materie în stadiu mai avansat de dezagregare – sol humic. Suborizontul Oa este acolo unde materia organică este descompusă atât de mult încât nu-i mai poate fi identificată originea – sol sapric.

Orizontul A se află sub orizontul O. Aici particulele de humus se acumulează pe măsură ce apa spală particulele de sol din orizontul O. Orizontul A are cea mai mare cantitate de materie organică dintre toate orizonturile solare. În orizontul A se desfăşoară cea mai intensă activitate biologică. Rădăcinile plantelor cresc în orizontul A.

Culoarea solului

Particulele de sol care prezintă pete roşii sau gălbui sunt semnele ale prezenţei fierului.

Când în sol se află oxid de magneziu în cantitaţi importante, solul are o nuanţă purpuriu-închis.

Solurile de culoare gri indică lipsa materiei organice.

Textura solului

După tipul texturii, solurile pot fi: nisipoase (particule mari, suficient de grele pentru a fi afectate de gravitaţie), mâloase (textură asemănătoare cu cea a făinei) sau argiloase (frecate între degete, particulele de argilă par de “plastic” şi cumva alunecoase).

Dacă o particulă de sol argilos ar fi de mărimea unei seminţe de gălbenea, o particulă de sol mâlos va fi cât o ridiche mare, iar un fir de nisip cât o roabă.

Textura solului nu trebuie confundată cu compoziţia solului!

Pentru grădini, solul ideal este cel lutos – combinaţie între părţi relativ egale de sol nisipos, mâlos şi argilos.

Capacitatea de schimb cationic a solului

Particulele de sol, cu excepţia celor de nisip care sunt prea mari, poartă sarcini electrice. Aceste particule se numesc ioni. Dacă ionii au sarcină electrică pozitivă, se numesc cationi. Dacă au sarcină electrică negativă, se numesc anioni.

Cationii adsorbiţi de argilă şi humus includ calciul (Ca++), potasiul (K+), sodiul (Na+), magneziul (Mg++), fierul (Fe++), amoniul (NH4+) şi hidrogenul (H+). Toate aceste sunt substanţe nutritive deosebit de importante.

Printre anionii din sol se numără: clorurile (Cl-), nitraţii (NO3-), sulfaţii (SO4-), fosfaţii (PO4-). Anionii sunt însă îndepărtaţi de către sarcinile negative din particulele de argilă şi humus, nefiind absorbite şi astfel fiind spălate din sol. Din acest motiv, aceste substanţe lipsesc cel mai adesea din sol.

pH-ul

pH-ul ne indică concentraţia de ioni de hidrogen (H+, cationi) dintr-o soluţie. Ca grădinari, trebuie să ştim că de fiecare dată când vârful unei rădăcini schimbă un cation de hidrogen pentru un cation de substanţă nutritivă, concentraţia de ioni de hidrogen din soluţie creşte. Astfel, pH-ul creşte, solul tinzând să devină alcalin. Totuşi, plantele menţin un echilibru preluând şi anioni.

Bacteriile

Bacteriile sunt organisme monocelulare atât de mici încât 250.000 – 500.000 de bacterii pot încăpea în punctul de la finalul acestei fraze.

Bacteriile sunt, alături de ciuperci, principalii descompunători. Fără bacterii, în câteva luni am muri sufocaţi în propriile reziduuri.

Există bacterii specializate în descompunerea celulozei (celuloza este un carbohidrat complex şi materialul care conferă structura plantei. Celuloza constituie jumătate din masa organică a plantei).

Totuşi, bacteriile nu pot descompune lignina (complex molecular dur care se găseşte în scoarţa copacilor şi în toate materialele lemnoase), care este „lăsată” pentru descompunere ciupercilor.

Bacteriile joacă un rol crucial în reciclarea a trei elemente de bază ale vieţii: carbonul, sulful şi azotul.

Pentru ca plantele să se poată folosi de azot, acesta trebuie “fixat” – adică “îmbinat” cu oxigen sau hidrogen – sub formă de amoniu (NH4+), nitraţi (NO3-) sau nitriţi (NO2-).

Bacteriile care fixează azotul în nitriţi preferă solurile alcaline. Astfel, numărul lor scade simţitor când pH-ul solului cade sub cota 7.

Un alt rol major al bacteriilor este acela de a reţine în structurile lor celulare substanţele nutritive care altfel ar fi evacuate din sol.

În solurile cu o mare diversitate de bacterii, speciile bacteriene patogene sunt ţinute sub control de speciile bacteriene nonpatogene.

Ciupercile

Se cunosc circa 100.000 de specii diferite de ciuperci şi se estimează că numărul real ar fi de peste 1 milion de specii.

Spre deosebire de bacterii, ciupercile nu au nevoie de o peliculă de apă cu ajutorul căreia să se răspândească în sol.

Ciupercile pot penetra suprafeţe foarte dure şi se pot hrăni cu compuşi complecşi (lignina este dizolvată prin producerea unei enzime numite fenol-oxidază).

Viteza de creştere a ciupercilor poate ajunge la cota uluitoare de 40 de micrometri pe minut (prin comparaţie, o bacterie obişnuită se deplasează circa 6 micrometri de-a lungul întregii vieţi).

Când ciupercile mor, hifele acestora se transformă într-un adevărat sistem subteran de tunele microscopice (cca. 10 micrometri diametru) prin care apa şi aerul pot trece. Aceste zone sunt refugii pentru bacteriile vânate de protozoare – protozoarele au dimensiuni considerabil mai mari decât cele ale tunelelor.

Ciupercile sunt principalii descompunători din sol. Adesea, bacteriile consumă materia ce a fost deja prelucrată de ciuperci.

Ca şi bacteriile, ciupercile ar trebui privite ca nişte containere cu fertilizatori.

Fosforul este aproape întotdeauna blocat în soluri. Chiar şi când este aplicat ca îngrăşământ, fosforul devine inaccesibil plantelor în câteva secunde. Ciupercile nu numai că îl caută, dar îl şi prelucrează astfel încât să poată fi absorbit de rădăcinile plantelor. De asemenea, procese asemănătoare au loc cu cuprul, calciul, magneziul, zincul şi fierul.

În solurile dominate de ciuperci, azotul se prezintă sub formă de amoniu. Aceasta este foarte bine dacă vrem plante care preferă amoniul nitraţilor, dar reciproca nu este valabilă.

Ciupercile intră adesea în simbioză cu rădăcinile plantelor. În schimbul exudaţilor din rădăcinile plantelor, ciupercile caută apă şi substanţe hrănitoare pe care le aduc plantelor.

Abia în anii 1990, termenul de micoriză (eng. mychorriza) a început să intre în vocabularul industriei agricole, dar mai deloc în vocabularul grădinarilor.

Cel puţin 90% din plante formează micorize (relaţii simbiotice cu ciupercile), iar procentajul real este probabil peste 95%.

Ciupercile din sol sunt extrem de sensibile la : compactarea solurilor, fungicide (evident), pesticide, îngrăşăminte neorganice, la alterarea fizică a solului (grapa industrială, sapa dublă).

Prin micoriză, suprafaţa rădăcinilor copacilor se măreşte de circa 700 – 1000 de ori.

Algele

Există alge marine, alge de apă dulce şi alge terestre. Algele terestre trăiesc în sol, la suprafaţă, unde au parte de lumină solară.

Algele sunt producători primari, fotoautotrofi (îşi produc singure hrana prin absorbirea energiei solare).

Rolul algelor în grădinărit este minor, din cauza nevoii lor de lumină solară. Dar, în măsura în care vieţuiesc în sol, ele secretă polizaharide şi mucegaiuri care ajută la lipirea şi agregarea particulelor de sol.

Protozoarele

Protozoarele se prezintă în trei modele: pseudopode (ex. amibele), ciliate (ex. parameciul), flagelate (ex. euglena).

Protozoarele dezvoltă numeroase relaţii simbiotice cu bacteriile.

Protozoarele au nevoie de umezeala conferită de apa hidroscopică. Dacă umezeala dispare, protozoarele hibernează, unele specii putând hiberna chiar câţiva ani de zile.

Deosebit de importante sunt reziduurile produse de protozoarele care consumă bacterii şi ciuperci. Aceste reziduuri organice conţin carbon şi alte substanţe nutritive care au fost imobilizate, acum devenind din nou disponibile pentru plante. Printre acestea se numără amoniul (NH4+). Dacă solul are pH peste 7, bacteriile fixatoare de azot sunt prezente şi vor transforma amoniul în nitraţi.

În jur de 80% din azotul necesar plantelor provine din reziduurile produse de protozoarele consumatoare de bacterii şi ciuperci.

Dacă nu avem protozoare în grădină, nu avem nici râme.

Nu toate protozoarele sunt benefice, dar într-un ecosistem sănătos, protozoarele care consumă rădăcinile sunt ţinute sub control în mod natural.

Nematodele

Nematodele sunt viermi orbi, nesegmentaţi care, împreună cu protozoarele, mineralizează substanţele nutritive conţinute de bacterii şi ciuperci.

S-au identificat aproximativ 20.000 de specii de nematode, iar cercetătorii estimează că numărul real s-ar ridica la aproape 1 milion de specii.

Nematodele au nevoie pentru ele însele de mai puţin azot decât protozoarele. Astfel, ele eliberează şi mai mult azot în folosul plantelor. Din nou, dacă pH-ul solului este sub 7, bacteriile fixatoare de azot vor lipsi, iar azotul va rămâne sub formă de amoniu, nu va fi transformat în nitraţi.

Pentru că nematodele sunt mult mai mari decât bacteriile, ciupercile şi protozoarele, au nevoie de un sol mult mai afânat. Numărul lor va fi drastic redus dacă solul este prea compactat.

Artropodele

Sub această denumire sunt reunite gâzele, gândacii, furnicile, termitele, muştele, păianjenii etc.

Cea mai mare parte dintre artropode este alcătuită din animale care mărunţesc materia organică, făcând-o mai accesibilă pentru bacterii şi ciuperci.

De asemenea, multe artropode au funcţia de taximetru – ele transportă pe corp diverse forme de viaţă microbiană.

Căpuşele şi Collembola (eng. Springtail) sunt responsabile pentru reciclarea a 30% din frunzele şi resturile lemnoase din pădurile din zonele cu climă temperată.

Căpuşele sunt deosebit de importante prin funcţiile lor de reciclare şi de descompunere în reţeaua vie a solului.

Furnicile pot amesteca circa 6 tone de sol anual.

Prin multitudinea de funcţii pe care le îndeplinesc, prezenţa artropodelor în sol este o dovadă clară a faptului că întreaga comunitate din sol este sănătoasă.

Viermii de pământ (râmele)

Pe un acru (cca. 4000 m²) de pământ de grădină bun, se găsesc 2-3 milioane de viermi care, în căutarea hranei, pot afâna anual în jur de 18 tone de sol.

În solurile forestiere, se găsesc mult mai puţini viermi, rolul lor nefiind atât de important. Aşadar, viermii se găsesc în număr mai mare în solurile dominate de bacterii.

Darwin a afirmat că orice particulă de sol a trecut cel puţin o dată printr-un vierme de pământ.

Fecalele viermilor sunt cu 50% mai bogate în substanţe nutritive decât solul care nu a fost “prelucrat” de viermi. Acest fapt ameliorează şi nivelul schimbului cationic al solului.

Faţă de solul obişnuit, fecalele viermilor conţin de 7 ori mai mult fosfor, de 10 ori mai mult potasiu, de 5 ori mai mult azot, de 3 ori mai mult magneziu disponibil, de 1,5 ori mai mult calciu.

Viermii de pământ pot elimina circa 10-15 tone de excremente / acru de pământ / an.

Râmele sunt foarte puternice. În căutarea hranei, ele pot deplasa bucăţi de rocă de 6 ori mai grele decât ele.

Tunelurile săpate de râme sunt extrem de importante pentru aerisirea şi controlul fluxului de apă din sol. Unele specii de râme sapă vertical, putând ajunge la 4 metri adâncime, altele sapă orizontal, la maxim 15 centimetri de suprafaţă.

Râmele sunt extrem de sensibile deopotrivă la tehnicile industriale de „îngrijire” a solului şi la fertilazatorii chimici

Gastropodele (melcii)

Melcii pot “hiberna” în condiţii nefavorabile (uscăciune) până la patru ani.

Fiecărui melc fără cochilie pe care-l vedem pe pământ îi corespund alţi trei sau patru care caută hrană în subsol.

Melcii accelerează descompunerea materiei organice, făcând-o mai uşor de digerat pentru bacterii şi ciuperci.

PARTEA A II-A. APLICAREA CUNOŞTINŢELOR DESPRE VIAŢA SOLULUI ÎN BENEFICIUL GRĂDINII

Cele mai simple şi mai eficiente metode pentru remedierea vieţii din sol sunt: compostul, mulciul şi ceaiul de compost aerat activ.

