duminică, 31 iulie 2011

Wendell Berry, Ce contează? (note de lectură)



Subtitlu: Economie pentru o bunăstare nouă

I

Bani vs. bunuri


Organizând economia unui menaj, sau a unei comunităţi, sau a unei naţiuni, prima oară trebuie acordată atenţie naturii, în al doilea rând gestionării cum se cuvine a pământurilor, în al treilea rând fabricării obiectelor, iar în al patrulea rând administrării veniturilor consumatorului. Baza unei astfel de abordări este largă, fiecare strat ulterior fiind mai îngust, în ordinea importanţei din ce în ce mai mici.

O economie autentică trebuie să fie bazată pe resursele regenerabile: pământ, apă, sănătate ecologică. O economie corect organizată pune natura pe primul loc, şi consumul pe ultimul, începând cu economia de subzistenţă şi abia apoi trecând la economia de piaţă.

O economie sustenabilă ar trebui să desemneze ca fiind nepreţuite (deci imposibil de tranzacţionat):
a) terenurile fertile;
b) apa şi aerul curat;
c) sănătatea ecologică;
d) capacitatea de regenerare a naturii.

Economia actuală este o anti-economie, un sistem financiar fără baze economice clare şi fără virtuţi economice. Punând consumul înaintea naturii, sistemul actual serveşte unei pături subţiri de plutocraţi, care a izbutit să transforme guvernele în propriii lor agenţi.

Sistemul economic actual propune următoarele remedii la propria criză: stimularea, cheltuirea, crearea de locuri de muncă. Însă cheltuirea nu este o virtute economică. Economisirea este. Ne-risipa este. A încuraja cheltuirea este pro-financiar, dar anti-economic.

Oamenii au nevoie de locuri de muncă, evident. Însă locuri de muncă ce servesc comunităţi omeneşti şi naturale, nu locuri de muncă arbitrare care servesc doar economia.

O societate normală ştie să distingă între nevoi şi dorinţe. Societatea actuală seamănă intenţionat confuzia între aceste două categorii distincte, pornind de la “arta (predată şi învăţată în universităţi) a minţitului despre produse”.

Astăzi avem o “economie a serviciilor” care nu serveşte şi o “economie a informaţiei” care nu distinge între bine şi rău sau între adevărat şi fals.

Cu o remarcabilă lipsă de prevedere, economia noastră este absolut dependentă de resurse finite: combustibili fosili, metale şi alte materiale extrase din adâncurile pământului.

Combustibilii fosili sunt o categorie aparte. Spre deosebire de alte minerale, care pot fi reutilizate, sau spre deosebire de energia hidro care provine din apă, dar dă drumul apei pentru a fi utilizată din nou, combustibilii fosili devin utili doar când sunt distruşi. Sunt utili şi deci valoroşi în chiar clipa când sunt arşi.

Dacă noi continuăm “creşterea” fără limite acum, impunem viitorului limite încă şi mai înguste. Dacă punem dorinţele pe primul loc, punem nevoile pe ultimul. Dacă punem consumul pe primul loc, punem sănătatea pe ultimul. Dacă punem banii pe primul loc, punem mâncarea pe ultimul. Dacă pentru motive debile gen “creştere economică” şi “refacere economică” punem oamenii pe primul loc şi natura pe ultimul, într-o zi natura va pune oamenii pe ultimul loc.

Economia noastră ciudată produce lucruri distructive, sau frauduloase, sau nenecesare, sau inutile, sau toate patru la un loc. Exemplul tipic este cămătăria, practica neproductivă a împrumutării banilor cu dobândă. În cultura tradiţională, uzura este văzută ca fiind contrariul iubirii faţă de aproape. Pentru Aristotel, cămătarii sunt egalii patronilor de bordel, care-şi obţin banii prin mijloace murdare. Dante îi plasează pe cămătari în Iad, pentru crima de a fi comis o violenţă împotriva lui Dumnezeu. Oamenii prosperă respectând natura şi muncind. Cămătarii prosperă din bani, ignorând natura şi dispreţuind munca.

Totuşi o bancă la scara unei comunităţi mici, conştientă că supravieţuirea ei depinde de supravieţuirea comunităţii, că prosperitatea ei nu poate fi despărţită de cea a comunităţii, ar adopta tactici diferite de cele ale cămătarilor globali.

“Piaţa liberă” promovează o libertate calculată să reducă substanţial numărul celor liberi. Tendinţa acestei libertăţi este spre monopol – o singură entitate economică deţine şi controlează totul.

Dominarea agriculturii de către agribusiness este posibilă prin dominarea economiei de către interese industriale sau pur financiare. Agribusiness-ul este mult mai profitabil decât agricultura, de unde o drastică diminuare a populaţiei agricole. Unul dintre costurile acestei erori este injustiţia economică, tipică pentru industrializare, faţă de oamenii care fac munca. Un alt cost este mai întâi agricol, apoi ecologic: pământul este forţat să producă dar nu este îngrijit, ciclul fertilităţii este rupt, îngrăşămintele solului devin surse de poluare a apei, chimicalele toxice şi energia fosilă înlocuiesc munca umană.

Soarta pământului nu este până la urmă separabilă de soarta oamenilor de pe acel pământ, iar soarta ţăranilor nu este diferită de soarta orăşenilor.

Populaţia rurală a scăzut până la absenţă pentru că din a doua jumătate a secolului douăzeci veniturile s-au ruinat iar cheltuielile de producţie au crescut.

Problema cu “economia” nu este doar faptul că este anti-economică, distrugătoare a bazelor naturale şi umane ale unei economii autentice, dar a fost şi în afara oricărui control timp de multă vreme. La rădăcina problemelor noastre se află revoluţia industrială şi ideea de a înlocui munca oamenilor cu maşini.

A înlocui oamenii cu maşinile conduce la o întrebare: Ce vor face oamenii înlocuiţi? Întrebarea nu a primit niciodată un răspuns onest nici de la liberali, nici de la conservatori, nici de la comunişti, nici de la capitalişti. Aceasta este o problemă la fel de caracteristică pentru lumea industrială ca şi erodarea pământurilor şi poluarea.

În legătură cu cei care au părăsit ruralitatea, este bine să ne întrebăm : după ce standard, sau din ce punct de vedere, ne permitem să presupunem că nu era nevoie de cei strămutaţi în locurile lor de baştină?

Mobilitatea actuală, forţată sau la modă, a dezmembrat familii şi comunităţi. Atunci când oamenii acceptă mobilitatea ca una din condiţiile muncii, înseamnă că-şi asumă o anume dezrădăcinare. Iar a fi de nicăieri este o parte din definiţia disperării. Mobilitatea este condiţia în care poţi face prea puţin sau nimic ca să te ajuţi, şi trăieşti separat de familia ta şi vecinii care ar fi fost singurii ce ar fi putut să te ajute.

Nu există nici o raţiune pentru a spera la o “revenire” sau continuare a economiei pe care am avut-o, şi asta pentru că economia noastră a depins prea mult de fantezie. Nu se poate “creşte” pentru totdeauna cu resurse limitate. Energia şi mâncarea nu pot fi ieftine pentru totdeauna. Nu putem continua pentru totdeauna ca oameni dependenţi de taxe dar care nu vor să-şi plătească taxele.

Măsuri care ar conduce la o politică agricolă pe termen lung:
1. Nu ar trebui să mai existe subsidii fără un control al producţiei. Surplusul de producţie este o armă economică, permiţându-le corporaţiilor să reducă venitul fermierilor.
2. Reîntoarcerea la o paritate între agricultură şi industrie. Preţurile corecte pentru produsele agricole ar face plăţile pentru "servicii ecologice” nenecesare.
3. Legi dure anti-trust şi anti-monopol.
4. Ajutor pentru tinerii fermieri să deţină propriile ferme.
5. De eliminat chimicalele toxice, incompatibile cu principiile agriculturii şi care poluează râurile şi oceanele.
6. De eliminat biocarburanţii cât mai rapid. Nu se pot hrăni oamenii şi maşinile pe acelaşi pământ.
7. De introdus plante perene. Acest lucru va aduce o substanţială reducere a eroziunii solului şi a toxicităţii.
8. De impus standarde înalte ale calităţii apei.
9. Standarde înalte ale calităţii apei şi un program de înlocuire a plantelor anuale cu plante perene vor elimina fabricile de animale.
10. Producerea de animale trebuie să revină la scara localităţilor şi comunităţilor.
11. Trebuie ajutate şi încurajate pădurile la scară mică şi proprietarii de terenuri împădurite mici.

Aceste măsuri ar duce la crearea de noi locuri de muncă, autentice şi utile.


Întoarcerea acasă

Sistemul educaţional al SUA are de ales intre două trăsători majore:
a) mobilitate în creştere;
b) întoarcere acasă.

Educaţia nu mai pregăteşte tinerii pentru viaţa adultă sau pentru calităţi de cetăţean, ci pentru servitute în marile corporaţii.

Astăzi, falimentul economiei nu mai poate fi negat. Cea mai mare parte a răului a fost făcut în ultimele decenii. Multe distrugeri sunt ireparabile. Combustibiliii fosili care au fost extraşi şi arşi nu mai pot fi refăcuţi. Solurile, pădurile şi cursurile de apă distruse de minerit nu mai pot fi refăcute în orizontul unei vieţi omeneşti. Toate cursurile de apă sunt poluate, iar atmosfera nu mai este nicăieri pură. Eroziunea a luat tonaje uriaşe de sol din ferme şi păduri, care sunt ameninţate de plante invazive, insecte şi boli. Toate aceste au fost acceptate ca efecte normale ale economiei noastre. Am experimentat o prosperitate urbană bazată pe însărăcirea rurală, iar astăzi atât oraşul cât şi satul sunt sărace.

În sistemul economic actual, producerea de bunăstare financiară se bazează pe distrugerea de bunuri necesare. Chiar dacă am avea un climat ideal şi perfect stabil, şi chiar dacă am dispune de rezerve infinite de combustibil ieftin, portabil şi nepoluant – practicile şi ideile noastre economice ne-ar duce la ruină.

Pentru a supravieţui în circumstanţele actuale, educaţia trebuie să se schimbe (atât auto-educaţia cât şi sistemul şcolar).

Procesul este cel al adaptării locale. Cine nu se adaptează local dispare.

Oamenii vor vedea în curând că venirea acasă nu este o opţiune, ci o cerinţă.


Dragostea pentru viaţa la fermă

A venit vremea să recunoaştem că dragostea pentru viaţa la fermă este o necesitate economică.

Timp de jumătate de secol, politica agricolă a SUA a fost să mănânce cât de mult, cât de fără efort, cât de fără gândire, cât de ieftin se poate. Această politică poate duce la foamete.


Economia faustiană

Reacţia generală la ceea ce pare să fie sfârşitul petrolului ieftin este amânarea oricărei estimări a situaţiei în care ne aflăm. La aceste strategii ale amânării se adaugă viziunea profitului provenit din fabricarea de “biocarburanţi”, precum şi credinţa familiară că “ştiinţa va găsi un răspuns”. Această credinţă e nebunie, însă la această scară seamănă mai degrabă cu o insanitate naţională.

Problema americanilor nu este doar extravaganţa risipitoare, ci asumarea unei nelimitări divine. Oamenii par să uite că nelimitarea este o trăsătură care nu le aparţine.

Din momentul în care lăcomia a devenit o motivaţie onorabilă, avem o economie fără limite, ceea ce e o contradicţie în termeni. Această aşa-zis economie nu plănuieşte să se tempereze, sau să ţină cont de legea întoarcerii. Va face orice. Este monstruoasă prin definiţie.

Baza unanim acceptată a economiei noastre prezente este posibilitatea fantastică a creşterii nelimitate, a dorinţelor nelimitate, a bogăţiei nelimitate, a resurselor naturale nelimitate, a energiei nelimitate, a îndatorării nelimitate. Ideea economiei fără limite implică o doctrină a fiinţei omeneşti fără limite.

Succesul doctrinei nelimitării a produs un soi de minimalism moral: dorinţa de a fi “eficient” cu orice cost. Minimizarea regulilor vecinătăţii, respectului, reverenţei, responsabilităţii, răspunderii şi stăpânirii de sine.

Sloganul americanilor a fost “Întotdeauna se poate mai mult”. Religia lor este un soi de industrialism autist.

Există o percepţie generalizată, şi nu doar în rândul experţilor, că ne îndreptăm spre o epocă a limitelor inevitabile. Speranţa că am fi capabili să vindecăm bolile capitalismului prin noi infuzii cu tehnologie pare să-şi piardă fundamentul. Nu mai este mult până ne va fi clar că suntem creaturi limitate într-o lume limitată.

Toate culturile care ne-au considerat limitaţi, adică toate tradiţiile culturale şi religioase de până acum, ne-au văzut ca pe nişte creaturi ale pământului, care trăiesc în limite naturale, implicând bună vecinătate, slujire, temperanţă, generozitate, grijă, amabilitate, prietenie, loialitate şi dragoste.

În ultimele două sute de ani, cei mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă şi tehnicienii au servit o economie a distrugerii. S-au justificat imaginându-şi că sunt avantgarda progresului, că îşi aduc contribuţia la cunoaşterea şi puterea Omului. N-au făcut decât să se lase înşelaţi de o imagine romanţată a ceea ce sunt ei şi întreprinderile predatoare pe care le-au slujit.

Acum este nevoie de o economie a limitelor, a domesticului, a “întoarcerii acasă”. Limitele ar trebui să fie cele ale vecinătăţii şi ale comunităţii.

Poate cea mai serioasă pierdere culturală a ultimelor două secole este cunoaşterea faptului că anumite lucruri, deşi limitate, pot fi inepuizabile. De exemplu, un ecosistem intact, fie şi la nivelul unei ferme, nu poate fi epuizat nici într-o viaţă de om, nici în generaţii.

Pentru a ne vindeca de boala nelimitării, va trebui să abandonăm ideea că suntem animale divine, că suntem cel puţin potenţial omnipotenţi şi omniştienţi, gata să descoperim “secretul universului”. Va trebui să ne întrebăm din nou cum putem facem cel mai mult din ceea ce suntem, din ceea ce avem, din ceea ce ni s-a dat.


Soluţiile simple

Americanii au devenit o naţiune de fantezişti. Ei cred că banii sunt bunuri, că a consuma este o activitate de tip economic cu acelaşi titlu ca şi producţia, că a cumpăra este un act patriotic, că datoriile sunt active.

Mineritul a devenit un război industrial împotriva pământului şi a comunităţilor vii. Mimând industria, agricultura şi silvicultura au transformat resurse potenţial regenerabile şi sustenabile în resurse neregenerabile.

O naţiune educată în fantezii va avea dificultăţi în a înţelege, şi va refuza să înţeleagă, că utilizarea sănătoasă a pământului este complexă şi misterioasă, iar un ecosistem sănătos, de care depinde utilizarea pământului, este şi mai complex şi mai misterios. Americanilor le place să creadă că toate opţiunile lor sunt simple, între un bine evident şi un rău evident, ca între două mărci de autoturisme. Numai că în economia pământului nu există opţiuni simple, şi ale căror consecinţe să nu se ramifice la nesfârşit.

Utilizarea animalelor de povară în agricultură implică:
a) diversitate;
b) energie şi fertilitate produsă în cadrul fermei;
c) scară redusă;
d) economie sănătoasă a fermei: păşuni, garduri vii, furaje produse local, îngrăşăminte naturale.

Utilizarea tractorului în agricultură implică:
a) dependenţa de corporaţiile care produc echipamente şi combustibili fosili;
b) dependenţa de credit;
c) dependenţa de chimicalele toxice;
d) ferme mai mari şi fermieri mai puţini;
e) pierderea diversităţii;
f) specializarea crescândă;
g) mai multe culturi anuale şi mai puţine perene;
h) mai mare eroziune a solului;
i) distrugerea suprafeţelor împădurite;
j) distrugerea gardurilor vii;
k) mai puţină diversitate domestică şi sălbatică.

Pădurile trebuie şi ele integrate economiei fermelor locale. Singurul răspuns pe care-l putem da economiei de tip colonial este producţia locală, pentru nevoi locale, şi abia apoi exportul.

Dacă o comunitate exportă materii prime în vederea prelucrării lor în altă parte, atunci ea exportă concomitent şi slujbele în vederea prelucrării, trimiţându-şi tinerii să le caute.

“Perenializarea agriculturii” – o propunere legislativă americană vizează creşterea plantelor perene în agricultură de la 20% în 2009 la 80% în 2059.

Păşunea este un exemplu de cultură perenă.

Perenializarea agriculturii implică o îngrijorare autentică: de unde vor veni oamenii capabili să-i dea viaţă, oamenii inteligenţi şi plini de resurse, capabili să lucreze manual şi să gândească practic? Cu siguranţă nu se vor recolta printre minţile servile ale angajaţilor din industrie.

Există în cultura modernă americană o doctrină populară şi periculoasă: cea a soluţiei simple. O aplicaţie foarte cunoscută a acesteia este bomba nucleară, creată pentru a aduce victoria într-un război. Ulterior, bomba s-a transformat în “atomul paşnic”, creat pentru a satisface cererea de energie curată şi ieftină. Din păcate, “soluţiile simple” au defectul de a crea rezultate cât se poate de neaşteptate şi teribil de complicate, iar minţile simple sunt întotdeauna luate pe nepregătite.


II

O naţiune bogată în resurse naturale


Dacă “economie” înseamnă “gestionarea veniturilor unei familii”, atunci americanii au un sistem contabil care nu are nici o legătură cu o economie naţională, acest din urmă concept având o existenţă atât de secretă, încât guvernul nici măcar nu o bănuieşte.

În economia americană există o fractură între pierderi şi câştiguri. Pierderile agriculturii sunt la fermă, iar câştigurile sunt în oraşe. Pierderile din minerit sunt acolo unde această activitate se desfăşoară, iar câştigurile sunt în industrie. Aproape întotdeauna câştigurile au loc pentru nişte oameni care nu sunt presaţi sau obligaţi să realizeze pierderile. Pierderea provenită din eroziunea solului nu se vede în preţul unui grătar vândut în oraş.

În complexitatea şi longevitatea lui potenţială, solul depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere. Nu ştim care este valoarea lui de piaţă justă, şi nici nu vom învăţa vreodată. Valoarea lui este inestimabilă, iar noi trebuie să-l evaluăm pur şi şimplu respectându-l.

Economia industrială reduce valoarea lucrurilor la valoarea de piaţă, iar valoarea de piaţă o stabileşte în raport cu capacitatea unui lucru de a fi transformat într-un alt lucru. Astfel, o fermă este evaluată strict în raport cu capacitatea ei de a produce o recoltă sau animale vandabile pe piaţă. În economia industrială valoarea este izolată de sursa ei, iar valoarea sub forma preţului este întotdeauna determinată cu referire la o utilizare viitoare, nimic nefiind evaluat pentru ceea ce este.

Însă atunci când nimic nu este evaluat pentru ceea ce este, totul este destinat irosirii. Ţara care am crezut că va fi căminul nostru a devenit “o naţiune bogată în resurse naturale”. Rezultatul inevitabil al unei astfel de economii este că nici o fermă, nici o proprietate nu poate fi privită de cineva ca fiind “acasă”, nici un acasă nu este vrednic de loialitatea noastră, nimic nu merită să fie făcut, nici un loc, sau meserie, sau persoană nu merită devoţiunea noastră.


Un argument pentru diversitate

Legătura economiei americane cu pământurile americane, spre deosebire de legătura dintre economie şi universităţi, este una de tip exploatator.

Este evident că actuala economie rurală, bazată pe exportul de materii prime, este un factor de ruinare. Concomitent, influenţa unei economii naţionale complexe şi agresive asupra unei economii locale simplă şi pasivă este un factor de ruinare. Este nevoie de o economie locală de înaltă diversitate.

În condiţiile în care calitatea utilizării creşte, scara utilizării scade, instrumentele devin mai simple, iar metodele şi îndemânarea vor deveni mai complexe.

Problema “obiectivităţii ştiinţifice” devine clară atunci când ştiinţa este “aplicată” la utilizarea pământului. Nici pământul, nici oamenii nu pot fi utilizaţi fără afecţiune, la fel cum nici pământul, nici oamenii nu pot fi cunoscuţi în absenţa simpatiei.


Economie şi plăcere

Pentru cei care încă n-au uitat tradiţiile şi religia care trebuie să fie la baza societăţii, este uimitor să vadă că economia a fost ridicată la rangul de justificare şi explicaţie ultimă a vieţii curente, iar competiţia a devenit principiul suveran al competiţiei.

Când mii de ferme mici sunt înghiţite ca efect al politicii economice adverse, sau trăiesc sub ameninţarea a ceea ce se numeşte “progres ştiinţific”, economiştii explică doct publicului, ignorând că cei sacriticaţi sunt oamenii ca şi noi, vecini, copiii lui Dumnezeu, şi cetăţeni ai republicii (dar toate aceste dimensiuni scapă viziunii pure a economiştilor). Aceştia din urmă spun că “unii vor câştiga, iar alţii vor pierde”, de ca şi cum asta ar putea explica ceva.

Se pare că am fost reduşi la o stare de economie absolută, în care oamenii şi toate creaturile şi lucrurile sunt privite ca “unităţi” economice, sau segmente de producţie.

Poate că un remediu la situaţia actuală este posibil. Dacă este aşa, atunci cel mai bun început constă în a înţelege falsitatea şi prostia idealului economic al competiţiei, care distruge atât natura cât şi pe natura umană pentru că este inadecvat pentru ambele.

Idealul competiţiei implică întotdeauna împărţirea societăţii în câştigători şi perdanţi. Cu cei din urmă nu ştim ce să facem, ei sunt deşeuri umane, cu acelaşi titlu cu care industria şi civilizaţia actuală produce constant deşeuri.

Pericolul ideii de competiţie este acela că nu cunoaşte nici o limitare. Tot ce propune este scăderea costurilor cu orice preţ şi maximizarea profitului cu orice preţ.

Competitivitatea economică nelimitată propune o concentrare a puterii economice nelimitată.

Revoluţia agrară din universităţi (ale cărei trăsături sunt: automatizare, computerizare şi biotehnologizare) se revendică de la două sloganuri foarte generoase: „servirea agriculturii” şi „hrănirea lumii”. În teorie, totul este foarte bine, dar apar nişte dubii. Scopul revoluţiei agrare este „să-l facă pe fermierul american mult mai competitiv”. În ce competiţie? Şi împotriva cui? Desigur, împotriva altor fermieri. Cum poate cineva „servi agricultura” ajutându-i pe fermieri să fie mai competitivi împotriva altor fermieri? Şi ce se întâmplă cu cei care pierd pariul competiţiei? Nemaifiind fermieri, perdanţii nu mai interesează revoluţia agrară.

Nu trebuie negat faptul că competitivitatea face parte din viaţa indivizilor şi a comunităţilor, şi în anumite limite, este ceva necesar. Însă nici un individ nu poate avea o viaţă bună şi satisfăcătoare dacă este dominat de competitivitate, şi nici o comunitate nu se poate păstra dacă nu limitează cumva componenta competitivă.

Cel mai ciudat aspect al doctrinei competiţiei, care admite că trebuie să existe învingători şi perdanţi, este acela că rezultatul competiţiei este în mod inevitabil bun pentru fiecare, că scopuri altruiste pot fi atinse de un sistem fără motive şi mijloace altruiste.

Şobolanii trăiesc în competiţie, în acord cu legea cererii şi ofertei. Este privilegiul oamenilor să trăiască în acord cu legile justiţiei şi ale milei.

Economia ignoră forţa afecţiunii, pe care o putem numi plăcere (sau afecţiunea în acţiune). Din discursul economic lipsesc plăcerea naturii şi plăcerea muncii.

Există plăceri ilegitime: muncile grele făcute de sclavi, sau plăcerile aduse de combustibilii fosili, sau de „securitatea” nucleară. Aceste plăceri au fost decontat ulterior producerii lor. Competiţia, la rândul ei, nu vine fără nişte plăceri. Aparent, perdantul plăteşte toate costurile, iar învingătorul se alege doar cu profitul. Însă într-o competiţie de durată, învingătorul devine şi el un perdant.

Din ce în ce mai mult americanii consideră ca fiind de la sine înţeles că între muncă şi plăcere trebuie să fie o barieră. Din ce în ce mai mult americanii aşteaptă seara, sau week-end-ul, sau concediul, sau pensia pentru a simţi plăcerea. Fermele şi pădurile încep să semene cu birourile din oraş, iar birourile încep să semene cu nişte închisori.

Ce-au realizat fermierii când şi-au mecanizat şi computerizat fermele? S-au îndepărtat ei înşişi, au îndepărtat plăcerea lor pentru muncă.


Pentru ce sunt oamenii?

După al doilea război mondial, doctrina agricolă a tuturor guvernelor a fost: „Sunt prea mulţi oameni la ţară”. Această idee a dus la una dintre cele mai mari migraţii din istorie, milioane şi milioane de oameni au părăsit ruralitatea pentru a se stabili la oraş. Forţa motrice a acestei mutaţii a fost ruinarea economică a fermelor.

Economia corporatistă a avut de câştigat din această situaţie. Fermierii absenţi au fost înlocuiţi cu maşini, petrol, produse chimice, credite, şi alte bunuri ale agribusiness-ului.

Supermarketurile sunt acum pline de mâncare. Productivitatea agriculturii americane este enormă. Dar această productivitate este bazată pe ruina atât a producătorului cât şi a sursei de producţie.

Atunci când cei „prea mulţi” de la ţară ajung în oraş, ei nu se mai numesc „prea mulţi”, ci „şomeri”.


O armonie practică

Natura este norma. Întoarcerea la natură este întoarcerea la reperele esenţiale. Nu putem trăi decât în şi de la natură, de unde obligaţia inevitabilă de a fi studenţii şi servitorii naturii.

Natura este fermierul suprem. Dacă cineva vrea să înveţe cum să procedeze corect într-o fermă, acela trebuie să studieze pădurea.

Agricultura oamenilor se îndreaptă spre monocultura de plante anuale. Natura lăsată liberă se va îndrepta spre policultura de plante perene.

Cea mai bună agricultură pentru orice regiune este cea care imită ecosistemul natural al regiunii.


Două economii

I

O economie bazată pe energie ar fi mai benignă decât actuala economie bazată pe bani.

Economia industrială nu înţelege prea multe, distruge tot ce nu înţelege şi este dependentă de ceea ce nu înţelege. Prin comparaţie, Împărăţia lui Dumnezeu nu lasă nimic pe dinafară.

A afirma că trăim în Împărăţia lui Dumnezeu presupune a afirma că trăim într-o ordine superioară, una mai mare şi mai prezentă decât putem noi bănui. Vechii greci numeau încercările de a încălca această ordine a sorţii: „hubris”, iar aceasta era cauza tragediilor.

O persoană provenită din Orient ar face referire la Tao. Indiferent cum numim Marea Economie, nu putem s-o conceptualiză decât în câmp religios. Marea Economie, ca şi Tao, este vizibilă şi invizibilă, cunoscută şi necunoscută, inteligibilă şi misterioasă.

Iisus, în Matei 6, 31-33, furnizând exemplele păsărilor cerului care nu lucrează câmpul dar mănâncă, şi al crinilor care nu torc dar sunt îmbrăcaţi în frumuseţe, setează primatul Marii Economii asupra economiei. El nu le spune oamenilor să nu trăiască în economie, ci doar să caute Împărăţia lui Dumnezeu mai înainte de toate, deci să trăiască în Marea Economie înainte de a fi în economie.

Bogatul din Evanghelie care adunase foarte multe bunuri, atât de multe încât îşi imaginează că de acum poate mânca, bea, şi se poate veseli, reduce viitorul la propriile lui aşteptări. Ştim din experienţa proprie că se poate trăi în prezent de aşa manieră încât să reducem viitorul atât din punct de vedere practic cât şi spiritual.

O economie corectă, în acord cu Marea Economie, îşi propune să dureze, însă nu prin nelimitare, ci prin conservarea şi protejarea bunurilor fundamentale.

Diferenţa dintre Marea Economie şi orice economie a oamenilor este aceea dintre gâsca ce face ouă de aur şi un ou de aur. O altă critică diferenţă este aceea că, deşi economia oamenilor poate evalua, distribui, utiliza, şi păstra lucruri de valoare, ea nu poate totuşi crea valori. Acestea provin doar din Marea Economie.