[Nu vom reda mai jos tehnicile generale de „fabricare” ale compostului şi mulciului. Ele sunt descrise pe larg în nenumărate volume şi articole şi sunt deja cunoscute de orice grădinar amator. Vom reda ceea ce considerăm că sunt informaţii mai puţin cunoscute, deşi nu lipsite de importanţă]

Vermicompostul este aproape întotdeauna dominat de bacterii.

Pentru inocularea în sol, stratul de compost trebuie să aibă între 0.5 şi 2,5 cm, indiferent dacă este de natură bacteriană, fungală sau echilibrat între acestea. Compostul fungal trebuie aplicat în jurul copacilor, arbuştilor şi celor mai multe dintre plantele perene. Compostul bacterian este recomandat în special legumelor, straturilor cu flori şi peluzelor.

Un mulci format din materii organice maronii, având o anumită vârstă, va dezvolta mai degrabă reţele de ciuperci, în timp ce un mulci din materii organice verzi va găzdui bacterii.

Este important să nu formăm straturi prea groase din materii verzi, pentru că astfel vom opri aerisirea stratului de mulci şi va avea loc fermentaţia anaerobă, care va dezvolta un miros neplăcut şi căldură – cu impact negativ asupra reţelei vii pe care încercăm să o sprijinim.

Din acest motiv, în general, stratul de mulci e bine să nu depăşească 5-7,5 cm grosime.

Nu trebuie să “cocoloşim” planta cu mulci. Trebuie să lăsăm un spaţiu mic între tulpină şi mulci, pentru ca descompunerea microbiană să nu o afecteze.

Un strat de mulci de 5 cm grosime format din aşchii de scoarţă de copac va dura circa 3-4 ani.

Mulciul are rezultate excepţionale când este folosit concomitent cu compostul. Adăugăm mai întâi compostul pe sol, apoi îl acoperim cu mulci.

Deşi întreţinem bacteriile şi ciupercile, nu putem avea rezultate prea bune în lipsa protozoarelor şi nematodelor, care completează ciclul substanţelor nutritive. O modalitate simplă de creştere a protozoarelor este prin înmuierea de iarbă tăiată, lucernă, fân sau paie în apă declorinată pentru trei sau patru zile. Pentru a putea păstra amestecul în stadiu aerob, putem folosi piatră de aer (de genul celor folosite în acvarii) sau o mică pompă de aer. Această soluţie, odată maturată, poate fi împrăştiată direct pe mulci.

Ceaiul de compost este o tehnică de ameliorare a calităţii vieţii din sol care compensează dezavantajele celorlalte două metode menţionate. Compostul necesită un efort fizic destul de însemnat, iar în cazul unei grădini mari, căratul compostului sau al mulciului poate fi anevoios.

În plus, compostul şi mulciul au un dezavantaj – nu se pot aplica pe frunze.

Nu trebuie confundat ceaiul de compost (eng. Actively Aerated Compost Tea – AACT) cu:

- levigatul din compost, care e un lichid care iese din compost când este presat sau spălat de apă. Levigatul din compost are prea puţină importanţă, pentru că, aşa cum am văzut, bacteriile şi ciupercile au metode proprii de fixare în materie, nefiind uşor de spălat;
- extractul de compost, care este rezultatul înmuierii compostului în apă pentru câteva săptămâni. Rezultatul este o soluţie anaerobă, ceea ce face ca extractul de compost să nu fie o soluţie rentabilă.
- ceaiul din gunoi de grajd, care este rezultatul înmuierii gunoiului de grajd în apă pentru câteva săptămâni, care este de asemenea anaerob.

Ceaiurile din compost moderne sunt aerobe. Ele sunt produse prin adăugarea compostului în apă declorinată şi aerisirea amestecului pentru 24-48 h.

Vermicompostul poate înlocui compostul în reţeta de ceai.

Pentru a încuraja dezvoltarea bacteriilor în ceaiurile de compost, putem adăuga melasă pudră sau lichidă (nesulfurată, pentru a nu ucide microbii), sirop de arţar, sirop de trestie de zahăr sau sucuri de fructe.

Pentru a încuraja dezvoltarea ciupercilor în ceaiurile de compost, putem adăuga varec (alge marine brune), acizi humici sau fulvici, praf din piatră de fosfat.

Nu există exces de ceai de compost. Cercetările nu au constatat rezultate nocive la aplicări nelimitate.

Dacă nu este pur şi simplu turnat, ci pulverizat, trebuie să ţinem cont că frunzele trebuie acoperite în proporţie de minim 70% din suprafaţă şi trebuie acoperite ambele părţi ale frunzei.

Razele ultraviolete ucid microbii. Udarea cu ceai de compost se va face când nivelul UV este mic.

Dacă se aplică prin pulverizare, presiunea din spray nu trebuie să depăşească 70 pounds (31,7 kg), iar viteza pulverizării trebuie să fie mică. Un pulverizator gen vermorel poate fi o opţiune bună pentru suprafeţe mari dacă îndeplineşte cerinţele de mai sus.

Ceaiul aerob de compost poate fi aplicat ori de câte ori dorim, neexistând contraindicaţii sau limitări. În cazul în care terenul a fost fertilizat chimic o lungă perioadă înainte, ceaiul se poate aplica săptămânal timp de 3 luni pentru restabilirea reţelei vii din sol.

Ca regulă generală, autorii recomandă aplicarea prin turnare a 5 galoane (18,9 litri) / acru de teren (cca. 4.000 mp) sau prin pulverizare a 10 galoane / acru. Ceaiul poate fi diluat, cu condiţia să avem minim 5 galoane de concentrat / acru.

Ceaiul de compost se aplică cu rezultate bune toamna după căderea frunzelor, primăvara înainte de începutul ciclului vegetativ (autorii recomandă aici 10 galoane prin turnare / acru).

Ceaiul aerob de compost – fie bacterial, fie fungic - combate eficient numeroase boli ale plantelor (listate în volum după denumirea ştiinţifică).

Pentru o ameliorare mai rapidă a pH-ului solului, autorii recomandă ca piatra de var să fie amestecată de la început în compost.

Îngrijirea copacilor, arbuştilor şi plantelor perene

Copacii, arbuştii şi plantele perene preferă, în marea lor majoritate, solurile dominate de ciuperci. Excepţii de la această regulă sunt : plopii, mestecenii, plopii tremurători.

Copacii, arbuştii şi plantele perene nu se dezvoltă bine în soluri compactate. O soluţie de urgenţă este aerisirea prin tampoane (eng. plug aeration), dar aceasta trebuie secondată de tehnicile de ameliorare a reţelei vii din sol.

Compostul trebuie aplicat la adâncime de 2,5-5 cm şi trebuie să cuprindă cel puţin linia de contur a coroanei plantei respective. Indicaţia de mai sus, conform căreia compostul nu trebuie să atingă tulpina sau trunchiul plantei pentru a nu declanşa descompunerea acesteia, rămâne valabilă.

Înainte de plantare, autorii recomandă inocularea rădăcinilor cu ciuperci micorizale (care intră în simbioză cu rădăcinile copacilor, protejându-le şi facilitându-le creşterea).

Cele mai multe dintre conifere şi speciile de esenţă tare (mesteacăn, stejar, fag) formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci ectomicorizale (care trăiesc aproape de suprafaţa rădăcinii şi formează reţele în jurul ei). Cele mai multe specii de arbuşti, arbori de esenţă moale şi plantele perene formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci endomicorizale (care pătrund şi cresc în rădăcină, dar şi în afara ei). Există însă şi excepţii – rododendronii, azaleele sau afinele au nevoie de ciuperci ericacee, care însă nu se găsesc deocamdată pe piaţă.

Îngrijirea legumelor şi plantelor anuale

Măsurarea pH-ului din zona rizosferei este un bun indicator – dacă pH-ul este alcalin, cel mai probabil solul este dominat de bacterii. În solurile acide, ciupercile tind să domine.

Evitaţi aratul şi lucrările adânci ale solului. Practica aratului adânc şi mărunţitului solului i se datorează în mare parte lui Jethro Tull, un avocat englez din secolul al XVII-lea (inventatorul semănătoarei moderne), care considera că pământul trebuie mărunţit de către om pentru că plantele ar avea nişte guri mici cu care ar înghiţi particulele de sol. Rezultatul este că îndeplinim cu sfinţenie această practică deşi am aflat între timp că plantele nu mănâncă solul.

Iarba mărunţită este o excelentă sursă de mulci verde (chiar dacă devine maronie, este considerată o sursă de mulci verde, pentru că la tăiere, conţine zaharuri care rămân în compoziţia ei chiar şi după ce clorofila dispare). Acelaşi lucru este valabil şi la paie. E bine să fie adăugate substanţe organice în sol din toamnă, pentu a putea fi descompuse până la începutul creşterii plantelor.

Mulciul verde favorizează în principal dezvoltarea bacteriilor.

Mulciul maroniu favorizează în principal dezvoltarea ciupercilor.

Mulciul bacterial (verde), aplicat în strat de grosimi între 5 şi 7,5 cm, este deosebit de eficient în combatarea buruienilor, cu condiţia să nu aibă contact cu plantele care se doresc protejate.

Dacă pe teren s-au făcut în trecut aplicări sistematice de îngrăşăminte chimice, trebuie aplicate toate tehnicile de ameliorarea a vieţii din sol – compost, mulci, ceai aerob de compost:

- aplicarea unui strat de 2,5 – 5 cm de compost bacterian înainte de plantarea legumelor şi plantelor anuale
- pulverizarea seminţelor cu ceai aerob de compost şi inocularea cu ciupercile micorizale
- după plantare, se aşterne un strat de mulci verde.
- după ce apar primele frunzuliţe, plantele se pulverizează cu ceai de compost bacterial şi se repetă operaţia cu câteva săptămâni înainte de recoltare. Se reia operaţiunea şi pe rămăşiţele rămase după ce sezonul de cules s-a încheiat.
- e important să aplicăm mulciul toamna pentru ca bacteriile, ciupercile, protozoarele şi nematodele să poată lucra în timpul iernii, de fiecare dată când vremea le permite.


Autorii nu recomandă aplicarea ceaiurilor de compost la temperaturi foarte joase şi nici în perioadele foarte secetoase. De asemenea, nici mulciul nu se aplică în vreme de secetă, pentru că împiedică solul să absoarbă apa.

“Nimeni n-a fertilizat vreodată o pădure”

Cele 19 reguli ale reţelei vii din sol:

1. Unele plante preferă solurile dominate de ciuperci, altele preferă solurile dominate de bacterii.
2. Cele mai multe dintre legume, plante anuale şi ierburi preferă azotul sub formă de nitrat şi au cele mai bune rezultate în solurile dominate de bacterii.
3. Cele mai multe dintre speciile de arbuşti preferă azotul sub formă de amoniu şi dau cele mai bune rezultate în solurile dominate de ciuperci.
4. Compostul poate fi folosit la inocularea microbilor folositori în soluri pe toată suprafaţa terenului şi poate fi folosit la introducerea, menţinerea sau îmbunătăţirea reţelei vii din sol în anumite zone.
5. Adăugarea de compost la suprafaţa solului va inocula solul cu microbii care se regăsesc în compost.
6. Materia organică brună, învechită, favorizează ciupercile; materia organică proaspătă, verde, favorizează bacteriile.
7. Mulciul aplicat la suprafaţă tinde să favorizeze ciupercile; mulciul amestecat cu solul tinde să favorizeze bacteriile.
8. Udarea şi măcinarea mulciului accelerează procesul de colonizare bacterială.
9. Mulciul mai aspru şi uscat favorizează dezvoltarea ciupercilor.
10. Zaharurile ajută bacteriile să se multiplice şi să se dezvolte. Varecul, acizii humici şi fulvici, piatra de fosfat ajută ciupercile.
11. Alegând materialele pentru compost, putem obţine un ceai de compost fungic, bacterian sau echilibrat.
12. Ceaiurile de compost sunt sensibile la clorină şi conservanţi.
13. Aplicarea îngrăşămintelor de sinteză ucide cea mai mare parte din microbii care alcătuiesc reţeaua vie a solului.
14. Evitaţi aditivii care au indici NPK mari (maximul admis este de 10-10-10).
15. Orice aplicare de îngrăşământ chimic (nerecomandată decât ca soluţie de urgenţă) trebuie să fie urmată de aplicarea de ceai aerob de compost.
16. Cele mai multe dintre conifere şi speciile de esenţă tare (mesteacăn, stejar, fag) formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci ectomicorizale (care trăiesc aproape de suprafaţa rădăcinii şi formează reţele în jurul ei).
17. Cele mai multe specii de arbuşti, arbori de esenţă moale şi plantele perene formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci endomicorizale (care pătrund şi cresc în rădăcină, dar şi în afara ei).
18. Grapa industrială şi perturbarea excesivă a solului distrug sau afectează grav reţeaua vie a solului.
19. Întotdeauna amestecaţi ciuperci endomicorizale cu seminţele plantelor anuale şi legumelor la momentul plantării sau aplicaţi-le pe rădăcini la momentul transplantării.
Citeşte mai mult!

Introducere la construcţiile ecologice (partea a III-a)

Episodul acesta va fi dedicat unui subiect de care a auzit toată lumea: chirpicii. Nu le spune adobe, ca americanii, pentru că astea-s fiţe. Pentru mine Adobe sunt nişte băieţi care au făcut Acrobat Reader, programul cu care se pot citi fişierele minunate terminate cu extensia pdf. Chirpicii sunt chirpici, cu ei se fac case, grajduri şi coteţe. Plus că acest episod este dedicat şi ziariştilor formaţi şi mecanizaţi la banda rulantă a facultăţilor de jurnalism, pentru care chirpicii sunt sinonimi cu sărăcia rurală şi înapoierea mentală, un soi de reminiscenţă a Dark Age-ului de care nu putem scăpa, la fel cum nu putem scăpa nici de toaleta din fundul curţii, nici de căruţele cu cai, nici de oamenii care nu plătesc impozite (toate aceste subiecte delicioase nu vor fi dezbătute aici). Lor şi tuturor iubitorilor de ciment, asfalt şi mase plastice, le dedic acest episod şi cele care vor urma.

Chirpiciul este în mod esenţial o cărămidă uscată la soare. Este fabricat din aproximativ acelaşi material ca şi cărămizile arse, cu diferenţa că acestea din urmă au un conţinut mai mare de argilă, pentru a rezista uscării accelerate în cuptor. Chirpiciul, dimpotrivă, conţine mai mult nisip şi paie sau fân ca armătură, şi se usucă la soare. Din raţiuni care vizează ergonomia lucrului, versiunea în România sunt mult mai mari decât cărămizile obişnuite (cel puţind e două ori, trecând cu uşurinţă de 10 kg). Avantajele sunt cunoscute: se fabrică în regie proprie, sunt destul de rezistenţi la greutatea proprie şi cea a podului, de aceea zidăria nu are nevoie de o structură de rezistenţă suplimentară, iar liantul utilizat este tot lutul. Deci totul eco. Dezavantajele: nu se împacă bine cu apa (în caz de inundaţie sau expunere directă la ploaie se topesc ca zăpada), nici cu tencuielile din ciment. Masă termică e mai bună ca la materialele convenţionale, dar grosimea unei zidării executată după această tehnică nu este grozavă.

Nu-mi amintesc să fi văzute în satele româneşti case din chirpici cu etaj. Şi nu pentru că nu s-ar putea construi aşa ceva, ci pentru că cei care aleg acest material o fac din imperative economice. Cine face casă cu etaj are automat şi bani, şi alege ori cărămizile arse, ori BCA-ul. În România există încă un “stigmat al lutului”, spre care te orientezi pentru că eşti sărac şi-ţi trebuie o casă, nu pentru că te preocupă protejarea mediului ambient şi a sănătăţii familiei tale. Presa întreţine din plin acest stigmat al sărăciei şi al inadaptării la societatea capitalistă, prezentând doar case de lut în diferite stări de degradare, cu crăpături (cauzate de traficul greu din faţa casei!), erodate de fenomenele naturii. Proprietarii sunt şi ei tot timpul jenaţi pentru că locuiesc în casă din pământ, şi principala lor grijă este s-o acopere cu tencuială din ciment şi praf de piatră. Ce contează că îi reduc durata de viaţă la 20-40% din cât ar putea-o avea cu tencuiala din lut? Important este să alungăm cât mai departe odioasa impresie lăsată de cenuşăreasa arhitecturii...

De regulă tehnica chirpicilor este folosită mai cu seamă în regiunile aride, ajungând la niveluri nebănuite de măiestrie în Mexic (unde sunt numite terrones), Yemen, Maroc ş.a. Nu trebuie însă crezut că zona temperată n-ar fi potrivită pentru această tehnică de construcţii. Cu ceva precauţii, rezistenţa chirpicilor ar creşte. De exemplu, uscarea n-ar trebui făcută în soare, ci la umbră şi curenţi de aer. Este de la sine înţeles că blocurile de pământ trebuie ferite de ploaie atât în timpul perioadei de uscare cât şi după aceea. Dacă în compoziţie se adaugă bălegar sau zer, sau pudră de var, rezistenţa împotriva apei are numai de câştigat. Urina fermentată produce acelaşi efect. Mai spun unii că în locul paielor ar putea fi introdusă în compoziţie cânepa europeană (Canabis sativa), numai că a devenit teribil de greu de cultivat această plantă trecută mai nou în grupa drogurilor (s-au văzut suficiente cazuri de băbuţe săltate cu mascaţii pentru creşterea acestei plante din care nici un joint demn de acest nume nu s-a realizate din Epoca de piatră şi până ieri).

Oricât de greu de crezut pare, o tehnologie care a fost atestată arheologic cu dovezi de mii de ani, cunoaşte noutăţi, unele chiar spectaculoase. Pe unele dintre ele le vom menţiona în cele ce urmează. Gernot Minke, profesor de arhitectura lutului la Universitatea din Kassel, Germania, a inventat cărămida cu colţuri rotunjite pentru construirea cupolelor care nu distorsionează sunetul. A doua invenţie este un derivat tehnologic : cărămida de pământ obţinută prin presare mecanică (compressed earth block). Nu-mi dau seama a cui a fost ideea, eu am găsit-o pe site-ul Open Source Ecology. În linii mari este vorba despre nişte chirpici produşi fără apă, şi care nu au nevoie de timpi de uscare. Se câştigă categoric viteză (materialul tradiţional are nevoie de cel puţin două săptămâni de uscare lentă), însă unii spun că se pierde din rezistenţă. Prezenţa apei serveşte drept element de legătură între argilă, care trebuie să se umfle, şi nisip, cu care trebuie să facă priză. La capitolul invenţii mai notăm şi funiile de lut ale profesorului Gernot Minke. Este vorba despre nişte saci lunguieţi din bumbac umpluţi cu un lut destul de fluid. În urma uscării rezultatul este cea mai intestinală decoraţiune interioară care mi-a fost dat s-o văd vreodată.

În ce mă priveşte, nu cred că voi construi ceva deosebit din chirpici. Poate un coteţ pentru păsări de curte, poate un adăpost continuat cu un padoc pentru iepuri. Nu am probleme psihologice legate de această tehnică, doar consider că există abordări categoric mai bune. Mă supără faptul că este nevoie de un timp de uscare, urmat de transportul chirpicilor din locul fabricării la locul asamblării locuinţei. Din punctul meu de vedere aici e multă risipă, şi de timp şi de energie. Seismic o casă din chirpici este prea rigidă, cam la fel ca una din beton. Materialul nu are nici o mlădiere, nici o elasticitate. Termic, abordarea este slabă, zidul rămâne subţire, casa nu se comportă ca o baterie capabilă să acumuleze căldura şi să-i dea drumul treptat când e nevoie de ea. Sigur, este superior cărămizilor tencuite cu ciment, dar se poate mult mai bine. Şi eu vreau mult mai bine decât bine. Artistic vorbind, forma rectangulară a cărămizii uscate la soare te îmbie la căsuţe tip cubuleţ/paralelipiped, adică dobitoceniile pe care le vedem în neosatele româneşti, construite de ţărăşeni manelişti. Desigur, imaginile acestui episod demonstrează că se pot face mici minuni arhitectonice şi din chirpici.

NOTE FOTOGRAFICE:

[1] Locuinţă din chirpici aflată în La Paz, Bolivia, cu suprafaţa de 84 mp.

[2] Detaliu dintr-o cupolă construită cu cărămizi de lut care nu distorsionează sunetul.

[3] Ansamblul cupolei cu cărămizi de lut fonice.

[4] Dom din chirpici al Institutului Goethe din La Paz, Bolivia, utilizat ca sală de concerte.

[5] Baie aflată într-o locuinţă privată din Kassel, Germania, realizată integral din funii de lut. Chiuveta este tot din lut preparat după o reţetă în urma căreia devine impermeabil.


SUPORT VIDEO

Materialul de mai jos este o prezentare foarte utilă a instrumentelor şi a procesului tehnologic (ce pompos sună!) implicate în producerea chirpicilor. Cele două metode sunt "cu ciment" sau "cu paie şi bălegar". Ideea de a folosi cimentul ca stabilizator mi se pare una bucată prostioară. Păi ori suntem eco, ori nu mai suntem?



Filmarea celui de-al doilea material e puţin odioasă, din fericire se aude perfect tanti expertă în chirpici care vorbeşte despre reţetar şi despre organizarea lucrului. Se insistă asupra ideii că paiele dau o cărămidă mai uşoara şi contribuie la izolarea termică. Băgat la cap.



Un material foarte interesant despre o casă din chirpici construită în California în urmă cu 50 de ani, şi care nu a fost niciodată tencuită. Arată puţin cam bine, după părerea mea şi urmează să fie declarată monument istoric (mă rog, dacă americanii au ceva mic şi zbârcit pe continent, acela e Istoria). E clar, ne bat americanii şi la chirpici, suntem copţi!


Citeşte mai mult!

Renee Taylor, Secretul sănătăţii tribului Hunz (note de lectură)

In teritoriul Hunziei oamenii reusesc sa traiasca peste o suta de ani intr-o stare de sanatate fizica si mentala de exceptie. Barbatii pot deveni tati la varsta de nouazeci de ani. Dar cea mai mare realizare a lor este starea exceptionala de sanatate care nu este intalnita nicaieri in lume, prin faptul ca, imbolnavirile sunt foarte rare. Cancerul, bolile cardiovasculare (infarcturile, hipo si hiper tensiunile) ca si bolile timpurii ale copilariei sunt in general necunoscute. In acest tinut nu exista stari de infractionalitate la tineret, iar divorturile sunt foarte rare. Nu exista inchisori, politie sau armata, ele nefiind - pur si simplu -, necesare datorita faptului ca in ultimii o suta treizeci de ani nu a fost savarsita nici macar o singura ilegalite.

Regele lor. Mir Mohammed Jamal Khan, este un conducator democratic, iubit si respectat de catre supusii sai. El nu are nevoie de nici o paza sau de politie. Portile palatului sau sunt deschise totdeauna pentru oricine. Din punct de vedere al pozitiei geografice, acest tinut are granita cu Afganistanul, Rusia, China si Casmirul, precum si cu India, cu doua drumuri istorice, prin Kilik catre Rusia si prin Mintaka catre China. Hunzia este asezata doar la cateva mile fata de aceste tari, fiind astfel un punct strategic.

Sunt multe legende privind originea locuitorilor tinutului Hunz. Este insa curios ca oamenii care apartin rasei caucaziene si-au gasit ca loc de existenta astfel de inaltimi ale muntilor, fiind singuri oameni cu o piele alba intre multe rase musulmane si de hindusi, care in majoritatea lor au o piele inchisa la culoare. Iar in ceea ce priveste originea limbii vorbite de catre ei, care nu se aseamana cu nici o limba din cele cunoascute in acea regiune, intrebarile sunt si mai numeroase. Noi impartasim varianta in care locuitorii tarii Hunz sunt urmasii unor soldati greci, care au dezertat din armata lui Alexandru cel Mare in cautarea libertatii. Acei soldati si sotiile lor persane, au cautat un loc unde sa poata duce o viata linistita, iar in final ei au gasit valea care acum este cunoscuta ca fiind tinutul Hunz.

Hunzii nu manca alt zahar in afara de cel natural al fructelor. Fructele lor sunt exceptional de dulci si de o calitate superioara. Untul pentru paine era facut din lapte de capra.

De sute de ani locuitorii acestor tinuturi se lupta cu natura pentru a smulge muntilor mai mult pamant arabil. Este de la sine inteles, ca granele nu pot fi cultivate pe stanci. Dar nu exista nici un motiv pentru care un pamant bun, roditor sa nu poate fi adus aici din alta parte si asezat pe stanci. Pe unele parti orizontale si plate ale stancilor, oamenii alegeau locul pe care il intareau cu pietre iar apoi pe acest fundament ei asezau pamantul malos pe care il aduceau in cosuri mari, carate cu spatele din fundul raului care curge mai jos, in vale la distanta de cel putin 2.000 de picioare sau poate chiar mai mult. Locul, asa pregatit a fost apoi imprejmuit cu un zid inalt de 4 pana la 8 picioare, pentru ca pamantul adus sa nu poata fi spalat si dus de ploi, ape sau vanturi. Surplusul de ape, care se scurgea de pe versantii muntilor provenit din topirea zapezii era dirijat, printr-o retea de canale spre un canion pietros in care era depozitat. Ei au construit acest sistem de tarase atat de impunator si rodnic, fara a avea la indemana nici un fel de instalatii moderne in afara unor unelte rudimentare confectionate de ei.