Atunci când oamenii pretind că ar crea valoare, ei produc valori abstracte, apoi false, tiranice, şi distrugătoare în raport cu adevărata valoare. Valoarea monetară este adevărată atât timp cât reprezintă valoarea bunurilor necesare, precum haine, mâncare, adăpost, adică lucruri ce provin din Marea Economie. Atunci când oamenii stabilesc valoare monetară în abstract, asta înseamnă inflaţie şi dobânzi.

Oamenii nu pot crea sol. Ei pot avea grijă de el, sau se pot, eventual, alătura proceselor care crează sol, dar nu pot „fabrica” acest material. Nu există substitut pentru sol. Nu există nici o descriere „ştiinţifică” în stare să epuizeze solul.

Solul produce viaţa pornind de la moarte. De fapt, pământul pe care trăim şi viaţa însăşi sunt darul morţii.

În mod evident, nu banii şi nici energia, ci solul constituie cantitatea critică în agricultură. Însă este o cantitate foarte ciudată, pentru că nu poate fi separată de calitate. Solul bogat în humus este prin definiţie bun.

Economia industrială se pretinde a fi singura economie posibilă. Atunci când devenim conştienţi de existenţa Marii Economii, începem să înţelegem că întreprinderea modernă este acţionată de hubris, depăşind astfel limitele stabilite de vechile tradiţii. Economia industrială este bazată pe invadarea şi jefuirea Marii Economii.

Faptul că solul de calitate drenează şi reţine apa depăşeşte logica industrială. Pentru aceasta din urmă, drenajul şi reţinerea apei sunt funcţii opuse, pe care nu le poate concepe ca fiind îndeplinite concomitent de acelaşi material. Faptul că diversitatea duce la creşterea capacităţii iarăşi depăşeşte logica industrială, care nu poate lucra decât în condiţii de suprasimplificare.

Condiţia umană pe care o împărtăşim nu este diferită de cea a lui Homer şi a autorilor Bibliei. Putem zbura, însă foarte zgomotos, foarte nesigur, şi cu multă poluare. Chiar dacă energia nucleară ne-a adus enorm de multă putere, nu ştim ce să facem cu deşeurile ei toxice. Chiar dacă maşinile par să ne lărgească posibilităţile, şi ele sunt infectate cu limitările noastre. Uneori, lărgindu-ne posibilităţile, ne îngustăm limitele, devenim mai puternici, dar mai puţin liniştiţi, mai puţin în sigurantă, mai puţin liberi.

II

Toate bunurile care au ceva în comun cu natura, pot fi exprimate în termeni cantitativi, dar au de asemenea ceva în comun cu calitatea. Ele implică principii care nu sunt statice, ci dinamice.

Utilizarea industrială a oricărei „resurse” presupune epuizarea ei. Logica economiei de tip industrial este logica mineritului: exploatarea unui fond limitat până ce fondul respectiv este epuizat. De aceea acest tip de economie a fost întotdeauna însoţit de cercetare şi explorare, din disperarea care în mod inexorabil însoţeşte lăcomia.

Unul dintre cuvintele favorite ale timpurilor noastre este „controlul”. Vrem să „ţinem lucrurile sub control”, vrem să „controlăm” inflaţia şi eroziunea, avem o disciplină numită „controlul maselor”, credem în „controlul creşterii” şi „dezvoltare controlată”, în „controlul traficului” şi „auto-control”. Însă, dat fiind că vrem să controlăm ceea ce refuzăm să limită, am transformat controlul într-o activitate permanentă şi fără speranţă.

Vrem să „controlăm forţele naturii” refuzând concomitent să impunem limite naturii umane.

Principiul controlului presupune divizare: un lucru se întoarce împotriva altui lucru numai dacă între ele există o separare.

Fantezia controlului a scos specia umană din Creaţie, opunând-o Creaţiei. Însă atunci când te întorci împotriva naturii, aceasta se întoarce împotriva ta.

Atunci când analizăm economia industrială din prisma Marii Economii, începem să vedem deşeurile industriale nu ca pe nişte „riscuri necesare” ci ca pe nişte costuri, care ca toate costurile, vor fi imputate cuiva, cândva. Faptul că putem trăi în afara sau ignorând Marea Economie, aceasta este cea mai mare eroare.

Atunci când setezi competitivitatea ca principiu dominant şi virtute, impui o logică extrem de dificil, poate imposibil de susţinut. Această logică explică de ce maşinile noastre sunt atât de fragile, deşeurile toxice, armele „defensive” suicidare. Această logică explică de ce este atât de greu de trasat o departajare între „întreprinderile libere” şi crimă.


Lucrarea unei comunităţi locale

Legea pădurii spune că terenul trebuie protejat de un covor vegetal, iar creşterea de peste an trebuie să se întoarcă pe teren, unde va putrezi şi va crea sol. O cultură locală este o colecţie de amintiri, căi şi calităţi necesare pentru a respecta această lege naturală. Dacă cultura locală nu poate prezerva şi ameliora solul, atunci comunitatea locală va decădea şi va pieri, iar lucrul solului va fi preluat de natură.

Societatea omenească nu are nimic mai important de făcut decât să ţină solul şi amintirile pe loc.

Pe măsură ce din ce în ce mai mulţi fermieri trăiesc asemenea orăşenilor, ruralitatea a devenit o colonie a oraşului. La fel cum, purtat de ploi, solul pleacă spre râuri, o vastă amnezie se aşterne peste zonele rurale, ştiinţa şi memoriile locale plecând şi ele spre oraş sau spre uitare.

Oamenii de dinainte care au trăit la ţară aveau orice, mai puţin bani. Oamenii de azi au bani, însă au pierdut orice.

Societatea noastră a respins tema întoarcerii acasă (fundamentală în societăţile tradiţionale). Astăzi, oamenii pleacă, însă odiseea nu-i mai aduce acasă. Conform normelor moderne, soarta copiilor nu mai este aceea de a urma soarta părinţilor, ci de a o „depăşi”. Şcoala nu mai este orientată spre tradiţie (trecut), ci spre carieră (viitor). Orientarea profesională este în mod necesar teoretică, speculativă şi mercenară. Acest tip de educaţie are costuri psihologice, culturale şi ecologice.

Pentru ca un om să devină adult, trebuie să treacă printr-o etapă de rebel în raport cu părinţii, pentru că în mod evident este imposibil să devină adult cât timp rămâne un copil. Numai că, dobândind nivelul de independenţă economică şi emoţională, copilul de ieri începe să vadă în părinţi tovarăşi întru umanitate şi suferinţă, şi se întoarce la ei ca prieten, iertat şi iertând inevitabilele scăderi ale familiei. Aşa era norma veche.

După noua normă, în care copilul părăseşte casa ca student şi nu se mai întoarce niciodată, rebeliunea rămâne eternă, reconcilierea nu mai are loc, iar copilul nu mai depăşeşte stadiul adolescenţei.

Atunci când se rupe legătura dintre părinţi şi copii, iar această situaţie se generalizează, o întreagă comunitate îşi pierde memoria. Degeaba vin antropologii şi folcloriştii pentru a colecta această memorie, în lipsa vehiculului din cadrul comunităţii, tot ceea ce universitarii culeg ţine de mort, şi nu de viu.

Pierderea unei culturi locale este o pierdere autentică, ce poate fi evaluată chiar la nivel economic. Şi asta pentru că o cultură conţine istoria utilizării locului şi cunoaşterea legată de modul în care se poate trăi în locul respectiv. Memoria locală implică afecţiune şi respect pentru loc, şi cunoaşterea modului în care locul poate fi utilizat bine şi cu dragoste.

Atunci când cultura locală s-a şters, locul devine disponibil pentru exploatarea coordonată de la centru.

În prezent, naţiunea americană şi economia naţională trăiesc pe seama localităţilor şi comunităţilor locale. America rurală este o colonie a guvernului şi a corporaţiilor.

Trebuie să ne întrebăm dacă mai este posibilă o schimbare în mai bine? Nimeni n-ar trebui să ignore semnele conform cărora ne îndreptăm spre o catastrofă dincolo de care orice ameliorare va fi imposibilă. La orice moment, un eveniment ecologic, sau tehnologic, sau politic ne va lua puterea de a face schimbarea, obligându-ne strict s-o suportăm.


Risipa

Problema cantităţilor fantastice de deşeuri este tipică unei economii la al cărei vârf se găseşte lăcomia fără margini, iar la bază un consumism leneş, pasiv, auto-indulgent.

Cele mai multe dintre deşeurile care desfigurează astăzi America se datorează faptului că americanii şi-au făcut un ideal din a interfera cât mai puţin cu cultivarea şi prepararea hranei. Această „eliberare” este plătită cu dependenţa de industria mâncărurilor şi a băuturilor.


Cum să păstrezi comunităţile forestiere

În unele locuri despădurite, mii de ani de construcţie a solului s-au pierdut pentru doar câteva recolte de porumb sau tutun.

Filosofia întreprinderii moderne este aceea că munca şi materialele trebuie să fie obţinute cu cel mai mic cost posibil, iar costurile reale omeneşti şi ecologice trebuie să fie „externalizate” – adică aruncate în sarcina contribuabilului din viitor.

Sistemul economic actual, în ciuda eşecurilor înregistrate în relaţiile cu natura şi societatea, continuă să existe pentru că a descoperit un adevăr înfricoşător: Dacă poţi controla economia unui popor, atunci nu trebuie să-ţi baţi capul cu politica; şi asta pentru că politica lui a devenit irelevantă. Într-o economie totalitară, orice „libertăţi politice” pe care oamenii le-ar putea conserva pur şi simplu încetează să mai conteze. Dacă nimeni nu mai poate fi ales dacă nu este bogat, şi dacă nimeni nu mai poate fi bogat decât slujind economia corporatistă, la ce mai contează votul?

O economie totalitaristă se corectează printr-o catastrofă totală (explozie, sau contaminare, sau epuizare ecologică). O corecţie mult mai bună ar fi aceea prin care state, regiuni, comunităţi, familii sau indivizi ar începe să lucreze în vederea unei autodeterminări economice.

O economie forestieră corectă ar trebui să fie o economie pe termen lung. Economia noastră modernă este esenţialmente anuală, pe termen scurt.


Economia totalitară

Criza mediului este un fapt al perioadei noastre. Problemele legate de poluare, dispariţie a speciilor, pierderea habitatului sălbatic, eroziunea solului pot fi ignorate, dar nu mai sunt negate. La această criză s-a ajuns pentru că gestiunea economică nu are nimic în comun cu gestiunea naturii.

Oamenii au abandonat vechile metode care imitau procesele naturale, în favoarea altora, mai brutale, care seamănă mai mult cu mineritul. De aceea orice încercare de a corecta problemele de mediu este sortită eşecului dacă nu corectează suprasimplificarea economică ce le-a cauzat.

Nu ne dăm seama în ce măsură am devenit anexe ale corporaţiilor, principala noastră practică economică fiind aceea de a delega corporaţiilor sarcinile noastre legate de producerea mâncării, hainelor şi adăposturilor.

Cel mai mare pericol constă în crede că soluţia crizei mediului este strict politică, adică problemele ar putea fi rezolvate prin măsuri masive. Altfel spus, oamenii ar putea crede că au făcut o schimbare suficientă dacă şi-au modificat „valorile”, sau au experimentat o „trezire spirituală”, şi aceste schimbări ca şi consumatori pasivi sunt suficiente pentru a aduce o schimbare la nivelul experţilor publici, politicienilor, corporaţiilor cărora le-au încredinţat puterea de decizie politică şi economică.

Marea problemă este însă aceea că îngrijorarea pentru natură şi utilizarea naturii trebuie să fie practicată de noi înşine. O simplă schimbare de mentalitate fără practică este un lux inutil pentru o viaţă consumistă pasivă. „Criza mediului” poate fi rezolvată numai dacă oamenii şi comunităţile îşi recâştigă responsabilităţile pe care le-au abandonat atunci când au decis să fie simple anexe ale corporaţiilor şi politicului. Dacă oamenii fac efortul să-şi recâştige puterea economică, descoperă că nu există nici o criză a mediului. Există o criză a vieţilor noastre ca oameni, ca membri ai familiilor, ca membri ai comunităţilor, ca cetăţeni. Avem o „criză a mediului” pentru că noi am fost de acord cu o economie în care mâncatul, băutul, munca, odihna, călătoriile şi distracţiile distrug lumea lăsată de Dumnezeu.

Trăim într-o epocă a economiei de tip sentimental, a politicii de tip sentimental. Acest tip de economie depinde doar de credinţe (ex: piaţa liberă) pentru care nu există nici o justificare. Atât comunismul cât şi capitalismul sunt versiuni moderne ale oligarhiei, justificând metode violente prin scopuri bune, care întotdeauna devin intangibile din cauza violenţei metodelor.

Caracterul fraudulos al acestor economii sentimentale reiese cu claritate din aceea că tot ceea ce poate fi bun este mutat din prezent în viitor. Prin comparaţie, toate religiile spun că dacă trebuie să faci ceva bun, atunci cel mai potrivit moment pentru acel bun este acuma. Nu există nici o răsplată pentru promisiunile de bine în viitor. Comunismul şi capitalismul au înlocuit peste tot religia cu un soi de determinism auto-centrat.

O economie bazată pe distrugere este posibilă, după cum putem vedea. Însă singurul ei viitor este ruina totală. Acest tip de economie suicidară păcăleşte oamenii prin intermediul contabilităţii banilor (deci a unor calcule strict simbolice), care nu explică nimic în afara propriilor repere. Aşa se face că avem "creştere economică" şi "prosperitate" pe pământuri cu păduri, ferme, ecosisteme degradate, poluare atmosferică, familii destrămate şi comunităţi muribunde.

Singurul principiu al pieţei “libere” este următorul: bunurile vor fi produse acolo unde pot fi fabricate cu cel mai mic cost şi vor fi vândute acolo unde se pot vinde cu cel mai mare preţ. Globalizarea nu a însemnat decât lărgirea fantastică a posibilităţilor pentru corporaţii.