Mama hraneste cu pieptul pe baiat timp de trei ani, iar pe fete timp de doi ani. In acest timp, pentru a se feri de o noua sarcina, sta mai departe de barbatul sau si traieste fara nici un fel de preocupari emotionale.

Copii Hunzilor au niste dinti formidabili, albi si nu folosesc nici un fel de pasta de dinti sau periaj pentru dinti. Isi curata dintii cu mici crengute, pe care le mesteca pana devin asemanatoare cu niste periute si aceste “periute” curata dintii si maseaza gingiile. Masajul este foarte important, pentru ca aduce sangele la suprafata gingiilor si le mentine astfel in sanatate si activitate.

Femeile din Hunzia nu sunt preocupate nicidecum de trecerea timpului, pentru ca aici timpul nu se masoara nici cu ora si nici cu calendarul. Timpul este masurat odata cu trecerea anotimpurilor, iar venirea unui alt anotimp inseamna venirea a ceva nou si interesant si in nici un fel nu este legat de pierderea unui timp, care nu se va mai intorce nici o data.

Femeile Hunza au un ten minunat. Copii lor au pielea curata fara nici un fel de cosuri sau alte necazuri dermatice. Hrana lor este, asa cum am mai spus-o simpla, sanatoasa, ei nu mananca zahar si nici un fel de alte “bunatati” din lumea civilizata precum bomboane, inghetata sau bauturi racoritoare.

In fiecare zi se mananca de doua ori, numai gospodinele servesc devreme in plus o gustare modesta. In jurul pranzului se mananca pentru prima data in zi. Mancarea este o parte vitala a existentei, si ei mananca in general pentru sanatate, si nu numai pentru placerea mancarii in sine, desi si acest lucru este prezent prin modul lor de a gati. Mancarea nu este prea bogata, iar meniul nu se schimba prea des, dar probabil acesta este cheea, poate principala, a sanatatii lor exceptionale, pentru ca stomacul lor nu este continuu umplut peste masura cu un amestec de diferite mancaruri.

In limba Hunzilor nu exista cuvantul “a se plictisii”. Intre munca si distractie nu exista o granita rigida. Hunzii deseori pleaca de la munca, pentru a lua parte la jocuri sau dansuri, dupa care, atunci cand, distractia s-a terminat, se intorc la munca, ca sa lucreze in continuare.

“In Hunzia am ajuns la convingerea, ca este posibil sa opresti pasul timpului, nepermitandu-i in acelasi timp sa te imbatraneasca. In acest fel intreaga noastra modalitate de a interpreta varsta se deosebeste de cea practicata de voi. Noi am ajuns sa consideram ca viata omului se imparte in trei perioade: anii tineri, varsta medie si anii bogati. In anii tineri domina aspectele placerii si aspiratiile, concomitent cu dorinta de a conduce. In varsta medie incepe cresterea echilibrului si intelegerii, fara sa se piarda placerea si nazuintele anilor tineri. In anii bogati - cu mult mai buni, cei mai buni din viata omului – obtinem maturizarea, intelegerea, capacitatea de a judeca si aprecia concomitent cu un dar minunat de toleranta - toate acestea sunt legate de calitatile celor doua perioade anterioare.”

Persoana care stie sa se destinda, se bucura de vitalitate si rezistenta si efectueaza munca sa mai repede decat acela care lucreaza intr-o stare de incordare. Corpul si gandul sunt legate puternic intre ele si functioneaza impreuna.

In centrul civilizatiei omul este obisnuit sa tina cont de faptul ca trebuie sa ingramadeasca tot mai multe bunuri materiale, fortandu-se in aceasta directie pana la limita nebuniei. Actionand astfel pierde capacitatea de a-si dirija forta sa interioara, si ca urmare devine tot mai supus unei incordarii, tensiuni enorme, care il stoarce de forta si capacitatea lui fizica de rezistenta scade In continuare noi occidentalii alimentam corpul nostru cu mancaruri in care lipsesc componentele de baza vii. Nu avem timp sa ne oprim si sa stam cateva minute sa ne destindem si sa meditam in liniste. Nu avem timp pentru o plimbare zilnica sau pentru practicarea de exercitii. Incordarea nervoasa ne scurteaza noua viata. Omul devine usor iritabil, nu reuseste sa ajunga la o linistire completa a gandurilor sale, pentru ca muschii, nervii si creerul sau, sunt continuu intr-o stare de enorma incordare.

Trebuie sa ne dam seama ca, o dieta echilibrata, naturala ne furnizeaza noua albuminele, vitaminele si mineralele de care are nevoie corpul nostru. Daca toti am trai in Hunzia, nu ar trebui sa ne facem griji in aceasta directie. Dar in alte regiuni ale lumii, unde atat de multe mancaruri artificiale apar in meniul nostru zilnic, trebuie sa controlam de unde vine mancarea noastra, in scopul asigurarii echilibrului necesar. In aceasta situatie pentru a intarii corpul nostru cu o alimentatie echilibrata, este necesara folosirea tabletelor si capsulelor. Trebuie sa stim cum sa ne administram aceste ajutatoare, pentru ca alimentele sa fie armonizate cu intreaga noastra dieta. Din aceste motive un studiu serios al modului cum ne alimentam este tot atat de important ca si stiinta de a scrie si citi. Pentru aceasta ignoranta vom plati un pret mare.

Hrana Hunzilor consta in cea mai mare parte din grane (grau, orzoaica, hrisca, mei) legume cu frunze verzi, cartofi, mazare, fasole, lapte proaspat si zer, lassi - unt sedimentat si branza, fructe proaspete, mai ales caise, dude precum si alte fructe uscate la soare, carne numai in unele ocazii speciale, si vin natural din struguri.

Painea Hunzilor este sanatoasa, nerafinata, poate chiar grosolana, nedelicata, dar in schimb este plina de elemente nutritive pretioase. Partea bobului de grau, din care va creste o noua planta, se numeste germene. Acesti germeni sunt cea mai pretioasa parte a graului, si datorita faptului ca germenele este uleios, are tendinta sa se strice repede. Pentru aceasta in principal se arunca germenele din faina care este predestinata vanzarii, si care deci trebuie sa fie pastrata. Germenele uleios poate sa duca la stricarea fainii. La vanzare ajunge astfel doar amidonul alb. Partea exterioara a bobului se numeste tarate. In procesul de prefabricare industriala a fainii, aceste arate sunt deasemenea aruncate. Atunci cand ele raman dau o culoare maronie fainii si painii. Oamenii s-au obisnuit sa aprecieze calitatea fainii dupa o culoare cat mai alba si in mod consecvent prefera o faina alba decat una mai inchisa la culoare. Principalul scop al fabricarii fainii industriale este ca in timpul lungii pastrari pana la consum, faina sa nu se strice si sa nu faca gandaci.

Realizarile noastre in materie de brutarie sunt concretizate prin aparitia de noi si apetisante produse din faina alba care sunt imbogatite artificial. Dar de ce sa se strice lucrurile bune, naturale si in schimb sa apelezi la inlocuitori artificiali ? Mie mi se pare ca acest lucru este putin cam prostesc, daca stam sa ne gandim. Si pentru ce – in fond - trebuie sa mancam paine alba ? Pentru a obtine a franzela alba, graul trebuie sa fie macinat si supus unor astfel de prelucrari prin care isi pierde calitatile sale naturale de izvor de sanatate.

Este cunoscut ca acest proces de pasteurizare limiteaza unele calitati sigure de sanatate ale laptelui. Pasteurizare face ca albuminele laptelui sa fie calitativ mai slabe, in comparatie cu cele ale laptelui proaspat. Aceasta este foarte important pentru organism, pentru ca prin pasteurizare una din enzimele - cunoscute de stiinta - este distrusa si anume acea enzima care joaca rolul principal in asimilarea substantelor minerale din lapte.

Hunzii folosesc spanacul, salata, morcovul, mazarea, ridichea neagra, dovleacul, frunzele tinere a diferitelor plante medicinale, germineaza seminte leguminoase (fasole si mazare) si le mananca crude. Folosirea de plante medicinale pentru gatit si la salate este un obicei generalizat iar una din bauturile lor preferate este ceaiul din plante medicinale. Cartoful si ridichia sunt legume consumate foarte des.

Hunzii nu sunt vegetarieni. Totusi carnea este un aliment, care foarte rar poposeste pe masa lor. Au putine animale, pentru ca animalele precum vacile, oile, sau caprele trebuiesc hranite iar hrana este putina datorita faptului ca pasunile sunt limitate. De aceea carnea este servita rar, de obicei la anumite ocazii precum de sarbatori sau la nunti.

Caisele sunt consumate crude vara si uscate iarna. Cele uscate vara la lumina soarelui sunt consumate in lunile de iarna. Samburii de caise sunt sparti si miezul lor este mancat. Miezul este gustos si hranitor probabil si foarte sanatos. Din miezul samburilor de caise este extras uleiul de caise, care este folosit aici in cantitati mari. Uleiul de caise este folosit la gatit, la prepararea salatelor de cruditati, drept ingredient pentru prepararea mancarurilor, ca medicament si chiar ca un preparat cosmetic pentru ingrijirea pielii si a parului. Acest preparat cometic este folosit de barbati, de femei si de copii cu rezultatele foarte bune pentru ca toti au aici un ten frumos si neted iar parul lor este bogat si lucios.

Prepararea uleiului este o indeletnicire migaloasa si cade de obicei in sarcina femeilor. Mai intai samburii sunt sparti si miezul scos. Apoi miezul este macinat cu ajutorul pietrelor pana se obtine o pasta fainoasa marunta. Acesta faina este apoi usor umezita cu apa si incalzita la foc mic. Atunci, cand din pasta incepe sa se separe uleiul, vasul este luat de pe foc si cu mana se stoarce pasta pana la ultimul strop de ulei. In sfarsit uleiul este scurs in vase curate si este racit. Produsul final are o culoare de un galben auriu foarte frumos.

In ultimul timp s-a descoperit ca sanatatea oamenilor este in mod strans legata de componenta alimentelor care provin din plantele crescute si stranse de pe sol. Iar singura modalitate de a obtine astfel de elemente esentiale pentru viata este sa le mananci. Dar oare mancarea pe care o consumam de obicei ne furnizeaza noua aceste elemente trebuincioase? Nu, deoarece pamantul in care au fost ele cultivate duce el insusi lipsa de astfel de elemente. Trebuie deci, in primul rand, sa ne ingrijim de hranirea pamantului care ne va hranii ulterior pe noi.
Citeşte mai mult!

Introducere la construcţiile ecologice (partea a II-a)

Ziceam în episodul pilot al acestui micro-serial că există un material aproape universal distribuit, accesibil cu costuri tinzând spre zero, şi care poate răspunde foarte bine cerinţelor rezonabile ridicate de o locuinţă privată pe pământ. Am exagerat prin multiple omisiuni. De fapt, lutul este cam de 100 de ori mai bun decât orice alt material sintetic. Şi se pot face nu doar mici construcţii în regie proprie, ci şi construcţii civile şi industriale pretenţioase. Nu spun că există material perfect, nici Raiul n-a fost, pentru că doar Dumnezeu este bun. Însă dacă n-ar fi obscurat de o campanie comerciale care a durat aproape o generaţie, lutul ar fi azi visul oricărui constructor, de orice talie.

Ce este lutul? E o intrebare fundamentală, de al cărei răspuns depinde modul în care ne raportăm noi la el. Tehnic vorbind, este un dozaj foarte divers a trei ingrediente de bază: argilă, nămol şi nisip. Mai mult decât atât, pe lângă procentele diferite, argilele variază şi ele de la kaolinită (improprie construcţiilor dar excelentă pentru porţelan) până la montmorillonită (excelentă pentru case din lut), iar nisipul merge de la foarte fin la nisip aspru (cu cât mai aspru cu atât mai bine pentru construcţii). Nu există deci lut ci, forţând un plural, luturi. Diversitatea este însă atenuată de o veste bună: plaja formulelor potrivite pentru construcţii este foarte generoasă. Principalul "defect" al lutului este deci faptul că nu poate fi standardizat. Lucru firesc pentru tot ceea ce e natural, dar impardonabil pentru mentalitatea modernă, care nivelează şi uniformizează totul, reducând brutal calitatea la cantitate.

Hai să facem o micuţă comparaţie. Materialele moderne au nevoie de executanţi fideli, lutul cere oameni capabili să ia decizii în funcţie de condiţiile particulare. O casă cu fundaţie de beton va fi aceeaşi şi în America, şi în China, doar forma e alta. O casă cu pereţi de lut permite o varietate a abordărilor tehnice deconcertantă. Tencuiala de ciment este până la urmă aceeaşi. Tencuielile din lut sunt de foarte multe feluri, servind multor scopuri. Standardizarea este un fenomen endemic al modernităţii, care simplifică la extrem lucrurile, şi al cărei efect pervers este lenea intelectuală a celui implicat în manipularea materialului. Lutul, ca orice material tradiţional, cere ochi atent, experienţă, o bogată cunoaştere tehnică. Lutul are nevoie de un meşter care să ia decizii. Materialele moderne, aşa cum spuneam, cer doar executanţi fideli.

Comportamentul lutului într-o construcţie este absolut unic, şi aici începem să vedem cu ce avem de-a face. Să începem cu umiditatea aerului din interior. Există o relaţie foarte interesantă între lut şi umiditatea unei case. Practic, omul are nevoie de o umiditate ambientală de 30-70%, sub acest nivel răceşte foarte uşor, iar peste acest nivel face astm. Lutul conservă în mod firesc această umiditate, dând drumul la vapori de apă dacă se coboară sub 30%, şi absorbind vapori de apă dacă se creşte peste 70%. Nu e nevoie de nimic special, de nici un aparat, de nici o forma de energie pentru a obtine acest efect. Acesta e lutul. În zonele cu climat rece, vaporii de apă din aerul de interior ies prin pereţi spre exterior. Dacă aerul e răcit în pereţi şi atinge punctul de condens, atunci se produce condensarea. Umezeala reduce capacitatea de izolare termică şi poate duce la creşterea ciupercilor. Avand o mare capilaritate, lutul transportă rapid umiditatea în afara clădirii, pericolul condensării în pereţi fiind redus. Cimentul nu este capabil de acest mecanism. De fapt, cimentul face exact pe dos, având nevoie de input energetic care să-i corecteze defectele. Într-o casă cu tencuială pe bază de ciment umiditatea se reglează prin intermediul aparatelor.

Alte avantaje notabile: Lutul menţine căldura – nu neapărat datorită unor calităţi intrinseci, cât faptului că zidăria din lut are în multe abordări arhitectonice grosimea de 60-100 cm, realizând în practică conceptul de masă termică, pe care clădirile actuale îl ratează cu brio. Masa termică acţionează ca o baterie, înmagazinând căldura în timpul zilei şi dându-i drumul în timpul nopţii, şi invers, înmagazinând răcoarea nopţii pentru a o elibera în timpul zilei. Ciclul anual înregistrează acelaşi comportament: lutul ţine răcoare vara şi cald iarna. Factorul de “întârziere”, despre asta fiind vorba aici, se referă la perioada de timp în care temperatura din exterior ajunge în interior. Un perete cu o capacitate de înmagazinare a căldurii crescută determină o întârziere mare şi o scădere a căldurii mare, în timp ce un perete cu o izolaţie termică mare doar reduce amplitudinea temperaturii. În zonele cu zile călduroase şi nopţi friguroase, un factor de întârziere notabil este foarte important pentru crearea unui climat interior confortabil. Acest factor este influenţat atât de materialul de construcţie, cât şi de forma clădirii. În Egipt s-a efectuat un test având ca obiect două clădiri, prima din pereţi construiţi din cărămizi de lut, având grosimea de 50 cm, iar cealaltă din beton având grosimea de 10 cm. Variaţia de temperatură în exterior a fost de 13 grade Celsius, în interiorul casei din lut a fost de doar 4 grade Celsius, iar în casa de beton a fost de 16 grade Celsius. Astfel, amplitudinea temperaturii a fost de patru ori mai mare în casa din beton decât în cea de pământ.

Lutul economiseşte energia şi reduce poluarea mediului înconjurător – în mod evident, dacă materialul de construcţie se obţine atunci când se sapă fundaţia casei, cheltuielile de transport sunt zero. Dacă lutul nu trebuie ars, ci se usucă la soare, cheltuielile cu energia sunt şi ele zero. Evident, dacă nu eliminăm noxe în atmosferă (industria cimentului este unul din marii poluatori!), nu vom avea nici chimicale deversate în natură. Însă mai sunt două aspecte formidabile: lutul poate fi folosit ad nauseam. Să zicem că te plictiseşti de o construcţie şi vrei s-o culci la pământ. Nu aduci demolările, nu încarci camionul, nu duci deşeurile la groapa de gunoi a oraşului. O desfaci pe bucăţi, o topeşti în apă, şi din material faci altă clădire. Lutul practic nu se uzează, nici nu are termen de garanţie (decât poate până la sfârşitul lumilor). Şi ca să fie capac la toate, lutul absoarbe agenţii poluanţi din aer. Se vorbeşte despre efectul purificator al caselor din lut. Nu-mi pot explica asta. Poate lutul e viu, cum sunt plantele. Habar n-am.

Până la urmă, dincolo de faptul că e un compus din argilă + nămol + nisip, este legitim să ne întrebăm cu ce anume poate fi asemuit lutul. Minerale măcinate de-a lungul timpului, zic experţii. Particule de rocă zdrobite fin, cu o acţiune parodiată de materialele de construcţie moderne: argila se umflă în contact cu apa, iar sub acţiunea vibraţiilor face o priză fantastică cu nisipul şi nămolul. O casă din lut este nici mai mult nici mai puţin decât o rocă reconstituită plastic în contact cu apa şi cu forţele electromagnetice. Nu cred că a explica din ce este compus ceva, revine la a defini materialul respectiv. Altfel spus, a clasifica nu este a explica. Cred dimpotriva în definiţiile sintentice. Pentru mine, lutul este la jumătatea distanţei dintre aluat şi rocă. Plastic atunci când îl modelăm, solid în momentul în care procesul modelării ia sfârşit. Ţine aproape de miracol, acest material pe care îl extragem sub formă de praf, îl umectăm şi apoi îi dăm formă pentru 3-4 secole.

Hai să mai vedem câteva dintre calităţile lutului, nebănuite pentru cei mai mulţi dintre noi. Rezistenţa la compresie a unui material de construcţie este aflată în directă conexiune cu capacitatea acestuia de a creşte pe verticală. Se consideră că rezistenţa la compresie a elementelor uscate ale clădirilor făcute din pământ, precum pereţii de pământ bătătorit (rammed earth), are în general valori între 5 şi 50 kg/cm patrat. Totuşi, în Yemen există exemple de case din pământ care au greutate dublă faţă de aceasta. De aici profesorul Gernot Minke de la Universitatea din Kassel trage concluzia că este posibil să construieşti o clădire de pământ cu 10 etaje. Şi nu este doar o posibilitate teoretică. În oraşul Shibam, din Yemen, aflat in patrimoniul UNESCO, există blocuri făcute din chirpici, care dateaza din sec. XV.

Mai există o diferenţă foarte importantă între materialele de construcţie convenţionale şi cele tradiţionale: cimentul se amestecă cu nisip, sau cu pietriş, sau cu tot soiul de adezivi, în vreme ce lutul subţire capătă proprietăţi noi şi neaşteptate dacă este amestecat cu zer, brânză albă grasă, brânză proaspătă, urină, bălegar, ulei de in dublu rafinat, clei de cazeină şi var. Fiecare dintre aceste combinaţii aduce ceva deosebit. De exemplu, lutul poate deveni rezistent la abraziune dacă se adaugă la amestecare brânză albă şi var. Dacă ulterior se dă cu ceară pentru podele, rezistenţa la abraziune creşte considerabil. Adăugarea făinii de secară îmbunătăţeşte prelucrarea tencuielii şi măreşte rezistenţa suprafeţei la abraziune uscată şi umedă. O astfel de rezistenţă poate fi creată prin adăugarea de borax, uree, gluconat de sodiu şi ziare mărunţite (care furnizează fibre de celuloză şi clei). Îmbibat corespunzător cu ulei de in, lutul poate servi la crearea unei chiuvete perfect impermeabile. Ajunşi în acest punct, realizăm că lutul se combină cu materiale organice. Se spune că porţelanurile chinezeşti şi-ar trage secretul rezistenţei din dozajul kaolinitei cu urină fermentată. Afli toate acestea şi-ţi spui că ne-am fi putut lipsi de industria chimică, de toată poluarea adusă de combinate, numai că am ales, cândva, greşit. Este poate timpul să revenim la ceea ce făceau părinţii părinţilor noştri, care erau capabili să construiască 4-5 case într-o viaţă de om fără să se îndatoreze la cămătari.

Cea mai proastă opţiune pentru finisarea unei case din lut este tencuiala din ciment. Pusă parcă cu ruşine, să nu vadă lumea că stăpânul n-a avut bani de cărămizi arse, cimentul distruge în câtiva zeci de ani lutul din cauza comportamentului opus în raport cu umezeala şi cu vaporii de apă: în vreme ce cimentul atrage umezeala şi împiedică circulaţia vaporilor de apă, lutul permite atât înmagazinarea cât şi eliminarea umezelii, permiţând circulaţia vaporilor de apă. Clădirile istorice renovate cu tencuieli din ciment au mâncat lutul în doar 50 de ani, cerând refacerea lor cu elementele de decoraţiune originale. Cea mai simplă metodă de întărire a suprafeţei exterioare din lut este consolidarea prin frecarea cu o piatră sau o mistrie de metal. Prelucrarea este corespunzătoare dacă suprafaţa apare strălucitoare şi nu se văd pori sau crăpături. Deci simpla compresie este superioara cimentului. Compoziţia materialului rămâne nemodificată, producând o rezistenţă surprinzătoare la intemperii. În Nepal, un înveliş rezistent la intemperii este făcut din var nestins, grăsime şi apă. Ţăranii români foloseau pentru protecţia suprafeţei din lut un amestec de var cu zer.

Hai să încercăm să facem o sinteză a acestui episod. Lutul este un material ale cărui proprietăţi depăşesc de departe tot ce-au putut da laboratoarele chimice. Poate fi echivalat cu libertatea, pentru că a face o casă în regie proprie reduce cheltuielile practic la ceva lemn, uşi, ferestre şi acoperiş. Provocările intelectuale sunt pe măsura rezultatelor excepţionale care se pot obţine, lutul având o versatilitate uluitoare. Cum sunt cu putinţă toate acestea? Cum se poate ca o casă de la Muzeul Satului să aibă un aer mai primitor decât un apartament modern, în ciuda faptului că nimeni nu mai locuieşte în ea de 70-100 de ani? Oare rezonanţa noastră cu acest material ţine de o anumită compatibilitate ancestrală, neluată în seamă de timpurile noastre bezmetice? Din ţărână suntem făcuţi şi în ţărână ne întoarcem, spune prohodul. Dumnezeu l-a făcut pe om din lut, peste care a suflat duh. Evreii l-au numit pe Adam Kadmon, adică Adam cel Roşu, Adam din Lut. Fără greş, Scripturile tuturor religiilor ştiu că suntem apă, aer şi lut. Printr-o corespondenţă premeditată, pe pământ aceste lucruri sunt la dispoziţia tuturor, bogaţi şi săraci deopotrivă, fiind aproape universal raspandite. Şi dacă o casă omenească, o locuinţă pe potriva Omului, ar trebui să fie construită din aceleaşi materiale ca şi el, din apă, aer şi lut?

Note fotografice:

[01] Casă din lut, construită după tehnica englezească numită "cob". Prin aceste procedee extrem de artistice, casa este practic o sculptură, putând integra inclusiv mobilier din lut. Formele sunt preponderent rotunde, naturale, evitându-se muchiile şi zidurile drepte.

[02] Casă din “cob” cu etaj, acoperită cu material vegetal.

[03] Marea Moscheie din Djenné (Mali), probabil cel mai mare edificiu din lut din lume. Tehnica de construcţie constând în suprapunerea de mingi de lut încă umede, numită djenné-ferey, seamănă foarte mult cu chirpiciul (adobe). Clădirea are forma unui pătrat cu latura de 75 de metri, având plafonul la 20 de metri. Acoperişul este susţinut de 90 de coloane din lemn, iar sub el încap o mie de persoane. Zidurile au o grosime de 40-60 cm. Ansamblul este amplasat în apropierea râului Bani, ale cărui inundaţii constituie o ameninţare permanentă, şi are nevoie de întreţinere regulată.

[04] Oraşul Shebam in Yemen este unic în lume pentru clădirile sale din chirpici, unele depăşind 30 de metri, şi datând de peste 500 de ani.