Pentru a menţine forţa de muncă ieftină, trebuie să-i forţezi pe oamenii de peste tot să se mute la oraş, iar apoi să introduci tehnologiile care economisesc forţa de muncă. În felul acesta obţii o masă de oameni, consumatori, fără pământuri şi săraci, care sunt dispuşi să lucreze ieftin.

Legea competiţiei are un paradox: Competiţia distruge competiţia. În orice război economic, şi această lege este una de război, în final rămâne un singur competitor.

În societatea actuală guvernele aruncă sume imense pe “apărare naţională”, însă concomitent au abandonat orice fel de idee de autarhie, chiar şi în ceea ce priveşte hrana. Ideea că un guvern ar trebui să seteze restricţii pentru a-şi apăra economia naţională şi oamenii, a dispărut şi ea.

Nebunia acestei economii începe atunci când o corporaţie este privită ca fiind "o persoană". Numai că tocmai asta este, o corporaţie nu poate fi o persoană. O corporaţie este o grămadă de bani către care mai mulţi oameni şi-au vândut moralitatea. Spre deosebire de o persoană, o corporaţie nu poate avea caracter, nu poate încerca sentimente, nu se maturizează şi nu poate ajunge la o înţelepciune. Nu are speranţe, şi nici regrete. Nu poate trăi experienţa umilinţei. Iar acţionarii sunt esenţialmente nişte cămătari care "lasă banii să lucreze pentru ei".

Printre oamenii care vor să păstreze alte lucruri decât bani, există o percepţie din ce în ce mai solidă conform căreia “economia liberă” este duşman al lumii naturale, al sănătăţii oamenilor, al lucrătorilor industriali, al fermierilor, al lucrului bine făcut şi al practicilor economice sănătoase.

Economia promovată de marii actori economici şi politici (corporaţiile şi guvernele actuale), se bazează pe câteva presupuneri false:
a) Nu există conflict între “piaţa liberă” şi libertatea politică, şi nu există conexiune între democraţie politică şi democraţie economică.
b) Nu există conflict între avantaj economic şi justiţie economică.
c) Nu există conflict între lăcomie şi sănătate ecologică şi trupească.
d) Nu există conflict între egoism şi serviciu public.
e) Este normal pentru subzistenţa unei ţări sau regiuni să depindă de exteriorul ei, de transportul pe distanţe lungi, şi să fie complet controlată de corporaţii.
f) Pierderea şi distrugerea capacităţii de a produce bunuri de bază nu contează şi nu atrage costuri.
g) Războiul pentru materii prime (vezi războiul din Golful Persic) este legitim şi are funcţie economică permanentă.
h) Este normal pentru oamenii săraci din ţări sărace să lucreze pe bani puţini pentru a produce bunuri care să fie exportate în ţările bogate.
i) Nu există nici un pericol şi nici un cost în proliferarea de boli exotice care însoţesc comerţul internaţional şi cresc odată cu volumul comerţului.
j) O economie este o maşină, faţă de care oamenii sunt piese de schimb. Aceştia din urmă nu au de ales decât să muncească acolo unde este nevoie, cât este nevoie, pe banii care li se oferă.
k) Vocaţia este o problema încheiată. Nimeni nu trebuie să lucreze acolo unde are chemare, ci acolo unde economia îi impune. Orice muncă este bună câtă vreme este plătită.
l) Relaţiile stabile şi de durată între oameni, locuri, şi lucruri nu contează şi nu valorează nimic.
m) Culturile şi religiile nu constituie practici legitime şi îngrijorări economice.

Toate aceste axiome false prefigurează starea de economie totalitară. În economia totalitară absolut totul este de vânzare (inclusiv “dreptul de a polua”). Puterea statelor se năruie, nu doar pentru că statele au renunţat la puterea lor în favoarea unor birocraţii internaţionale, dar şi pentru că funcţionarii publici devin servitori in slujba corporaţiilor. Nu în ultimă instanţă, procesele democratice reacţionează prea încet în raport cu cele economice. Atunci când statele acţionează ca agenţi ai corporaţiilor, vânzându-şi oamenii pentru salarii ieftine şi produsele oamenilor pe preţuri mici, drepturile şi libertăţile cetăţenilor încep să dispară.

Printre multele costuri ale economiei totale, dispariţia principiului vocaţiei este probabil simptomul cel mai puternic, şi dintr-un punct de vedere cultural, cel mai critic. Înlocuirea vocaţiei cu determinismul economic distruge caracterul oamenilor şi cultura din interior.

Astăzi oamenii sunt în pericol să-şi piardă atât securitatea economică cât şi libertatea. Însă puterea, neexercitată de guverne, se întoarce în mâinile oamenilor. Iar aceştia încep să se protejeze utilizând arma economiei locale. Începutul este hrana produsă local.

Pentru a fi consumator într-o economie totalitară trebuie să fii de acord să fii complet ignorant, complet pasiv şi complet dependent de produse fabricate la distanţă de corporaţii interesate doar de bunul lor mers.

Ideea de economie locală se bazează pe două principii: vecinătate şi subzistenţă. Aceste principii sunt respinse de economia totalitară a corporaţiilor, fiind numite “protecţionism”. Chiar despre asta este vorba, despre protecţia producătorilor şi a consumatorilor locali. Iar a produce pentru a satisface întâi nevoile locale şi abia apoi pentru a exporta nu presupune vreun prejudiciu la adresa oamenilor din afara comunităţii.

O economie totalitară nu este diferită de un guvern totalitar.

Citeşte mai mult!

miercuri, 20 iulie 2011

Toby Hemenway, Gaia’s Garden (partea a III-a), note de lectură

Partea a treia. Cum să construieşti o grădină ecologică

Capitolul 8. Cum să creezi comunităţi pentru grădină

Cum să grupezi plantele


O asociere simplă pentru un strat de legume este: ceapă + morcov + varză. Nu se umbresc semnificativ una pe cealaltă. Rădăcinile lor nu-şi fac concurenţă.

Salvia, plantată lângă morcovi, alungă fluturele morcovului.

Grădinăritul policultural

Comunităţile de plante sunt dinamice. Policulturile sunt comunităţi de plante auto-organizate, compuse din mai multe specii. În policulturile sofisticate plantele îşi ameliorează mediul, tinzând spre ceea ce este mai bun pentru creşterea lor.

Pe măsură ce plantele care germinează primele cresc, creează habitat pentru ceilalţi membri ai ansamblului, atrăgând insecte benefice care polenizează şi luptând împotriva dăunătorilor. Plantarea deasă formează un mulci viu pentru sol, împiedicând evaporarea şi reducând nevoia de apă. Policultura oferă o recoltă puternică timp de câteva luni pe un spaţiu foarte redus.

Cum să proiectezi propria permacultură

Trebuie respectate câteva principii:
a) plantează câteva varietăţi ale aceleeaşi specii;
b) nu planta prea des;
c) începe culesul devreme;
d) combină familii de plante, nu doar specii;
e) includeţi multe specii care cresc rapid şi au rădăcini superficiale;
f) extinde perioadele de cules (folosind soiuri diferite din aceeaşi specie);
g) evită competiţia la nivel de rădăcini şi pentru lumină (tomatele şi cartofii nu par a fi potriviţi pentru policultură);
h) recoltează plante întregi (ca să faci loc pentru plantele rămase);
i) păstrează câteva plante pentru seminţe;
j) evaluează-ţi munca zilnic.

Chinezii spun că cel mai bun îngrăşământ este umbra grădinarului.

Cum să grupezi plantele

Într-un ecosistem se găsesc calităţi precum: succesiune, relaţii de tip predator-pradă, adaptare la foc, controlul climatului, lucruri care nu se găsesc într-o grădină convenţională. În mod fundamental, ecosistemele sunt locuri ale cooperării.

Comunităţile de plante din permacultură imită asociaţiile naturale de plante. Formal, o comunitate este un grup armonios de plante (şi insecte, animale), adesea centrat în jurul unei specii majore, care aduce beneficii oamenilor în timp ce creează habitat.

Cele Trei Surori (sau erau cumva patru?)

Pentru cei mai mulţi americani este familiară combinaţia: porumb, fasole şi dovleac (numită Cele Trei Surori). Porumbul oferă suport pentru fasole. Fasolea fixează azotul din aer, spre beneficiul celorlalte două plante. Dovleacul acoperă solul, păstrându-i umezeala şi împiedicând apariţia buruienilor.

A patra plantă, specifică Americi Latine, este o floare înaltă care atrage insectele polenizatoare.

Cum să construieşti o comunitate de plante în jurul unui măr

Rolurile acestei comunităţi sunt:
a) atragerea de insecte benefice pentru polenizare şi controlul dăunătorilor;
b) creşterea fertilităţii solului;
c) reducerea competiţiei dintre rădăcini;
d) conservarea apei;
e) echilibrarea populaţiei de fungi pentru a combate bolile specifice;
f) crearea habitatului, etc.

Elementul central. Un măr (deşi aproape orice copac ar putea servi).

Plante cu bulbi care îndepărtează iarba. Aceasta din urmă nu trebuie să se apropie de pom, pentru că intră în competiţie cu rădăcinile acestuia. Plantele cu bulbi trebuie plantate pe linia imaginară care uneşte marginile coroanei pomului cu pământul. Se pot utiliza : narcise galbene, usturoi, praz, cepe egiptene.

Plante care atrag insectele şi păsările. Aici pot fi plante comestibile, precum mărarul, chimenul dulce, coriandrul. Dar mai ales flori. Arbustul fucsia atrage şi el insectele.

Plante care furnizează mulci. Poate fi vorba despre : tătăneasă, anghinare, trifoi, care sunt cosite şi lăsate să se transforme în compost.

Acumulatori de nutrienţi. Exemple : cicoarea, păpădia, coada şoricelului, pătlagină. Cu rădăcinile lor profunde, extrag substanţele minerale de dincolo de humus, şi le lasă deasupra stratului productiv.

Plantele care fixează azotul. Lista este lungă. Probabil că trifoiul, ca plantă perenă, este una din cele mai bune opţiuni.

Plante care alungă dăunătorii. Gălbenelele.

Colţuri şi unghere. Dacă presărăm în grădină pietre, buşteni sau tufişuri, dacă vom crea mici heleşteie, vom atrage populaţii de şopârle, broaşte, şerpi şi păsări. Iar aceştia sunt aliaţi de nădejde împotriva dăunătorilor.

Câteva elemente, mai multe funcţii, o singură comunitate

Cele mai multe dintre elementele comunităţii mărului au mai multe funcţii. Proiectanţii unei astfel de comunităţi se vor strădui să aleagă elemente care exercită cât mai multe funcţii posibil.

Capitolul 9. Cum să proiectezi comunităţi de plante în grădină

O comunitate naturală de plante are propria viaţă, şi asta încercăm să imităm cu comunităţile proiectate de noi.

O metodă familiară de construit comunităţi de plante

Fiecare regiune are lista ei de plante dominante. O simplă plimbare în natură ne va arăta comunităţile locului. Observaţiile ne vor instrui în privinţa comunităţilor similare pe care am putea să le plantăm în grădina noastră.

Nu este foarte facil să găseşti companioni pentru un nuc, pentru că nucul este o plantă alelopatică, adică secretă o substanţă toxică ce suprimă plantele competitoare. Numai că există plante care nu se lasă impresionate de nuc. Una este ulmul american cu fructe ca cireşele (Celtis). Coacăzii cresc şi ei la umbra nucului. Ar mai fi şi arbustul Lycium. Ardeii şi tomatele de asemenea.

Comunităţi de plante pentru şoareci de bibliotecă

Metoda demarează cu căutarea celor mai importante comunităţi de plante din zona în care te afli. Anumite cărţi de ecologie sau articole din jurnale universitare pot fi utile în această direcţie.

Cum să creezi o super-comunitate

Un singur măr, sau nuc, nu va furniza o dietă grozavă, fie chiar şi atunci când e parte dintr-o comunitate. Niciun grădinar nu poate mânca o cantitate prea mare de mere, sau nuci. Însă câteva comunităţi ţesute în jurul unor copaci diferiţi pot forma o livadă foarte densă.

Însă orice livadă devine automat un punct de atracţie pentru dăunătorii fructelor. De aceea este imperios necesar ca într-o livadă să existe o cât mai mare diversitate, precum şi copaci nepurtători de fructe.

O comunitate ţesută în jurul unui măr nu va funcţiona foarte bine lângă o comunitate construită în jurul unui nuc. Între cele două forme de organizare trebuie să existe plante-tampon. O comunitate de plante-tampon trebuie să fie compatibilă cu ambele comunităţi pe care le conectează.

Lângă nuci se simt bine duzii. De asemena, cei mai mulţi dintre copacii care fixează azotul tolerează bine nucii.

Comunităţile nu sunt perfecte

Avantajele comunităţile sunt evidente:
a) reduc intervenţia umană;
b) mai puţine îngrăşăminte şi alte inputuri;
c) armonie între oameni şi viaţa sălbatică ;
d) sinergia magică a comunităţilor de plante.

Dezavantaje:
a) consumă mult spaţiu;
b) se construiesc cu dificultate;
c) dacă funcţionează prost, cauza e destul de greu de detectat;
d) adesea funcţionarea lor se asociază anumitor locuri, în vreme ce în alte locuri nu mai funcţionează la fel.

Anumite plante nu se potrivesc cu comunităţile, mai ales vegetalele, care au nevoie de soare din belşug.

Capitolul 10. Cum să cultivi o pădure comestibilă

Chiar şi comunităţile de plante sunt piese dintr-un întreg.

În esenţă, pădurea comestibilă are mai multe niveluri, ca orice pădure. Fireşte, copacii sunt elementul-cheie.

În materie de productivitate, nimic nu li se poate opune copacilor: jumătate de hectar de grâu produce 2 tone de boabe, în vreme ce jumătate de hectar de meri produce 7 tone de fructe, şi asta fără să necesite replantare anuală.

Întrebarea care se pune este dacă va exista producţie pe arbuştii umbriţi de arbori? Autorul cultivă coacăze şi agrişe, dispunând arbuştii atât în plină lumină cât şi la umbră. În mod evident, exemplarele luminate generos produc mai mult. Însă cele de sub pomi au nevoie de mai puţină apă, au frunzişul mai închis la culoare, şi suficient de multe fructe.