[05] Vedere din interiorul conceptului earthship, creaţia arthitectului american Michael Reynolds. Punând în valoare vechi principii arhitectonice abandonate de construcţiile perioadei consumiste, earthship-ul este autosuficient energetic, putând să-şi obţină din mediu apa şi energia de care are nevoie, şi este capabil să atingă performanţe termice incredibile: la - 35 de grade Celsius în atmosfera deşertului texan, temperatura în interior se situează la + 17 grade fără nici o încălzire în interior. Materialele de construcţie sunt în mare parte deşeuri recuperate, iar elementul omniprezent este lutul.
Citeşte mai mult!

Introducere la construcţiile ecologice (partea I)

Citeam în urmă cu ceva ani la René Guénon că modernitatea este o conspiraţie, una care se va risipi de la sine atunci când oamenii vor re-înţelege adevărata valoare a lucrurilor. Am avut nenumărate ocazii de atunci să mă lămuresc în privinţa profunzimii acestor cuvinte. Suntem, cei mai mulţi dintre noi, victimele acestei monstruoase conspiraţii. E neîndoielnic adevărat pentru lumea ideilor, e valabil în ceea ce priveşte abordarea sustenabilă a agriculturii, e nu mai puţin adecvat în privinţa materialelor de construcţii. Una dintre cele mai sinistre păcăleli care a făcut ravagii în ultimii 78-80 de ani este aceea a îndatorării pe viaţă pentru a cumpăra un apartament sau pentru a clădi o casă pe pământ. Indiferent de ce spune teoria juridică, ipoteca pe care o bancă o are asupra unui imobil este chiar o formă de proprietate - aceea a băncii, pentru că ratele pe care le plăteşte "cumpărătorul" sunt asimilabile până la urmă chiriei lunare. Şi nicicând nu a existat o disproporţie mai gravă între efortul făcut şi lucrul obţinut.

Hai să zicem că pe planeta Pământ ar exista un material de construcţii abundent, aflat practic la îndemâna a peste 80% dintre oameni, în cantităţi copleşitoare, gratuit sau la preţuri derizorii (de genul sub 10 dolari tona, esenţialmente pentru transport). Sună halucinant, nu? Să împingem ipoteza şi mai departe, zicând că acest material nu este numai omniprezent, dar este în plus şi cel mai bun posibil pentru a construi case în care să locuiască oameni, pentru că e capabil să ţină răcoare vara şi să înmagazineze căldură iarna, este impermeabil la apă cu un tratament simplu dar permeabil la vaporii de apă, adică adio igrasie, este complet nepoluant ba chiar purifică aerul. Pare ştiinţifico-fantastic, nu? Ce poţi face ca să opreşti toate astea? E simplu, creezi un material de construcţii scump, poluant şi prost, ca să facă cineva bani din monopolul ăsta, mulţi bani. Un material din care să faci clădiri care se încing vara şi se răcesc bocnă iarna, ca să fie nevoie să le conectezi ca pe bolnavi la aparate, pompând energie contra bani, mulţi bani. Un material care să fie permeabil la apă, dar să stopeze vaporii de apă, ca să ai condiţii de mucegaiuri, şi astfel clădirile să se renoveze periodic, pentru bani, mulţi bani, iar oamenii să se trateze împotriva astmului. Mai are rost să spun că pe bani, mulţi bani?

Numai că n-am expus o ficţiune, ci o conjuraţie. Materialul de construcţie cel mai bun şi cel mai accesibil, aproape întotdeauna gratuit, este lutul, şi se găseşte chiar sub picioarele noastre. Moment în care începem să strâmbăm din nas, e normal, am fost spălaţi pe creier, şi atunci când circumvoluţiunile ni se trezesc la viaţă avem aşa, ca o greaţă la stomac. Aerul tare al adevărului e insuportabil la început. Ziceam că Dumnezeu nu ne-a dat numai mâncare pe pământ, ci şi cu ce să ne face casele. Şi a dat atât de mult încât niciodată nu ar putea fi epuizat, dăruind şi pe bogat şi pe sărman deopotrivă, fără să ceară nimic în schimb. E greu să admitem că aerul, apa, mâncarea şi materialele pentru case au fost puse la îndemâna tuturor oamenilor, că n-a trebuit inventat nimic, ba chiar că rodul « progresului » e de fapt un şir de piedici pe care ni le-am pus singuri în timp ce ne aflam în plină fugă... La mai puţin de 1 metru sub pământ se află un material care întruneşte toate condiţiile pentru a face o casă uscată, sănătoasă, estetică şi nepoluantă. Cu ceva efort fizic, cu inspiraţie şi amuzament, ajutat de tehnologii subrudimentare, oricine îşi poate face o casă fără să se îndatoreze pentru un sfert de secol la cămătari.

De fapt, se poate mult mai mult decât atât, mai mult decât frumuseţile pe care le vedem la Muzeul Satului. Din lut yemeniţii fac palate înalte de peste 40 de metri. Aproape toate moscheile africane, minarete majestuoase sunt făcute din lut. Marele Zid Chinezesc, singura construcţie arhitectonică ce se vede din spaţiul cosmic, este construit în cea mai mare parte din lut, acoperit sau nu cu piatră. Ironic, nu ? Civilizaţia pre-columbiană Anasazi a lăsat ruine într-o foarte bună stare de conservare ale unor clădiri construite din chirpici (adobe). Piramidele precolumbiene din America Centrala si de Sud sunt umplute si ele cu lut. În Europa de Vest există clădiri din lut locuite, de 3-4 etaje înălţime, datând de 4-500 de ani, într-o stare de conservare excelentă. Mortarul roman, care a fost folosit de la îmbinarea pietrelor din Colosseum şi până la catedralele medievale, era o combinaţie de lut şi var, la îndemâna oricărui ţăran cu un pic de glagorie.

Ne place sau nu, la edificarea palatului Versailles n-a intrat nici un sac de ciment. Pereţii Catedralei Sixtine n-au cunoscut niciodată varul lavabil. Termopanele actuale sunt puerile în raport cu sticla flexibilă care există de sute de ani la multe dintre catedralele gotice, şi al cărei secret de fabricaţie s-a pierdut. Fundaţiile rigide din fier-beton şi ciment răspund incomparabil mai prost la cutremure decât fundaţiile fără liant din pietre aşezate cu artă unele peste altele. Suprema prostie arhitecturală şi tehnică a fost atinsă la casele americăneşti, coborâte la nivelul de consumabile, utilizabile cam atât timp cât se plăteşte ipoteca. Ca să treci de la locuinţe cvasi-gratuite care ţin 500-1000 de ani cu întreţinere accesibilă celor necalificaţi, pentru a ajunge la locuinţe hiperscumpe, nocive pentru sănătate şi mediu, necesitând cantităţi enorme de energie pentru a fi fabricate, şi alte cantităţi uriaşe de energie pentru a fi menţinute în parametri suportabili pentru om, e nevoie de o conjuraţie.

Ideile moderne parodiază ţesătura metafizică a lumii tradiţionale. Mâncarea pe care ne-o oferă producţia de masă maimuţăreşte adevărata hrană de care avem nevoie pentru a fi sănătoşi. Locuinţele pe care cu greu le obţinem sunt păcăleli arhitectonice pentru care ne amanetăm viitorul nostru şi al copiilor noştri. În ciuda a ceea ce se spune, scump nu înseamnă şi bun, pentru că niciodată cantitatea nu a putut servi ca măsură calităţii. Bun poate fi şi adesea este ceva foarte ieftin sau gratis, dar inteligent. Ce e nou nu este adesea superior a ceea ce este vechi, ba chiar dimpotrivă. De fapt, dacă noul este produsul complexului industrial, poţi paria că este scump, prost, strident, perisabil şi urât. Compară cu produsele meşterilor din vechime şi-ai să-mi dai dreptate. În cele ce urmează, în câteva texte, voi trece în revistă principalele tehnici de construcţie ecologică (cob, straw balls, earthbags, earthship, rammed earth etc.), cu avantajele şi dezavantajele lor. Prezentări succinte, comparaţii cu tehnici înrudite sau cu tehnicile moderne. Ceva filmuleţe, linkuri, cărţi. În urmă cu câteva luni, un articol stupizel despre Sepp Holzer m-a făcut să descopăr permacultura, să citesc clasicii curentului aproape în întregime şi să-mi doresc să aplic această paradigmă pe pământul meu. Cine ştie câte case se vor face pornind de la acest mic serial? La urma urmei, nu este vorba despre vreo exotică soluţie alternativă, ci de chiar SOLUŢIA. Alternativele modernităţii s-au răsuflat.

Note fotografice:

(1) Minaretul moscheii Al-Mihdar din Tarim, Yemen. Înaltă de 38 de metri, construcţia este făcută din chirpici realizaţi manual.

(2) Acoperiş tip cupolă din chirpici, cu o deschidere de 5,2 m şi o înălţime de 4,6 m, cu deschidere în partea superioară. Aparţine unei reşedinţe tip office construită în 1992 într-o suburbie a oraşului Kassel din Germania şi respectă toate standardele ecologice.

(3) Capela Reconcilierii din Berlin, Germania. Peretele este din lut bătătorit (rammed earth), are 7,2 m înălţime şi 0,6 m grosime).

(4) Locuinţă făcută din baloţi de paie acoperiţi cu argilă (straw balles), construită în plin deşert, în Taos, New Mexico, SUA. Colectează pasiv energia solară prin geamurile frontale îndreptate spre sud, zidul masiv de lut din interior, la care se adaugă izolaţia termică naturală deosebit de eficientă.

(5) Locuinţă construită de Alison Kennedy şi prietenii ei din saci umpluţi cu lut (earthbags). Bugetul antrenat a fost ridicol.

(6) Dom din saci umpluţi cu lut (earthbags) construit de Kaki Hunter şi Donald Kiffmeyer.
Citeşte mai mult!

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 8)

Cursul 8 poate fi downloadat de aici.
Tema cursului este înființarea unei grădini.

Componentele necesare ale unei grădini sunt: soarele, apa, solul. Tot ce trebuie să facă un grădinar e să știe cum să le gestioneze.

Plantele care produc hrană au nevoie de minim 6 ore de expunere la soare zilnic. Ideal este între 9-10 ore.

Discuție despre Solar Pathfinder – instrument de identificare a gradului de expunere la lumină - zilnică, lunară și anuală - a unei așezări. O descriere mai detaliată a modului de funcționare a acestui instrument poate fi urmărită aici.

Sursele de apă ale grădinii: apa din rețeaua de canalizare, colectarea în butoaie și cisterne, iazuri, apa menajeră.

Modalități de păstare a apei în gospodărie:
- utilizarea mulciului
- udarea plantelor dimineața și seara (nu la prânz, când din cauza razelor puternice putem provoca arsuri plantelor și evaporarea e mult mai rapidă)
- construirea de șanțuri pentru colectarea surplusului de apă
- folosirea straturilor joase în locul răzoarelor înalte

Solul

Este necesară o analiză a solului pentru a afla: pH-ul solului, proporția de azot, fosfor, potasiu și materie organică. De asemenea, e necesar să vedem felul în care apa este drenată, dacă solul este preponderent nisipos sau argilos și dacă prezintă hardpan (strat subteran de oxid de fier și alți coloizi, impermeabil, prin care nu pot trece rădăcinile plantelor).

De asemenea, este necesară o analiză a orizonturilor solului.

Caracteristicile humusului:
- complexitate chimică deosebită
- rezistența la descompunere
- sarcină negativă
- culoare închisă.

Ceea ce ne dorim este ca stratul humus să fie cât mai gros – prin adăugarea de materiale organice.

Una dintre modalitățile prin care putem îmbogăți stratul humic este prin compost.

Ceea ce urmărim în producerea de compost este un raport de 12:1 între materia brună (carbon) și materia verde (azot).

În două săptămâni din momentul culegerii, majoritatea plantelor pierde circa 60% din substanțele nutritive. De aceea, este extrem de important consumul hranei locale.

Nu trebuie să folosim lemn tratat sub presiune în grămada de compost.

Într-o gospodărie de mici dimensiuni, Hooker obține 1-1,5 yarzi (0,9-1,3 metri) cubi de compost / an.

Putem folosi grămezi de compost pentru intervale diferite de timp, în funcție de timpul de descompunere.

O tehnică recomandată de Hooker este următoarea: se sapă o groapă de 15-20 cm, la baza ei se pun coceni de porumb sau tulpini de floarea soarelui, pentru aerisire. Se aplică straturi succesive de bălegar de cal și paie, udând fiecare strat. Se fixează câteva țevi în plan vertical, în grămadă, în care se pune „activator biodinamic” (diverse plante). După șase luni, rezultatele sunt uluitoare.

Lectură recomandată: John Jeavons - How to Grow More Vegetables and Fruits (and Fruits, Nuts, Berries, Grains, and Other Crops) Than You Ever Thought Possible on Less Land Than You Can Imagine.