Pădurea celor şapte niveluri

Cele şapte straturi ale unei păduri comestibile sunt :
a) copaci înalţi ;
b) copaci scunzi ;
c) arbuşti ;
d) ierburi înalte;
e) covor vegetal ;
f) iedere ;
g) recolte de rădăcini.

1. Stratul copacilor înalţi. Nu sunt foarte apropiaţi, pentru a permite luminii să pătrundă până la straturile cele mai de jos. Copacii ca arţarul, smochinul sau fagul, a căror umbră este deasă, nu sunt potriviţi pentru pădurea comestibilă.

Cele mai bune opţiuni sunt : merii şi perii, pruni şi cireşi. Castanii comestibili sunt şi ei foarte buni. Nucii sunt excelenţi. Salcâmii fixează azotul din aer în sol.

Dat fiind că pădurea comestibilă se află în zonele 1 şi 2, copacii care furnizează cherestea nu sunt o alegere potrivită.

2. Stratul copacilor scunzi. Aproximativ aceleaşi specii, însă de dimensiuni pitice. În plus, se adaugă nectarini, piersic, cais, migdal, dud.

3. Stratul arbuştilor. Produc flori, fructe, atrag păsările şi insectele.

4. Stratul ierburilor înalte. Cuprinde flori, ierburi folosite în bucătărie şi ierburi medicinale, producătoare de mulci sau cu rol de îmbunătăţire a solului.

5. Covorul vegetal. În special trifoi, dar şi alte specii care împiedică apariţia buruienilor.

6. Stratul iederelor. Este vorba de kiwi, struguri, hamei, ş.a. Mai pot fi şi plante anuale gen: castravete, pepene.

7. Recoltele de rădăcini.

Citeşte mai mult!

marți, 19 iulie 2011

Cum să (nu) cumperi pământ în România profundă (IV)

Aici poate fi citit Episodul I

Aici poate fi citit Episodul II

Aici poate fi citit Episodul III


A venit timpul să scriu ultimul episod al acestei serii. În primele trei am vorbit despre căutări. În acesta voi vorbi despre găsire. Într-o oarecare doză, episoadele I, II şi III sunt despre cum să nu cumperi pământ. Acesta va fi despre cum să cumperi. În ciuda acestor deosebiri, acest din urmă text nu va fi decât continuarea celor trei, şi sfârşitul unei aventuri initiate în urmă cu aproape un an de zile, când am început să văd sat după sat în jurul oraşului, pe jos, bucurându-mă de soarele, vântul şi mirosul locurilor. Ultima etapă, cea a căutărilor efective, a început în 20 martie anul acesta, finalizându-se, iată, patru luni mai târziu.

Am cumpărat deci, pământul pe care l-am vrut. Într-un sat îmbătrânit şi în bună măsură părăsit. Treceam pe-acolo pe drum şi un săteam mi-a zis că pe vremea când era copil acolo era de fapt uliţă, casă lângă casă, şi nu terenuri agricole, ca acum. Un sat golit de oameni... Am cumpărat la margine de comună, la margine de sat, la margine de lume. În jur, vreo 3-4 vecini, la care te uiţi cu binoclu. Apoi păşuni şi fâneţe, fâneţe şi păşuni. Am găsit dupa pohta ce-am avut, stiu ca sunt oameni fascinaţi de centru, in viata asta eu sunt omul marginilor. De acolo de unde am luat, dacă mergi mai departe te trezeşti în mijlocul nicăieri, sau poţi fi înconjurat de leones, dar nu m-ar mira să se termine harta şi să cazi. Într-o zi am să aflu...

Cu câteva zile înainte de a semna contractul, am constatat un lucru cu deosebire interesant. Am încercat să fac o listă a tuturor locurilor pe care le-am văzut, a tuturor satelor şi a tuturor oamenilor. Şi am constatat că pământul pe care urma să-l tranzacţionez era... hm... primul văzut. Aşadar, am căutat două luni pentru a constata că ceea ce am văzut în prima zi era ceea ce-mi trebuia. O ironie subtilă, un clin-d'œil, un bobârnac prietenos al Providenţei: nu căutăm decât ceea ce ştim, nu vrem decât ceea ce avem deja. În prima zi în care am vrut în mod temeinic să cumpăr teren am lipit un afiş pe un stâlp. Pornind de la acest unic afiş (următoarele 30 nu mai contează), am primit un singur telefon (următoarele vreo 4-5 nu mai contează). Primul teren văzut a fost cel care îmi trebuia. Restul căutărilor n-au fost decât ca să pricep că găsisem deja.

Nu vreau să neg acum greutatea ceasurilor petrecute în contact cu oameni, peisaje şi gânduri pe care nici experienţa de până acum şi nici cărţile nu mi le-ar fi putut aduce. Le sunt, din plin, recunoscător. Atunci când porneşti să cauţi în absenţa unor repere dinainte cunoscute îţi asumi condiţia basmului, şi e bine s-o faci lăsând Imponderabilului toate deschiderile de care are nevoie ca să se manifeste. Cu cât îţi iei mai puţine precauţii, cu atât mai mari sunt şansele. Modelul pe care trebuie să-l asumi este cel al plecării din casa părintească cu traista-n băţ, fără cecuri de călătorie şi fără rezervări la hotel. Pleci, cum ne spune povestitorul, să-ţi întâlneşti norocul. Pleci, zic eu acuma, să înveţi să-ţi înţelegi norocul.

Dincolo de aceste reflecţii, pe care sigur le vor înţelege cei care ştiu că sensul vieţii poate fi descoperit şi când clădeşti o căpiţă cu fân (cu condiţia, fireşte, ca fânul să fie perfect uscat), la fel cum poate fi ratat într-o bibliotecă generoasă, detaliile acestei întâlniri sunt nu mai puţin captivante. Deci mă sună omul. Ah, este bine să precizez că pentru moment, din raţiuni care ţin de intermediarii de pe piaţa imobiliară, voi păstra discreţia şi în privinţa comunei, şi a satului în care mi-am amplasat micul stat major. S-ar putea ca precauţiile mele să fie de fapt inutile, însă paza bună nu s-a dovedit niciodată o investiţie păguboasă. Cum ziceam, mă sună omul. Lăsasem pe stâlpul din casa lui un anunţ conform căruia căutam teren de 1-3 hectare, la o margine de sat, pe care să fac o gospodărie. Şi-mi zice că are un teren de 2,25 ha, taman cum vreau eu, unde se poate pune un grajd de vite, lângă o păşune care ar putea fi luată în custodie de la primărie, şi dacă vreau să vin s-o văd. Mnoa, vreau, că doar asta e ideea, nu? Ajung în casă la frate-său, prilej cu care aflu că sunt amândoi proprietari. Mergem. Un ardelean tăiat în piatră, cam la anii mei, cu mustaţă neagră. Aspect de om muncit, îi ştiu casa, e fermier în toată regula, cu tractor, cu combină, cu terenuri multe. Ajungem.

Întâlnirea asta a avut loc, am mai zis dar repet pentru că e important, undeva pe la sfârşitul lui martie. Deci se împrimăvăra. Eu eram, fireşte, cu soţia. Dacă vrei să te relochezi la ţară, consideră-te norocos dacă partenera este de acord cu adevărat. Pentru cele mai multe dintre femei, aventura este inacceptabilă. Eu fac parte dintre cei norocoşi. Însă mândra mea e aspră, cum se zice în Ardeal, adică nu se gândeşte de două ori înainte de a zice: "Nu". Aşa a fost şi acuma. Pământ proaspăt semănat, pământ agricol cât un parc de oraş, însă pleşuv, fără copaci, fără prezenţa liniştitoare a asflatului, pământ bătut de soare şi de vânt, într-un colţ de lume. Ceva apă adunată într-un loc plan, clisă lipicioasă pe alocuri, un şanţ care trebuie sărit: "Nu". Nici n-am mai putut să-l văd cum se cuvine. Undeva, în fugă, omul îmi zice preţul: 15.000 lei.

Pe drum, ardeleanul îmi spune că nu era chiar terenul pentru mine. Adică mie mi-ar trebui aşa, vreo juma de hectar, pe care să pun o căbănuţă şi nişte pomi, eventual un iaz cu peşte. Mă judecă după maşină, după moaca mea de orăşean, după apucăturile celor care vin din oraş. Nu mă chinui să-i explic că eu vreau să evadez, nu să mă joc de-a încărcatul bateriilor. În general nu vreau să vorbesc despre ceea ce se va putea într-o zi constata direct. Viitorul trebuie să-l laşi să se nască, dacă-l moşeşti cu vorbe lungi sigur rămâne cu buricul netăiat. Situaţia juridică este, fireşte, complicată. O bunică proprietăreasă, moartă demult. Doi unchi care moştenesc, fără succesiune notarială, fără nimic. Apoi doi fraţi care cumpără de la unchi, cu ceva acte de mână, şi cam atât. Declaraţii la APIA şi impozit pe terenuri din 2005. Ca să te prezinţi la notar trebuie făcute câteva succesiuni, trebuie acceptul tuturor rudelor, apoi plătite impozite pe vânzare-cumpărare corespunzătoare fiecărui contract. Bani buni de risipit pe hârtii, dar altfel nu poţi întăbula. Ne despărţim fără da, fără nu.

Taman două luni mai târziu îi propun nefastei să revedem terenul. Mergem. E verde, are lucernă pe jumătate, o lizieră de salcâm destul de convingătoare pe alocuri, secară cealaltă jumătate, o tufă magnifică de liliac înflorit şi o familie turbată de cireşi sălbateci. Minunatei îi place. E luna mai, cum nu i-ar plăcea? Aici, în treacăt fie zis, recomand tuturor celor care vor pleca în căutarea unui teren la ţară, ca şi noi, să revină pe propriile urme la o vreme. Ochii educaţi văd mai bine, iar noi asta făcuserăm timp de două luni: ne-am învăţat ochii să vadă. Şi da, sunt de acord şi cu asta, acelaşi pământ arată diferit în diferite momente ale anului. E o informaţie vitală, pentru că în absenţa dragostei doar anotimpurile fac diferenţa. După ce cumperi e mai simplu, pentru că înveţi să-l iubeşti, iar dragostea face suportabilă şi arşiţa, şi gerul, şi spinii, şi ciulinii. Fără dragoste, nu ştiu cum s-ar putea apuca cineva de agricultură, pentru că pământul neiubit te încovoaie şi te îngenunchează, te face să-ţi blestemi zilele.

Merg deci la fratele omului. Aceeaşi faţă de om muncit, fără ocolişuri. Da, este în continuare de vânzare. Preţul e acelaşi. Avem lucrul, avem preţul, am banii. Ar trebui să batem palma. Dar nu. Trebuie făcute formalităţile. Iar banii se numără la notar. Aşa am zis. Şi cădem de acord. Au urmat două luni în timpul cărora eu am avut răbdare, iar ei s-au străduit să adune la un loc actele. Au crezut că au titlu de proprietate, însă aveau doar o adeverinţă. Au adunat deci actele necesare pentru titlu. Au izbutit să găsească CNP-ul bunicii, decedată la începutul anilor '90, când nu se scria CNP-ul pe certificatul de deces. Au făcut dosarul. Deci, două luni. Cum să zic, nu sunt un om nerăbdător, dar ştiu totuşi că timpul trece, şi că lucrurile trebuie făcute. De la judeţ li s-a răspuns că nu li se eliberează titlu de proprietate pentru că primăria nu a pus la punct planurile parcelare. Deci există proces-verbal de punere în posesie, dar cei de la Cadastru refuză să elibereze titlul. Şi când se va elibera ? Undeva, în perspectivă.

În momentul acela am decis şi ei, şi eu, că e timpul să schimbăm strategia. Nu are rost să aştepţi autorităţile să-şi facă treaba. Viaţa, în general, nu are nevoie nici de ştampile, nici de aprobări. Am contactat un avocat, am luat un prieten ca martor şi ne-am dat întâlnire la primărie. Partea bună a celor două luni de aşteptare este că înţelesesem cu cine am de-a face: doi oameni de omenie. Avocatul a formulat contractul, ni l-a citit, am scos banii. Atunci cei doi au avut o reacţie la care nu mă aşteptam : au refuzat să numere banii. Degeaba am insistat, spunându-le că socotelile corecte fac prieteni buni. Ce rost să numărăm şi noi, dacă tot i-ai numărat dumneata?

Oameni cu utilaje agricole, care trăiesc din recolte şi din animale. Dependenţi de subvenţii, cu credite în bancă. De ce vând? Pentru că pământul acela e prea departe, cheltuie cam 70-80 de litri de motorină numai ca să meargă până acolo, să-l semene, să-l ierbicideze, să-l recolteze şi să transporte recolta. Inacceptabil. Mai bine iau în arendă la câţiva paşi de casă. Şi-ar mai fi ceva. Am cumpărat scump, pentru ca e pământ la marginea drumului, cu stâlp de curent aproape. Cu aceeaşi bani se cumpără suprafaţă aproape dublă în câmp. E bine să ştiu că dacă mai vreau să cumpăr terenuri fără vocaţie de construcţie iau la jumătate de preţ. Numai să fiu răbdător, să vină vânzătorul la mine, nu să mă duc eu la el.

În ziua aceea mi s-a deschis poziţie în Registrul Agricol, pentru suprafaţa de 2,51 ha. În perioada în care au făcut demersurile pentru obţinerea titlului de proprietate, cei doi fraţi au aflat că terenul e chiar niţel mai mare decât ştiau ei. Urmează să plătesc impozit pentru terenul cumpărat. Cred că vreo 50 de lei pentru lunile care au rămas până la sfârşitul anului. Când va veni titlul, vom deschide o acţiune în instanţă în urma căreia voi întăbula. Dar nu-i grabă. Autorităţile au tot timpul din lume să se mişte, să facă planurile parcelare, să elibereze titlul, apoi să ne dea termene de judecată, să emită sentinţa ş.a. Fie că voi întăbula în anul următor, fie voi uzucapa undeva peste 10-20 de ani, mi-e perfect egal. N-am cumpărat să vând, am luat să fac. Am aproape 40 de ani, şi încă nu mi-a dispărut dragostea de animale. Oraşul mă strânge la umeri. Ca atunci când aveam 7 ani, vreau să-mi cumpăr un cal. La 4 ani, pe când mergeam cu tata după bureţi, în pădure, l-am întrebat: “De ce nu trăim şi noi la ţară?” M-am născut cu chemarea pământului în mine, zicea un prieten că apare adesea la a doua generaţie a celor plecaţi de la sat. Îl cred. Azi, într-un colţ de Ardeal care seamănă cu Moldova ce-am lăsat în urmă, cinci iugăre de pământ poartă numele meu. Deasupra lor, cinci iugăre de cer.

Citeşte mai mult!

sâmbătă, 16 iulie 2011

Cum să (nu) cumperi pământ în România profundă (III)

Aici poate fi citit Episodul I

Aici poate fi citit Episodul II

La munte sau la şes (mă rog, deal, luncă, tot ce e în ochii orăşeanului non-munte, fără cumva să fie litoral)? Este una dintre întrebările fundamentale cu care porneşti la drum ca să te relochezi la ţară. Locuind într-un oraş în coasta Apusenilor (văd practic munţii pe geamul de la sufragerie), am avut privilegiul să aleg. Cel puţin teoretic. Am văzut sate de munte şi sate din Podişul Transilvaniei. Nu foarte multe, iar dacă vă aşteptaţi să fi ajuns prin locurile pe care le-aţi văzut în pozele de pe internet, nici pomeneală. Apusenii moţilor sunt la mai bine de 70 de km de oraşul meu, iar eu nu vreau să merg dincolo de 30 de km. E o limitare autoimpusă pe care nu vreau s-o detaliez aici.

Ce-am văzut la munte? Locuri frumoase, spectaculoase, stânci în umbra cărora mi-ar fi plăcut să mă trezesc dimineaţa şi să-mi beau cafeaua. Senzaţia prezenţei divine altfel decât o poţi simţi lângă un lan de porumb zdenţuit. O răceală şi-o magnificenţă de altar, răcoarea pădurilor de conifere, mocani mândri care dacă te plac îţi vând, iar dacă nu, poţi să ai toţi banii din lume, nu cumperi petic de pământ lângă gardul lor. În satele care mi-au plăcut, n-am găsit nici o ofertă. E drept, nici n-am prea săpat după ele, pentru că în urmă cu mulţi anişori, pe la sfârşitul adolescenţei mele, în împrejurări pe care nu le voi evoca, am petrecut câteva luni în Bucovina, în coasta uneia dintre cele mai mari rezervaţii forestiere din ţară, şi acolo am învăţat câteva lucruri despre munte.

Desigur, e frumos să mergi undeva într-o staţiune montană, să te plimbi leneş într-o aşezare de poveste, să mănânci pe măsura poftei pe care ţi-o face excesul de ozon şi să-ţi pui muşchii în mişcare într-o drumeţie. Însă a locui la munte, a avea o gospodărie acolo, este cu totul altceva. La munte toate fructele se coc mai târziu, pentru că e mult mai puţin soare. De fapt, plaja de legume, fructe şi cereale pe care le poţi cultiva se îngustează la maxim. Porumbul, cel mai adesea, nu rodeste. De grâu n-are rost să vorbim, ovăzul se face pentru că e mai puţin pretenţios şi oricum se coseşte cu paie cu tot pentru cai. Există fâneţe, însă la distanţe bunicele de sat, iar aşezările sunt îngrămădite adesea pe firul văii, lângă o şosea şi adesea un curs de apă. Gospodăriile risipite, cu locuri multe lângă casă, sunt sus, acolo unde în general nu se poate ajunge cu maşinile de oraş.

Probabil aspectul cel mai şocant pentru omul de la şes este regimul pluviometric. La munte plouă. Dacă stau şi mă gândesc bine, ploaia de la şes e o glumă bună faţă de ploaia mocănească, adică din ţara mocanilor, neam de munteni. Iar când plouă, automat e frig, poate să fie şi iunie, iei un pulover pe tine, altfel răceşti. Acolo ori e cald, ori plouă, conceptul de ploaie caldă, de vară, nu are curs. Partea bună este că e lemn în prostie, în vara aceea am folosit lemn şi pentru gătit, şi pentru încălzit camerele (altfel muream de frig), dar numai căzături, n-am tăiat un copac. Nu sunt un friguros, am mâinile fierbinţi şi iarna, şi nu port mănuşi, dacă-mi intră apă în bocanci până acasă se usucă, însă în parametrii de la şes (şi forme de relief asimilate), dacă mă duci la munte mă dai peste cap.

Aşa că nu prea m-am agitat pentru 1000 de metri pătraţi în coasta pădurii de molid. Plus că nici suprafaţa nu era în măsură să mă atragă, am explicat undeva prin episodul I că vreau să iau pământ, nu un teren. Şi vreau să mă mut acolo cu arme şi bagaje, nu să-mi fac o cabană de fiţe şi să vin să-mi încarc duracelu’ la sfârşit de săptămână. Aşa că am căutat mai degrabă înspre zonele verzi ale hărţii. Şi am găsit. Nu, nu despre asta vreau să scriu în episodul 3, asta rămâne subiectul pentru partea a patra a acestui serial, ultima şi poate cea mai interesantă. Însă locurile care mi-au plăcut cel mai mult sunt cele care seamănă cu locurile mele de baştină. Mi-a explicat o colegă profesoară de geografie c-am fost sedus de unul din locurile din Ardeal care seamănă cel mai bine cu dealurile molcome din nordul Moldovei. Dacă e aşa, şi n-am motive să mă îndoiesc, înseamnă că nu facem decât să căutăm ceea ce ştim prea bine.

Cum nu vreau să dezvălui încă nimic despre pământul pe care l-am cumpărat, am să vorbesc mai degrabă despre acele locuri pe care le-am văzut şi unde aş fi putut cumpăra, dar din diverse motive nu am izbutit să ajung la vreo înţelegere cu vânzătorii. Selectez numai experienţele semnificative, din care pot trage concluzii, sper eu, utile. Încep cu prima, o ofertă de 1,75 ha în coasta oraşului. M-a atras preţul: 17.500 lei, teren agricol la nici 10 km de oraş. Cheltuieli aproape nule cu transportul, evident. Ne-am dat întâlnire. Am pornit, cu maşina mea după maşina omului. Drum de tractoare, cu ravene profunde, seminavigabil. Cu certitudine greu de parcurs dacă-şi pune cerul mintea să plouă vreo 3 zile. În câmp deschis, în bătaia vântului. Chimizat, erodat, semiucis.

L-am întrebat dacă are vreun contract de arendă (terenul era lucrat, într-o tarla cu dimensiuni semnificative). Mi-a zis că nu ştie sigur, că a avut un contract care a expirat toamna trecută, după care nu mai ştie. I-am spus că în cazul unei arende reînnoirea poate avea loc şi în temeiul unui consimţământ prezumat, caz în care doar instanţa ar putea să se pronunţe. Ne-am despărţit după ce mi-a promis că merge acasă să vadă dacă nevastă-sa a semnat ceva. Nici n-am închis bine portiera şi am spus că afacerea nu va avea loc. Aveam sentimentul că mă minte, însă chiar şi dacă ar fi spus adevărul tot nu ar fi fost important. Şi asta pentru că e imposibil să faci o gospodărie bio sub asediul tractoarelor care împroaşcă biocide. Le-am văzut, le-am văzut cu ochii minţii trambalând butoiul din plastic din care picură maglavaiz peste culturi. Vântul bate şi zoaiele agrochimice zboară peste roşiile mele, peste varza mea, peste merii mei, peste fluturii, albinele, păsările şi şopârlele pe care vreau să le colonizez într-un ecosistem agricol curat. Nu, nu vreau astfel de vecini!

Într-o altă plimbare altminteri foarte reuşită am dat de o căsuţă de vânzare. Mă rog, aşezată pe o grădină de 4 hectare, asta era cel mai important lucru. Căsuţa era un pericol arhitectural, n-ar fi fost recomandabil nici măcar să te sprijini de ea ca să-ţi faci nodul la adidaşi. Panta semnificativă, undeva cam 4-5%. Îndreptată spre Nord-Est. Acolo a murit afacerea. Nici moştenitoarea nu s-a obosit până în ziua de azi să-mi comunice un preţ, rămăsese s-o facă, îi lăsasem o carte de vizită. Însă n-ar fi contat, nici gratis nu m-ar fi tentat. Ce să faci cu o pantă spre Nord? Să cultivi licheni? Un deal rău, pe care altminteri nu mai era decât porumb, lucernă, fâneţe, dar nici o altă casă. Pe versantul din faţă, casă lângă casă. Normal, toate erau spre sud, sud-vest.

Deci, dacă mergi să-ţi iei o casă, în măsura în care nu vrei să pozezi în victima satului, uită-te la locurile unde au făcut alţii, şi nu te arunca acolo unde nu vezi pe nimeni (o singură casă este totuna cu nimeni). Încearcă să afli unde au fost case, dacă ţi se întâmplă să ajungi într-un sat îmbătrânit şi cu gospodării dezafectate. Cei din vechime ştiau foarte bine unde să-şi oploşească cuiburile, iar noi ne putem foarte bine compensa lipsurile cu ştiinţa lor. Ideal este pământul plat ca o plăcintă, dar de la Giordano Bruno încoace e aproape imposibil de găsit aşa ceva. Iar cum trebuie să te mulţumeşti cu pământuri rotunde, e bine să ştii ca numărul de ceasuri şi unghiul din care le zâmbeşte soarele e în raport direct cu producţia de căpşuni la hectar şi ziua din an în care le vei vinde prima data în piaţă. Mai pe scurt, dintre toate opţiunile, pantele spre Nord sunt cele mai proaste. Mai proaste chiar decât votul pentru Băsescu preşedinte.

Într-o zi m-am gândit la o strategie nouă. Fix ca un şef de vânzări răzbătător pe o piaţă cu zero clienţi. Ce-ar fi, mi-am zis, să contactez autorităţile? Cum ţinta mea erau până la urmă ca la vreo 5 comune, am pus mâna şi le-am căutat pe internet. Am găsit cu uşurinţă adrese de e-mail şi numere de telefon ale primarilor, consilierilor locali, secretarilor de primărie. Le-am scris. Le-am spus cam ce vreau, şi i-am rugat, dacă ştiu ceva, să-mi dea de ştire. Câteva e-mail-uri s-au întors cu andrisant necunoscut, semn că transparenţa şi informatica nu fac întotdeauna casă bună. Unul singur mi-a răspuns. Mi-a dat telefon, de fapt, ca să-mi spună că nu ştie nimic. Dar era un răspuns, până la urmă, să nu fim hipermofturoşi.

Văzând că nu pot colabora aşa, am pus mâna pe volan şi-am plecat în comuna P. Ei bine, în P. este pământ în prostie. E pământ, pământ, pământ. Au atât de mult încât anul ăsta au şi cedat vreo 400 de hectare unei comune vecine, care are mulţi crescători de animale. Şi tot a rămas. O mare de pământ şi lucrat, şi nelucrat, te uiţi şi nu-ţi vine a crede. Acolo e de mine, mi-am zis. Să vorbesc cu primarele, îmi zic. Poate mă îndrumă cu ceva. Comuna are mare lipsă de locuitori: în 1956 erau 2300 de oameni, după revoluţie mai rămăseseră vreo 850, iar la ultimul recensământ, în urmă cu 3 ani, doar vreo 700. Lucrurile nu sunt chiar roze. Hai să mă ofer locuitor, cu echipa mea cu tot, îmi zic.

Ajung la casa primarelui. Satul dezolant, puţine case frumuşele şi îngrijite, altele care seamănă cu nişte grajduri, apoi grajduri care aduc a coteţe, pe când coteţele seamănă a cuşti de căţei. Fireşte, căţeii ori lipsesc cu desăvârşire, ori sunt pe cont propriu. Locuinţa liderului politic e dichisită, cu aer urban (cred că din cauza câtorva exemplare de tuia, am o problemă cu copacul ăsta, de câte ori îl văd mă gândesc la bibelourile de sufragerie de pe vremea părinţilor). Nu-i acasă, e dus. Vorbesc cu nevasta, îi zic pe scurt tărăşenia, las cartea de vizită, zic sărupmâna şi plec. Întâmplarea a făcut ca două zile mai târziu să parchez iar în faţa bibelourilor din grădina lui. Îl găsesc cu greu, după ce-l strig din poartă de mă satur. Un pitic zbârcit care a ratat conditia perversiunii fiind storcit de toate plictiselile microuniversului. Îmi promite să vadă ce poate face.

Într-o altă comună spiritul meu descurcăreţo-deductiv mă duce la inginerul topograf. Adică, eu caut un pământ de vânzare, nu? Cine este zânul-zânelor, tăticul pământurilor dintr-o comună? Nenea de la topo. Discut şi-i spun ce vreau, dându-i de înţeles că ne facem criţă amândoi dacă-mi face cunoştinţă cu pământul visurilor mele. Îmi promite şi ăsta să vadă ce poate face. Îl sun peste vreo 3 săptămâni. N-a avut vreme, fusese ocupat cu Paştele. Cred că-şi vopsise ouăle cu oja, sau cam aşa ceva. Delicată şi înălţătoare activitate, adânc spiritualizantă.

Ideea până la urmă este că n-are rost să faci apel la autorităţi dacă-ţi propui să găseşti pământ pe pământul ţării tale. Chiar dacă vei da peste o comună muribundă, unde sunt mai mult 50 de hectare pentru fiecare locuitor, nu contează. Chiar dacă terenurile sunt ocupate de iepuri de câmp şi de buruieni, tot nu contează. Nici dacă dai de înţeles că vrei să faci niţică agricultură, un pic de livadă, o căsuţă, tot nu are importanţă. Poate că dacă le-aş fi zis că vreau să cresc 1.000 de vaci, sau 10.000 de porci, atunci le-aş fi captat interesul. Ambiţiile care mă animă pe mine nu le-au zis preaoficialilor nimic. Însă, să încercăm să gândim pozitiv: nimeni nu m-a refuzat cu nimic.