Tehnica sapei duble

Tehnica sapei duble este o tehnică de ameliorare a solului folosind săparea și fărâmițarea succesive, pe două niveluri de adâncime. (O schemă a tehnicii poate fi văzută aici.)

Avem nevoie de un hârleț și o furcă.

Secretul este să nu întorci solul, pentru ca straturile nefertile să nu ajungă să suprafață.

Prin acest procedeu, se formează pori mari de aer – care permit apei și substanțelor hrănitoare să circule și pori mici de aer – care vor depozita apa, la care rădăcinile vor avea acces permanent.

Grădina lasagna

Tehnica lui Hooker pentru grădina lasagna este următoarea : nu se sapă, la bază, doar se tunde iarba de dedesubt și se udă bine, apoi se adaugă ziare și cartoane (care împiedică lumina să pătrundă). Se adaugă compost și paie. Dacă avem la dispoziție bălegar de cal, îl aplicăm chiar peste carton.

Hooker fixează pe această suprafață o leasă cu ajutorul căreia cultivă roșii.

Hooker evită să pună în grădina lasagna frunze provenite din gospodării cu gazon gol (neînsoțit de alte plante) deoarece este foarte posibil ca acestea să fie îmbibate cu chimicale.

Gazonul este plictisitor.

Există un semn de întrebare în privința substanțelor cu care ziarele sunt înălbite. Cartoanele sunt însă un material sigur.

Policulturi

Este importantă cunoașterea plantelor companion – ex. salata verde cu ceapa și morcovii, plantându-le la mică distanță, dar evitând ca plantele să se lupte pentru a obține substanțe nutritive și lumină solară. De asemenea, usturoiul are o bună influență asupra verzei, îndepărtându-i dăunătorii.

Breslele de plante

ex. Porumb, fasole și dovleac

În proiectarea breslelor, trebuie să ținem cont de înălțimea plantelor și de cantitatea de lumină de care acestea au nevoie.

Ex. Ardei gras, busuioc, roșii ; varză de Bruxelles, păstrârnac, spanac, țelină; ridichi, salată verde, ardei gras.
Breslele se stabilesc pe baza unor anumite funcții:
- plante care îndepărtează insectele;
- plante care îmbogățesc solul;
- plante care produc mulci;
- plante-barieră;
- plante care acumulează nutrienți;

Lectură recomandată pentru acest aspect – Toby Hemenway - Gaia’s Garden

Resurse internet recomandate:

Growing Small Farms Website
Carolina Farm Stewardship Association Pittsboro, NC
Useful plant nursery

Edible landscaping online

Volum recomandat:

Dave Jacke, Eric Toensmeier - Edible Forest Gardens
Citeşte mai mult!

Sir Albert Howard, Un testament agricol (note de lectură)

Lucrarea lui Howard este bazată pe premisa că practicile agricole corecte sunt bazate pe observaţia şi utilizarea proceselor naturale. Este concomitent o critică a civilizaţiilor, judecându-le nu pornind de la artefactele şi victoriile lor, ci de la răspunsul acordat îndatoririi sacre de a transmite intactă moştenirea fertilităţii solului.

Capitolul 1. Introducere

Menţinerea fertilităţii solului este prima condiţie a oricărui sistem permanent de agricultură. În procesul obişnuit al producţiei de recolte fertilitatea este în mod constant pierdută. De aceea restaurarea ei continuă prin intermediul îngrăşămintelor animale şi a managementului solului este imperativă.

Există patru mari sisteme agricole:
a) metodele Naturii (aşa cum pot fi observate în pădure, pajişte şi ocean);
b) agricultura naţiunilor dispărute;
c) practicile Orientului care n-au fost afectate de ştiinţa occidentală ;
d) metodele în vogă în Europa şi America de Nord în ultima sută de ani.

Metodele Naturii de gestiune a solului

Culturile mixte şi speciile de animale diferite sunt regula – niciodată natura nu încearcă să creeze o monocultură.

Solul este întotdeauna protejat de acţiunea directă a soarelui, ploii şi vântului. Nimic nu se pierde. Îndeosebi apa de ploaie este conservată cu grijă: o mare porţiune este reţinută de suprafaţa solului, în vreme ce excesul este transferat spre subsol, pânze de apă freatică şi râuri. Rareori se formează şuvoaie la suprafaţa solului, iar atunci când acestea există, vorbim despre apă curată, pentru că particulele de sol nu se deplasează. Rareori şi foarte puţin apare seceta în pădure.

Pădurea îşi produce propriul îngrăşământ. Vegetalele şi dejecţiile animalelor sunt convertite în humus. Mineralele necesare copacilor şi restului vegetaţiei sunt obţinute din subsol.

Fermajul Naturii, aşa cum putem vedea în pădure, este caracterizat de două lucruri:
a) o circulaţie constantă a materiei minerale absorbită de copaci;
b) o adăugare constantă a materiei minerale noi din vastele rezerve ale subsolului.

De aceea în natură nu există deficienţe de minerale de vreun fel. Nu există nici diviziune între organic şi anorganic: humusul furnizează materia organică, solul materia minerală. Solul deţine întotdeauna mari rezerve de fertilitate. Atunci când se defrişează o pădure, mai bine de zece ani pot fi obţinute recolte bogate fără să se adauge îngrăşăminte.

Natura nu foloseşte insecticide otrăvitoare pentru a controla insectele şi fungii. Nu există vreun echivalent al vaccinurilor sau al serurilor pentru a proteja animalele. Desigur, există boli în natură, dar nu ating proporţii îngrijorătoare. Atunci când există paraziţi, plantele şi animalele se descurcă cu ei.

Niciodată Mama Natură nu face agricultură fără zootehnie. Întotdeauna foloseşte culturi mixte, formate din mai multe plante. Păstrează solul şi evită eroziunea. Deşeurile sunt convertite în humus, astfel încât nu se risipeşte nimic. Creşterea şi regenerarea se echilibrează reciproc, formând rezerve de fertilitate. Apa de ploaie este stocată.

Agricultura naţiunilor dispărute

Cunoaştem realizările inginereşti ale civilizaţiilor peruane care au terasat pantele munţilor, cultivând plante la mare altitudine. De la Roma antică ne-au rămas scrieri agricole foarte dense şi foarte detaliate.

Imperiul Roman s-a prăbuşit pentru că nu a putut să realizeze principiul fundamental că menţinerea fertilităţii solului împreună cu solicitările legitime ale populaţiei rurale nu ar trebui niciodată să intre în conflict cu operaţiunile capitaliste. Cea mai importantă posesie a unei ţări este proprietatea ei. Dacă aceasta este menţinută în sănătate şi vigoare, toate celelalte vin după. Dacă intră în declin, nimic, nici chiar cei mai bogaţi oameni nu pot salva oamenii de la ruina inevitabilă.

Practicile Orientului

Agricultura din Asia este una a permanenţei. De secole se conservă aceleaşi tehnici. [De notat că această lucrare a fost scrisă înaintea Revoluţiei Verzi, care a implementat în India tehnici occidentale bazate pe mecanizare şi chimizare.] Producţiile sunt constante şi nu există pierderi în fertilitatea solului.

Culturile mixte sunt regula. Meiul, grâul, orzul, porumbul, sunt cultivate împreună cu o specie care de regulă se coace mai târziu decât cerealele. Mazărea porumbeilor (Cajanus indicus) este cultivată cu meiul şi cu porumbul. Atunci când două plante diferite cresc împreună, recolta este mai bună decât în monocultură.

Există un echilibru între culturi şi animale. Practic, nu există agricultură fără zootehnie, pentru că boii fac lucrările agricole iar laptele provine în special de la bivoliţe. Urina şi bălegarul animelelor sunt folosite ca îngrăşământ. Excrementele omeneşti sunt şi ele compostate sau administrate direct pe ogoare.

Plantele leguminoase fixatoare de azot există demult. Abia după o lungă controversă, la sfârşitul secolului XIX, ştiinţa occidentală a admis importanţa lor excepţională în îmbogăţirea solului. Estul de foloseşte de mii de ani. Cultivarea în general este superficială, folosindu-se un plug de lemn, care nu răstoarnă brazda. De departe, orezul este cereala cea mai cultivată în Asia.

Metodele agricole ale Occidentului

Câmpurile Vestului vor să satisfacă trei necesităţi:
a) foamea locală a populaţiei rurale şi a animalelor ei;
b) foamea populaţiei crescânde din ariile urbane;
c) foamea maşinilor care solicită în mod constant materii prime.

Proprietăţile tind să fie din ce în ce mai mari. Monocultura este regula. În SUA nici rotaţia culturilor nu se face (anual se cultivă aceleaşi cereale, fără schimbarea speciilor). Maşinile înlocuiesc animalele. Motoarele devin regula peste tot. Fireşte, motoarele nu produc urină şi bălegar, şi nu contribuie cu nimic la fertilitatea solului. De aceea se folosesc îngrăşăminte sintetice.

Bolile sunt în creştere. Straturile de humus se epuizează. Procesele de conservare a hranei (congelare, utilizarea dioxidului de carbon, uscare etc.) sunt foarte dezvoltate, pentru că produse precum carnea, laptele, legumele şi fructele călătoresc mult de la sol până în stomac. Fertilitatea solului este în scădere abruptă, fiind înlocuit cu eroziunea solului.

Capitolul 2. Natura fertilităţii solului

În loc să spargem subiectul fertilităţii solului în fragmente şi să studiem agricultura ca pe un puzzle prin metodele analitice ale ştiinţei, potrivite doar pentru a descoperi fapte noi, trebuie să adoptăm demersul sintetic şi să ne uităm la roata vieţii ca la un subiect unic şi nu ca la o aglutinare de lucruri lipsite de legături între ele.

Roata vieţii este formată din două procese: creştere şi descreştere.

Creşterea: solul dă recoltele, acestea constituie hrana animalelor, iar recoltele şi animalele constituie hrana omului. Energia necesară creşterii vine de la soare. Fără soare şi fără clorofila frunzelor nimic din ceea ce avem şi ceea ce facem n-ar exista. Humusul este materia primă esenţială pentru sol.

Asociaţiile mycorizale (dintre rădăcinile plantelor şi microorganismele din sol) sunt hotărâtoare pentru prosperarea plantelor. Aceste relaţii funcţionează foarte bine într-un sol încărcat cu humus.

Singurul sistem agricol care a trecut testul timpului este cel din Orient. Primul principiul al agriculturii de succes este balanţa corectă dintre creştere şi descreştere. Acolo unde există un dezechilibru, rezervele solului se diminuează, producţia încetează să fie o agricultură corectă, devenind ceva foarte diferit. Fermierul se transformă în bandit.

Un sol fertil este un sol bogat în humus şi în care procesele de creştere au loc rapid, uşor şi eficient. Trăsăturile acestui tip de sol sunt: calitate, abundenţă şi rezistenţă la îmbolnăviri. Fertilitatea solului constă în cantitatea şi calitatea humusului din el.

Waksman defineşte humusul ca fiind: “un agregat complex de substanţe amorfe colorate de la maro până la negru, care-şi au originea în descompunerea reziduurilor plantelor şi animalelor de către microorganisme, în condiţii aerobe şi anaerobe, de regulă în soluri, composturi, turbării şi bazine acvatice. Din punct de vedere chimic, humusul constă în numeroşi constituienţi ai materialului vegetal original rezistenţi la descompunere, din substanţe în curs de descompunere, din complexuri rezultând din descompunere atât prin procese de hidroliză cât şi oxidare sau reducere, precum şi din diverşi compuşi sintetizaţi de microorganisme. Humusul este un corp natural, o entitate compusă, la fel ca şi plantele, animalele şi microbii. Este chiar mai complex din punct de vedere chimic, date fiind toate materiile care contribuie la formarea sa. Humusul posedă un anume specific fizic, chimic, şi proprietăţi biologice care îl fac diferit de alte corpuri naturale organice. Humusul însuşi sau prin interacţiune cu anumiţi compuşi anorganici ai solului, formează un sistem coloidal complex, ai cărui constituienţi diferiţi aderă împreună datorită forţelor de suprafaţă. Acest sistem este adaptabil la condiţiile schimbătoare de reacţie, umezeală şi acţiune a electroliţilor.”

Humusul depinde de circumstanţe, nu este acelaşi peste tot. Este dinamic, nu static. Spre deosebire de substanţe chimice precum sulfatul de amoniu, care poate fi analizat şi evaluat conform compoziţiei sale chimice, humusul este un vast complex organic care implică elemente foarte active: microorganismele.