Injecţia de optimism fiind administrată, mai rămâne să ne concentrăm pe o ultimă întâmplare, una mustoasă şi care m-a rupt în ziua aceea, dar dacă stau bine şi cântăresc ce-am învăţat contra ce-am trăit, cred că târgul e echitabil. Găsesc undeva în mica publicitate o ofertă : casă bătrânească, pe teren de 4,5 hectare, cu ceva pomi şi lizieră de salcâmi. Sun. Îmi răspunde o tanti. Zice că actele sunt în regulă, succesiune făcută după tata, întăbulat pe mama în viaţă. Pipăi să vadă dacă-l ţin pe Dumnezeu de picior. Preţ? 35.000 lei. Mustăcesc în pâlnia telefonului, şi pe bună dreptate, pentru că prin zonă hectarul e 1.500-2.000 lei. Casa trebuie să fie semi-ruină, dar are curent. Mnoa, amân problema preţului pentru mai târziu. Se poate ajunge cu maşina până acolo? Sigur, mă anesteziază tanti, s-a turnat piatră pe drum până în poarta casei. Îi spun că n-am un off-road şi nici nu intenţionez să-mi iau până la proxima glaciaţiune. Sigur, mai bagă tanti o doză, e fain-frumos.

Mă pune în legătură cu frate-su, localnic. Dau şi de el la telefon după vreo două zile. Stabilim o întâlnire. Însă înainte să mă pornesc, îl întreb şi pe el: Se poate ajunge cu maşina până acolo? Sigur, mă anesteziază nenea, s-a turnat piatră pe drum până în poarta casei. Îi spun că n-am un off-road şi nici nu intenţionez să-mi iau până la proxima glaciaţiune. Sigur, mai bagă nenea o doză, e fain-frumos. Căptuşit de certitudini, merg la om şi-l iau din poartă. Traversăm comuna până într-un vârf de deal. Sporovăim. Omul e fermier, are pământuri de nu le mai ştie numărul. Nici nu le lucrează pe toate, numai pe unele, alea de lângă drum. Nu prea pricep ideea, şi-mi zice că nu se aventurează cu tractorul prin natură, pentru că nu i se merită, motorina e scumpa, cel mai fain i se pare să le lucreze pe alea de lângă asfalt, ţuşti cu tractorul drept în arătură, nu trebuie să se chinuie prin hârtoape.

Undeva prin vârful dealului încep să pricep de ce 70 % din terenurile comunei nu sunt lucrate: nu-i rentabil... Îmi dau drumul spre proprietatea care se află undeva, prin vale. Iar terenurile unde s-ar putea face case nu-s de vânzare, pentru că pe ele se află cele necesare traiului: porumb, grâu, floarea-soarelui, cartofi... Drumul are ceva piatră pe el, prost tasată, dar nu-i bai, c-o tasez eu... Mai aflu că nimeni nu mai dă cu sapa, pentru că ţăranii sunt bătrâni, dau cu ierbicide, că-i mai ieftin... Eu cobor, piatra se face precum grăunţele pentru orătănii, însă drum mai este, îmi arată proprietatea, să mai tot fie câteva sute de metrim, iar piatra ioc. Ceea ce se vrea drum este concomitent canal colector al apelor de ploaie, pe care dealul din stânga nu le poate reţine. Ravene semnificative mă opresc undeva la vreo 100 de metri de casa respectivă. Trag frâna de mână şi cobor. În faţă este ceea ce în părţile acelea se numeşte un rât, adică un loc drept care se inundă când plouă, şi pe care nu-l poţi cultiva, dar când se usucă e bine, poţi să dai drumul la porci şi la găini să ciugulească. Iar daca n-ai porci, poti sa faci si plaja. Nu plouase de mult, dar n-avea a face, era apa berechet, dar o cărare îngustă mă ducea undeva la un vecin.

Merg, mă atrage locul acel ca un magnet. La vecin escaladez o grămadă de bălegar, şi iata-ma ajuns. N-are rost să spun că era superb. O pantă dulce spre răsărit, ceva pomi fructiferi, o lizieră temeinică. Loc frumos, nelucrat de vreo patru ani (zice nenea). Casă cu aspect meschin-tembeloid, strivita de spatiul acela. Ceva viţă-de-vie sălbăticită. Un grajd inspirat dintr-o cutie de chibrituri călcată de un camion. Încep o negociere, îi explic jupânului că e nejustificat, îi impărtăşesc erudiţia mea în materie de preţuri în timp ce escaladăm bălegarul vecinului. Îi arăt râtul pe care-l traversăm mai greu decât Moise prin Marea Roşie.

Ajung la maşină. Constat că n-am unde să întorc. Încerc tembeloid să vă dacă se poate urca un deal în marche-arrière. Sunt mult mai deştept când pricep că nu se poate. Mă arunc cu maşina prin ravenele gâlgâind de apă, manevrez ca-n parcare, gândindu-mă că-n cel mai rău caz mă va smulge un tractor de acolo. Mă autosmulg. Urc târâş-grăpiş, lopătând printre noroaie. Nu plouase demult, dar dacă mergi cu maşina printr-o ravenă în stare bună de funcţionare cauciucurile de la maşină lucrează ca un mixer, şi frişca-i gata. Sus, pe culmea dealului, teoretizez abil pe tema diferenţei dintre drumul pietruit şi drumul pentru tractoare. Ţăranul îmi spune senin că el a vrut să mă las singur să ma conving. Nu mă enervez, nu mă dau cu capul de volan, nu-l bat cu portiera la tălpi. Înţelege şi singur de ce s-au suspendat negocierile.

Experienţa aceasta m-ar fi dezamăgit, dacă n-aş fi înţeles că a vinde şi a cumpăra sunt adesea exerciţii ludice care n-au nimic de-a face cu viaţa obişnuită. Logic, este inacceptabil să întrebi cu claritate doi adulţi şi să primeşti de la amândoi răspunsuri fundamental eronate. Cu atât mai mult cu cât amândoi ştiau foarte bine despre ce vorbim: tanti de la oraş avea maşină, iar nenea avea cel puţin tractor. Deci oameni care puseseră mâna pe volan, care cunoaşteau impecabil terenul şi care ştiau foarte bine ce mă aşteaptă. Voiau însă atât de mult să vândă încât erau dispuşi să-şi joace clienţii şi la loterie. Poate-poate, nu ? Ce contează că mă îmbarcam într-o misiune imposibilă, că setasem o condiţie de neîndeplinit în circumstanţele date? Dar dacă mă îndrăgosteam de pământul acela şi-mi schimbam maşina cu un tractor? Ei?! Dar dacă eram dispus să repar drumul acela pe cheltuiala mea? Nu-i aşa?! Dar dacă voiam să parchez pe coama dealului şi să cobor doi kilometri pe jos, prin ravene şi prin rât, până acolo? Zilnic, fireşte, pentru că aşa spusesem, că vreau o casă de zi cu zi, nu o dată pe săptămână. Mai ştii de unde sare ierpurele? Mă rog, în cazul meu trebuia să sară vioi din oala sub presiune.

Citeşte mai mult!

Ciprian Palaghianu, Împăduriri - curs universitar, (III), (note de lectură)


Partea a III-a. Împăduriri

Situaţia terenurilor care şi-au pierdut "vocaţia" agricolă este de asemenea îngrijorătoare. Între anii 1973 şi 1988 în Europa au fost abandonate de către agricultură circa 9 milioane de ha iar de atunci s-au mai adăugat încă minim 6 milioane de ha până în anul 2000, după aprecierea specialiştilor EUROFOR.

Principii privind alegerea şi asocierea speciilor forestiere:
a) principiul polifuncţionalităţii (pădurea nu este doar un loc unde se produce masă lemnoasă, ci are şi funcţii de adăpost şi hrană pentru animale sălbatice, păsări, protejează împotriva precipitaţiilor catastrofale, inundaţiilor, alunecărilor de teren, asigură şi menţine un mediu nepoluat, favorabil petrecerii timpului liber etc.);
b) principiul conservării biodiversităţii (există o corelaţie între diversitate şi stabilitatea şi funcţionalitatea ecosistemelor);
c) principiul compatibilităţii;
d) principiul flexibilităţii;
e) principiul economic.

Pentru ca polifuncţionalitatea arboretelor să se manifeste in mod real, se vor prefera
arboretele amestecate, acordand importanţa cuvenită principiului biodiversităţii. Folosirea uneia sau mai multor specii la instalarea unei culturii este evidenţiată prin compoziţia/ formula de impădurire.

Compoziţia (formula) de împădurire redă proporţia de participare a speciilor la instalarea artificială a culturilor pe intreaga suprafaţă şi se exprimă in procente. De exemplu: 40% gorun + 15% cireş, frasin, ulm + 20% păr, măr + 25% lemn câinesc, păducel, salbă.

Arboretele amestecate prezintă mai multe avantaje in comparaţie cu cele pure:
a) sunt mai stabile;
b) diferitele specii indeplinesc prioritar anumite funcţii, realizandu-se polifuncţionalitatea intregului arboret;
c) indeplinesc intr-o măsură sporită funcţiile de protecţie;
d) utilizează mai bine spaţiul aerian prin inălţimile diferite ale speciilor;
e) contribuie la menţinerea şi chiar imbunătăţirea fertilităţii şi structurii solului, ca urmare a particularităţilor sistemului radicelar şi a modului de răspandire in sol a rădăcinilor diferitelor specii;
f) sunt mai rezistente la atacurile factorilor biotici, specializaţi, de regulă, pentru anumite specii;
g) suportă mai bine unele calamităţi generate, in special, de factori climatici: doboraturi şi rupturi de vant şi zăpadă, dezrădăcinări ş.a.

Speciile ce alcătuiesc compoziţia (formula) de impădurire se incadrează, după funcţia
principală atribuită
, in trei categorii:
a) specii principale,
b) specii secundare,
c) specii pentru protecţia şi ameliorarea solului.

Speciile principale sunt speciile care participă în măsura cea mai mare la realizarea
obiectivelor urmărite prin instalarea culturii.

Speciile secundare (de stimulare, de impingere, de ajutor, de elagare) sunt reprezentate, de regulă, de speciile de mărimea a doua (chiar a treia) formand, cel mai adesea, un al doilea etaj de vegetaţie. Aşa cum sugestiv au fost denumite, ele stimulează creşterea speciilor principale. In plus, contribuie la protecţia solului şi la producţia de biomasă.

Speciile pentru protecţia şi ameliorarea solului, reprezentate in general prin arbuşti,
indeplinesc, in principal funcţiile definite. Pornind de la polifuncţionalitatea speciilor lemnoase, rolul lor nu se limitează numai la protejarea impotriva acoperirii solului cu specii erbacee, la reducerea scurgerilor de suprafaţă pe terenurile inclinate expuse eroziunii apelor, la imbogăţirea solului in substanţe organice ca urmare a descompunerii frunzelor, lujerilor şi ramurilor mai subţiri comparativ cu ale speciilor arborescente şi la structurarea solului, ca urmare a bogatului sistem radicelar, răspandit in stratul superior al solului. Multe din speciile arbustive, folosite ca specii pentru protecţia solului, prezintă importanţă datorită rădăcinilor, lujerilor, florilor, fructelor cu multiple intrebuinţări in industria farmaceutică, alimentară, a coloranţilor.

Nu întotdeauna asocierea între cele trei categorii de specii este necesară, iar uneori
asocierea nu este posibilă
. De exemplu, pentru speciile principale cu aparatul foliar bogat, care nu lasă lumina să pătrundă la sol, iar sistemul lor radicelar bogat protejează şi ameliorează solul, cum sunt fagul, bradul, nu mai apare necesară introducerea arbuştilor sau a speciilor de ajutor.

In trecut, adeseori, s-au realizat culturi pure de molid, in special in subetajul inferior de molidişuri (FM3 I) sau al amestecurilor de fag cu răşinoase (FM2), ori in afara arealului său natural (FM1 – făgete montane şi FD4 – făgete premontane). Datorită faptului că in
asemenea teritorii, molidul este foarte expus doboraturilor de vant, rupturilor de zăpadă, incendiilor, atacurilor de insecte etc, in viitor se recomandă evitarea culturilor pure de molid.

Intre speciile principale amestecul se realizează cel mai frecvent grupat, pentru a se evita
efectul negativ al concurenţei intre speciile componente, eliminarea unei specii de către alta, determinată adesea de ritmurile de creştere in inălţime diferite in anumite perioade de la o specie la alta, precum şi de particularităţile bio-ecologice ale speciilor.

Laricele, care este o specie de lumină şi transpiră intens, se va amplasa în benzi pe culmi. Alteori, pentru sporirea rezistenţei la vânt a molidului, laricele se va amplasa în benzi de maximum 20 (25) m lăţime, perpendiculare pe direcţia vântului dominant, benzi ce pot fi situate paralel cu curbele de nivel ori pe linia de cea mai mare pantă (funcţie de orientarea versanţilor faţă de direcţia vânturilor cu viteze mari). De asemenea, zâmbrul se va amplasa în benzi înspre golurile de munte.

Se recomandă evitarea amestecului intim între cvercinee şi speciile principale de amestec cu creştere mai rapidă în tinereţe (frasin, paltin, tei, cireş, arţar), care pot copleşi uşor specia de bază (stejarul, gorunul).

Desimea culturilor reprezintă numărul optim de exemplare (puieţi plantaţi sau proveniţi din semănături directe) la unitatea de suprafaţă (hectar). Desimea este influenţată de insuşirile biologice ale speciei, de rapiditatea de creştere in primii ani, de metoda de impădurire (semănături, plantaţii), de dimensiunile puieţilor la plantare (puieţi de talie mică, semimijlocie, mijlocie), dacă rădăcinile sunt nude sau protejate, de bonitatea staţiunii etc.

Un număr mare de puieţi/ha prezintă avantajul că starea de masiv se realizează mai curand, reducandu-se astfel numărul anilor in care se execută lucrările de intreţinere a solului. In schimb costul puieţilor şi plantarea acestora ridică foarte multe cheltuieli de instalare. Deoarece desimea are un rol deosebit in reuşita culturii, ea trebuie analizată atent sub raport silvobiologic şi al costului lucrării (principiul economic).