Proprietăţile humusului sunt:
a) culoare de la maro închis până la negru;
b) este practic insolubil în apă;
c) conţine mai mult carbon decât plantele (până la 55-58%) ;
d) conţine cantităţi considerabile de azot (3-6%) ;
e) proporţia carbon-azot este de regulă de 10 :1 ;
f) este în situaţie dinamică ;
g) este sursă de energie pentru dezvoltarea micro-organismelor;
h) are o mare capacitate de a absorbi apa;
i) are rolul de a menţine coeziunea celorlalte particule ale solului.

Calitatea humusului interacţionează cu starea generală a plantei, cu sănătatea ei, precum şi cu calitatea recoltei. Animalele au nevoie de mai puţină mâncare dacă aceasta provine din sol fertil.

Capitolul 3. Refacerea fertilităţii

Cu fertilitatea solului s-a acţionat în timp în două feluri: ori se păstrează (cazul Orientului), ori se caută constant noi terenuri care să fie exploatate până la epuizare apoi abandonate. Multe triburi sălbatice ard pădurea, cultivă solul până când humusul nu mai dă randament, apoi abandonează terenul în vederea reîmpăduririi.

Este foarte uşor de distrus echilibrul agriculturii. Odată ce cererea pentru hrană şi materii prime creşte iar pentru produsele solului se obţin preţuri bune, presiunea asupra fertilităţii solului devine intensă. Tentaţia de a transforma această fertilitate în bani devine irezistibilă. Agricultura occidentală a devenit subiectul acestei tentaţii în urma dezvoltării rapide care a urmat invenţiei motorului cu aburi, a motorului cu combustie internă, a motoarelor electrice, şi a îmbunătăţirilor în comunicaţii şi transporturi. Fabrică după fabrică au apărut, a urmat creşterea cererii pentru mână de lucru, populaţia urbană a crescut. Toate acestea au furnizat pieţe noi pentru hrană şi materii prime. Acestea au fost aprovizionate fie transformând fertilitatea din întreaga lume în bani, fie substituind-o prin intermediul îngrăşămintelor sintetice, fie prin ambele metode concomitent. Rezultatul final a fost destabilizarea agriculturii.

Aproximativ jumătate din fiecare cultură (rădăcinile) rămâne pe teren în momentul recoltării, constituind o sursă de humus. Îngrăşămintele verzi sunt o importantă sursă de humus în Occident. Deşeurile de la animale (în special cele de abator) sunt foarte căutate în Europa şi mult prea scumpe faţă de adevărata lor valoare. Algele sunt prea puţin folosite pentru compostare, în raport cu ceea ce pot oferi. Excrementele omeneşti şi urina sunt aproape complet pierdute pentru pământ. Se poate concluziona că în Occident s-a format o adevărată prăpastie între humusul utilizat pentru realizarea de recolte şi îngrăşămintele naturale. Această prăpastie a fost umplută cu îngrăşăminte chimice. Acestea sunt bazate pe o concepţie complet greşită în privinţa nutriţiei plantelor, superficială şi fundamental falsă. Neţinând cont de viaţa din sol, conduc inevitabil la nutriţie artificială, mâncare artificială, animale artificiale şi în cele din urmă la oameni artificiali.

Facilitatea cu care pot fi obţinute recoltele cu ajutorul chimicalelor a făcut ca utilizarea corectă a îngrăşămintelor să fie cu mult mai dificilă. Dacă există un substitut ieftin al humusului, de ce să nu fie utilizat? Răspunsul comportă două paliere. Întâi, chimicalele nu pot fi niciodată un substitut al humusului, pentru că Natura a menit ca solul să fie viu, iar asocierile micorizale (între plante şi microorganisme) să fie o legătură esenţială în nutriţia plantei. În al doilea rând, utilizarea unui asemenea substitut nu poate fi ieftină, pentru că fertilitatea solului – unul dintre cele mai importante bunuri ale oricărei ţări – este pierdută. Pentru că plantele artificiale, animalele artificiale şi oamenii artificiali sunt nesănătoşi şi pot fi protejaţi de paraziţi numai prin intermediul spray-urilor otrăvitoare, vaccinurilor şi serum-uri şi un sistem scump de medicamente patentate, doctori specializaţi, spitaluri ş.a.m.d. Atunci când costurile implicate de recolte sunt adiţionate la cele ale diferitelor servicii sociale care sunt necesare pentru a repara consecinţele unei agriculturi deteriorate, şi când înţelegem că cea mai mare posesie a unei ţări este o populaţie sănătoasă, ideea că îngrăşămintele artificiale ar fi ieftine dispare fără urmă. În anii care vor veni, îngrăşămintele chimice vor fi considerate drept una dintre cele mai mari nebunii ale epocii industriale. Ideile economiştilor acestei perioade vor fi respinse ca lipsite de fundament.

Capitolul 4. Procedura Indore

Această procedură a fost creată de către Institutul Plant Industry din Indore, India Centrală, între anii 1924-1931.

Separarea cercetării agricole în compartimente ca: soiuri de plante, micologie, entomologie, ş.a. este o eroare la care trebuie renunţat. Planta trebuie studiată în relaţie cu solul pe de o parte, şi cu practicile agricole ale locului pe de altă parte.

Materialele necesare pentru compostare

a) Deşeuri vegetale: paie, pleavă, fân deteriorat, buruieni, alge, vrejuri de cartofi, reziduuri de grădină şi din seră, frunze uscate, rumeguş.
b) Reziduuri de origine animală: urina şi bălegarul animalelor, găinaţul păsărilor de curte, deşeuri de bucătărie (inclusiv oase).
c) Baze pentru a neutraliza aciditatea excesivă (piatră de var, cenuşă).
d) Apă şi aer. Ideal ar fi ca masa compostabilă să fie îmbibată cu apă ca un burete. Cel mai bine este de utilizat apa de ploaie, care este saturată cu oxigen.

Întotdeauna reziduurile de origine animală s-au dovedit mai eficiente în realizarea unui compost valoros decât activatorii chimici pentru compost.

Pentru realizarea compostului se folosesc două metode: groapa şi grămada. În climatul foarte uscat, groapa înseamnă o economie considerabilă de apă.

Cantitatea de apă necesară depinde de zona geografică unde se află grămada de compost, de volumul de material verde incorporat, de materia uscată. Niciodată masa nu trebuie să fie umedă.

Trebuie urmărit ca masa compostabilă să nu înceapă să fermenteze anaerobic. Semnul este apariţia de musculiţe care încep să se înmulţească. Se întoarce imediat compostul, pentru aerare. Fermentaţia ar putea să înceteze din cauza lipsei de apă.

Pentru a oferi un amestec uniform şi pentru a furniza necesarul de apă şi aer, grămada de compost se întoarce de două ori. Prima dată la 2-3 săptămâni după formare. Apoi la 5 săptămâni după formare. După care începe procesul de maturare şi de fixare a azotului atmosferic. În trei luni micro-organismele şi-au făcut treaba şi humusul este complet sintetizat, gata să fie împrăştiat pe teren.

Capitolul V. Aplicaţii practice ale Procedurii Indore

Plantaţiile de cafea din proprietatea Kingatore, la câteva mile de Nairobi, în Africa. Alte exemple practice care confirmă teoria.

Capitolul VI. Dezvoltările Procedurii Indore

Îngrăşămintele verzi

Schultz-Lupitz a arătat în 1880 cât de uşor se poate restaura fertilitatea unor soluri nisipoase incorporându-se în sol recolta de lupin.

Factorii cheie din tehnica îngrăşămintelor verzi sunt:
a) cunoaşterea ciclului azotului în legătură cu agricultura locală;
b) condiţiile necesare pentru creşterea rapidă şi de asemenea pentru formarea de noduli abundenţi la rădăcinile culturilor leguminoase utilizate pentru îngrăşămintele verzi;
c) compoziţia chimică a recoltei verzi la momentul arăturii;
d) condiţiile din sol în perioada de descompunere.

Dacă dorim să producem un efect rapid asupra solului, trebuie să incorporăm îngrăşămintele verzi care sunt tinere. Dacă dorim să creştem conţinutul de humus, trebuie să aşteptăm până când recolta de îngrăşăminte verzi a atins maximum de creştere.

Ceea ce contează în cazul îngrăşămintelor verzi este fertilitatea solului. Dacă solul este într-o condiţie proastă, azotul necesar descompunerii acestor îngrăşăminte va fi blocat, iar cultura următoare va fi într-o situaţie foarte rea. Dacă, dimpotrivă, solul este într-o condiţie potrivită, cultura următoare nu va avea decât de câştigat.

Capitolul 7. Aplicaţii ale Procedurii Indore

Gestiunea păşunilor

O lucernă irigată şi îngrăşată cu bălegar poate duce în India până la 20 de coase anual.

Metodele pentru a duce la creşterea humusului pe o pajişte:
a) sistemul grajdului mobil – vacile sunt întreţinute pe paşune;
b) utilizarea zgurei – foarte utilă pe pajiştile în solul cărora lipseşte oxigenul;
c) aerisirea subsolului ;
d) cultivarea păşunii.

Capitolul 8. Aplicaţii ale Procedurii Indore

Utilizarea deşeurilor urbane

Una dintre consecinţele concentrării populaţiei în spaţii mici a fost separarea, adesea pe distanţe considerabile, a unei importante cantităţi de deşeuri agricole în raport cu pământul. Este vorba despre :
a) deşeuri urbane ;
b) excrementele şi urina populaţiei.

În practic toate situaţiile, aceste materiale sunt tratate ca ceva de care trebuie scăpat în modul cel mai rapid şi mai discret cu putinţă. Practic nimic nu ajunge unde trebuie, adică la pământ. Din punct de vedere agricol, oraşele sunt forme de parazitism. Ele vor exista atâta timp cât fertilitatea solului va mai exista. Apoi întreaga ţesătură a civilizaţiei noastre va colapsa.

Este greu de crezut că se va renunţa la modul actual de tratare a deşeurilor urbane înainte ca o catastrofă, ca de exemplu o foamete masivă, să-şi facă efectele.

Valoarea deşeurilor urbane constă în aceea că pot “dilua” bălegarul, care altfel este prea instabil şi nu se transformă în compost decât foarte greu.

Capitolul 9. Aerisirea solului

Apa de ploaie este o soluţie saturată de oxigen, şi de aceea este foarte eficace în furnizarea acestui gaz în sol.

Capitolul 9 bis. Efectul nociv al ierburilor

Acest efect asupra arborilor fructiveri variază de la specie la specie şi în funcţie de perioada de viaţă a copacilor. Cei tineri sunt mai puternic afectaţi decât indivizii pe deplin dezvoltaţi, care conţin mari rezerve în tulpină. Speciile foioase suferă mai mult decât coniferele. Aceste fapte sugerează că efectul nociv al ierburilor s-ar datora înfometării.

Capitolul 10. Câteva boli ale solului

Eroziunea solului

Întotdeauna eroziunea solului este precedată de infertilitatea lui. Eroziunea solului este nimic altceva decât semnul exterior al unui faliment complet la nivelul practicilor agricole. Cauzele acestui faliment trebuie căutate în noi.

De ce este pădurea atât de eficace în prevenirea eroziunii solului şi în hrănirea izvoarelor şi a râurilor? Pădurea face două lucruri:
a) copacii şi etajele inferioare ale vegetaţiei sparg ploaia într-o bură fină iar ierburile protejează solul de eroziunea cauzată de picăturile grele de ploaie;
b) reziduurile copacilor şi ale animalelor sunt convertite în humus, care e absorbit de sol, crescând porozitatea şi capacitatea acestuia de a reţine apa.

Solul trebuie să fie cât de acoperit se poate, pentru a preveni eroziunea şi a stoca un mare volum de apă. În raport cu asta, terasarea şi drenarea sunt absolut secundare.

Capitolul 11. Retragerea producţiei agricole şi a animalului în faţa parazitului

Recolta bolnavă este omorâtă de Natură pentru profitul humusului.

Principiile care stau la baza bolilor plantelor:
a) insectele şi ciupercile nu sunt adevărata cauză a bolilor plantelor, ci atacă doar varietăţi nepotrivite ale culturilor imperfect implementate;
b) ideea de a proteja culturile împotriva bolilor cu sprayuri, chimicale ş.a.m.d. este neştiinţifică şi lipsită de fundament, şi chiar atunci când aparent reuşeşte, tot ceea ce face este să protejeze ceea ce este nepotrivit şi să ascundă adevărata problemă – cum să creşti culturi sănătoase;
c) arderea plantelor nesănătoase este o distrugere nenecesară a materiei organice, şi nu are nimic corespunzător în natură, unde insectele şi ciupercile trăiesc şi-şi desfăşoară activitatea.

Ceea ce contează în producţia recoltelor agricole este furnizarea constantă de compost organic iar menţinerea fertilităţii solului este baza sănătăţii.
Citeşte mai mult!