Numărul de puieţi la hectar, pe specii:
a) Plopi euramericani: 200(7x7 m) – 280 (6x6 m) in staţiuni de bonitate superioară şi
mijlocie pentru producerea de lemn gros şi mijlociu; 625 (4x4 m) – 830 (4x3 m) in staţiuni de bonitate mijlocie şi inferioară;1250 (4x2 m) in perdele pentru protecţia digurilor;
b) Plop alb: 1250 (4x2 m), 1665 (4x1,5 m sau 3x2 m), in funcţie de bonitatea staţiunii şi
grosimea trunchiului la exploatare; 1665 (4x1,5 m) in perdele de protecţie a digurilor;
c) Salcie: 1110 (3x3 m); 1250 (4x2 m); 1665 (4x1,5 m sau 3x2 m), in funcţie de bonitatea
staţiunii şi grosimea trunchiului la exploatare; 1250 (4x2 m) pentru protecţia digurilor
şi in staţiunii cu exces de apă;
d) Salcam: 4000 (2x1,25 m) – 5000 (2x1 m);
e) Frasin, anin: 5000 (2x1 m) in culturi pure;
f) Cvercinee: 5000 (2x1 m ) la dealuri; 6700 (2x0,75 m) la campie;
g) Fag: 5000 (2x1 m sau 1,4x 1,4 m);
h) Molid, zambru: 5000 (2x1 m ), 4500 (1,5x 1,5 m), 4000 (2x1,25 m), 3300 (2x1,5 m) in
funcţie de bonitatea staţiunii şi pericolul doboraturilor de vant;
i) Brad: 5000 (2x1 m);
j) Pin silvestru, pin negru, duglas: 4000 (2x1,25 m);
k) Larice: 2000 (2,5x2 m) – 2500 (2x2 m).

Instalarea artificială a culturilor forestiere se poate realiza prin trei metode:
a) metoda plantaţiilor,
b) metoda semănăturilor directe,
c) metoda butăşirilor directe.

Datorită numeroaselor avantaje pe care le are, metoda plantaţiilor este cea mai folosită in vederea instalării speciilor forestiere. Plantarea presupune folosirea puieţilor ca şi material de regenerare, rădăcina acestora fiind fixată in solul terenului in care se urmăreşte instalarea vegetaţiei lemnoase. In ceea ce priveşte materialul de regenerare ce poate fi folosit sunt mai multe tipuri de puieţi, clasificarea fiind realizată in funcţie de talia acestora sau de modul de prezentare al sistemului radicelar.

Avantaje:
a) Rata mare de supravieţuire a puieţilor după instalare garantează o mai bună reuşită a
culturilor. Acest lucru e explicabil prin faptul că puieţii reuşesc să concureze mai eficient vegetaţia erbacee prin dimensiunile mai mari faţă de plantulele provenite din semănăturile directe, puieţii valorificând la un nivel superior atât spaţiul suprateran
cât şi cel subteran. De asemenea puieţii plantaţi sunt foarte rar expuşi deşosării în primul an de instalare.
b) Plantaţiile oferă un foarte bun control asupra spaţierii indivizilor, numărului de exemplare şi desigur asupra modului de asociere a speciilor din compoziţia de împădurire. O spaţiere regulată şi uniformă facilitează controlul culturilor iar mai apoi
uşurează realizarea operaţiilor de îngrijire şi conducere. Asigurarea unui număr optim de exemplare per suprafaţă poate să reducă din volumul lucrărilor de îngrijire şi conducere a viitorului arboret.
c) Se poate vorbi de o economie privind cantitatea de seminţe folosită, comparativ cu
semănăturile directe. Cu aceeaşi cantitate de seminţe se poate obţine în pepiniere o cantitate de puieţi ce poate asigura împădurirea unei suprafeţe mult mai mari decât dacă s-ar fi semănat direct seminţele. Această economie este foarte importantă îndeosebi în cazul speciilor ale căror seminţe sunt scumpe sau se obţin greu şi în cantităţi reduse.
d) Se reduce timpul necesar atingerii stării de masiv ceea ce presupune economii importante în realizarea lucrărilor de îngrijire. Putem vorbi şi despre o reducere a perioadei parcurse până la momentul exploatării.
e) În multe cazuri plantaţiile rămân unica metodă de instalare a culturilor datorită criteriilor impuse de starea terenului, de criteriile ecologice şi biologice ale speciilor sau de diverse aspecte silviculturale. Astfel sunt foarte multe terenuri în care nu se poate interveni cu semănături directe, plantaţiile fiind alegerea firească în cazul terenurilor degradate, afectate de secetă, înmlăştinate, cu pantă mare sau puternic înierbate. În ceea ce priveşte particularităţile speciilor forestiere, sunt unele la care instalarea se face mai uşor prin puieţi (salcâm, cireş, păr pădureţ etc.) sau la care se face exclusiv prin puieţi (plopi euroamericani, salcie selecţionată etc.) Plantaţiile reprezintă în mod evident singura metodă de intervenţie cu completări în regenerările al căror procent de reuşită este nesatisfăcător şi singura formă de creare a aliniamentelor, perdelelor forestiere sau a
spaţiilor verzi.

Dezavantaje:
a) Unul din principalele dezavantaje se referă la faptul că plantaţiile sunt mai costisitoare decât semănăturile directe. Costul ridicat are mai multe cauze. Preţul puieţilor este mare, înglobând costurile producţiei din pepiniere. De altfel necesitatea existenţei pepinierelor pentru realizarea plantaţiilor constituie un neajuns major. În afară de acest lucru procesul tehnologic în sine, de plantare, este complex şi mai complicat, necesită un personal numeros şi bine instruit şi permite foarte greu mecanizarea. Drept urmare manopera implică şi ea costuri importante.
b) Terenul pe care se va realiza plantarea trebuie să aibă o accesibilitate ridicată pentru
a putea asigura transportul puieţilor, al muncitorilor şi al echipamentului de lucru.
c) Transplantarea reprezintă o operaţie cu caracter de şoc în viaţa puieţilor. Acest moment critic este caracterizat prin dezechilibrul fiziologic ce se poate să apară între capacitatea de absorbţie a apei din sol şi transpiraţie. Sistemul radicelar redus, cu o parte din perii absorbanţi distruşi nu poate să susţină partea aeriană care e mai voluminoasă, disproporţionată ca mărime. Pentru a reduce acest şoc al transplantării trebuie să se acorde o atenţie deosebită fazelor premergătoare plantării, respectând anumite indicaţii: solul să fie reavăn, mobilizat în momentul scoaterii puieţilor din pepinieră, după scoatere să se execute o corectă toaletare a rădăcinii; să se manipuleze atent puieţii atât la ambalare cât şi pe parcursul transportului şi apoi până în momentul plantării. De foarte multe ori reuşita unei plantaţii depinde tocmai de această perioadă parcursă între scoatere şi plantare.
d) Dezavantajele metodei pot fi accentuate de o execuţie neglijentă a lucrărilor aferente. Apare deseori riscul rănirii puieţilor. Vătămările mecanice suferite de puieţi pot avea consecinţe ulterioare grave, acestea reprezentând adevărate “porţi de intrare” pentru diverşi agenţi patogeni. Execuţia neglijentă a plantării poate determina aşezări defectuoase ale rădăcinii (în formă de ”L” sau ”J”) ce vor afecta creşterea şi dezvoltarea ulterioară a puietului. Neexecutarea operaţiei de mocirlire a rădăcinilor puieţilor înainte de plantare sau trecerea unei perioade de timp prea lungi de la mocirlire până la plantare poate să reducă rata de prindere a puieţilor.

Avantajele plantării în gropi:
a) Dimensiunea variabilă a gropilor permite folosirea mai multor tipuri de categorii de
puieţi.
b) Procedeul este aplicabil in condiţii foarte variate- in soluri nepregătite anterior,
compacte, inierbate, degradate, cu exces de apă sau uscate, cu schelet etc.
c) Dimensiunile gropilor permit o aşezare cat mai corectă a sistemului radicelar iar ”inversarea” orizonturilor solului la acoperirea rădăcinilor oferă puietului condiţii superioare de nutriţie.

Gropile vor avea dimensiuni ce variază in funcţie de condiţiile pedologice şi talia puieţilor.
Astfel avem gropi:
a) normale - cu o adancime de 30 cm in cazul solurilor uşoare, respectiv de 40 cm in cazul solurilor grele şi mijlocii; puieţii plantaţi vor fi de talie mică;
b) mijlocii - adancime de 40-90 cm; pentru puieţi de talie mică cu sistem radicelar bogat, puieţi de talie semimijlocie la răşinoase sau de talie mijlocie de răşinoase şi foioase (chiar şi talie mare);
c) mari - adancime de peste 90 cm in cazul folosirii sadelor sau a puieţilor de talie mare.

Forma lor va fi prismatică (in cazul execuţiei manuale) sau cilindrică (dacă se utilizează pentru săparea lor motoburghie sau maşini de forat). Productivitatea executării gropilor creşte substanţial in cazul folosirii unor sisteme mecanice de forare (50-150 gropi/oră). In cazul săpării manuale se poate folosi cazmaua, sapa forestieră sau tarnăcopul; insă productivitatea muncii e scăzută. Norma de producţie este in medie de 150 de puieţi/zi pentru un muncitor. Totuşi se lucrează in grup, formaţia de lucru fiind alcătuită in general din doi muncitori săpători şi un plantator.

Plantarea în despicătură presupune introducerea rădăcinilor puietului într-o fantă realizată în sol cu ajutorul unui plantator sau a unei sape forestiere. Operaţia este caracterizată de un randament deosebit de ridicat, un muncitor putând planta 800-1000 puieţi/zi. Reuşita este foarte bună în condiţiile plantării puieţilor de talie mică, cu un sistem radicelar nu foarte dezvoltat, în soluri neînierbate, afânate şi reavene. Cu toate că procedeul este expeditiv şi avantajos din punct de vedere economic, are numeroase dezavantaje şi neajunsuri ce pot fi amplificate în cazul unei execuţii defectuoase: rădăcinile fiind înghesuite într-un singur plan, este afectată desfăşurarea normală a procesului de nutriţie; neglijenţa execuţiei poate cauza răsucirea sau îndoirea rădăcinilor, astfel că prinderea, creşterea şi dezvoltarea puieţilor va fi serios afectată.

Legat de modul de execuţie al plantării în despicătură, un muncitor deschide cu ajutorul plantatorului sau a sapei forestiere o fantă în sol, cel de-al doilea muncitor va introduce rădăcinile puietului în respectiva fantă iar apoi se va închide/astupa deschiderea executată. Procedeul are mai multe variante, în funcţie de unealta folosită la executarea fantei în sol, dar se apreciază că cea care asigură cea mai mare productivitate este varianta care utilizează sapa forestieră – productivitatea e în general cu 30% mai mare decât în cazul folosirii plantatorului.

In categoria puieţilor cu rădăcini protejate se includ atat puieţii crescuţi in recipiente cat şi cei cu bal de pămant la rădăcină. Cu toate că obţinerea acestei categorii de puieţi este mai anevoioasă şi desigur mai costisitoare, plantaţiile cu astfel de puieţi beneficiază de şanse de reuşită foarte mari, chiar in condiţii de vegetaţie mai puţin favorabile. Explicaţia constă in faptul că se reduce şocul transplantării prin nederanjarea şi implicit nevătămarea sistemului radicelar, concomitent cu asigurarea pentru o mai bună dezvoltare a unei cantităţi din acelaşi sol care a susţinut şi pană atunci creşterea puietului. Desigur, costul mare al puieţilor cu rădăcini protejate nu justifică folosirea acestora in toate cazurile ci doar in terenurile in care instalarea prin procedeele obişnuite nu dă roade. Astfel in zonele aride, pe nisipuri sau in terenuri degradate utilizarea acestei categorii de puieţi este cea care dictează reuşita lucrărilor.

Instalarea vegetaţiei forestiere prin metoda plantaţiilor este posibilă doar in timpul repausului vegetativ - toamna după căderea frunzelor sau primăvara inainte de desfacerea
mugurilor, evitand insă perioada in care solul este ingheţat sau acoperit de zăpadă.

Plantarea de toamnă prezintă anumite avantaje (rădăcinile la foioase cresc chiar peste iarnă, puieţii beneficiază de precipitaţiile abundente ale acestui sezon) dar şi o serie de dezavantaje: riscul secetei fiziologice, probleme cauzate de posibile perioade cu un exces de apă in sol, frecventa deşosare in primul an de la plantare etc. Mai agreată este drept urmare plantarea de primăvară, cu condiţia ca această să se execute la timp. Cu cat instalarea se face mai devreme, cu atat se reduce riscul dezechilibrului dintre absorbţie şi transpiraţie. In plus, topirea lentă a zăpezii asigură valori relativ constante ale umidităţii din sol, favorabile consolidării relaţiei dintre sistemul radicelar şi substratul fizic ce susţine creşterea şi dezvoltarea puietului.

In cazul folosirii puieţilor cu rădăcini protejate, perioada de instalare poate fi extinsă pană
spre sfarşitul respectiv inceputul repausului vegetativ. Trebuie totuşi evitată pe cat posibil, chiar şi in acest caz, perioada de vară.

Avantajele semănăturilor directe:
a) Puieţii rezultaţi cresc incă de la răsărire pe locul definitiv, fără să mai fie expuşi pericolului deteriorării de la scoaterea lor pană la plantare. Este un important avantaj, pentru că rădăcinile nu mai sunt vătămate mecanic, deformate sau infestate.
b) Cheltuielile de instalare sunt mai mici comparativ cu cele ocazionate de producerea puieţilor.
c) Tehnologia semănăturilor este mai simplă comparativ cu tehnologia plantării.
d) Se poate recurge mai uşor la semănatul mecanic comparativ cu plantarea mecanizată.
e) Productivitatea operaţiei de semănare este superioară plantării manuale, indiferent de
procedeul folosit, astfel că numărul muncitorilor este mai mic.
f) Semănăturile pot fi executate pe grohotişuri, soluri cu mult schelet, superficiale, unde
plantarea puieţilor nu este posibilă decat folosind pămant de „imprumut” sau puieţi cu rădăcini protejate, ceea ce ridică mult costul lucrărilor.

Dezavantaje:
a) Seminţele încorporate în sol şi mai ales plantulele sunt mai sensibile la acţiunea unor factori climatici (temperaturi minime şi maxime, îngheţuri timpurii şi târzii, precipitaţii cu caracter torenţial, start gros de zăpadă, arşiţe, vânturi puternice), la prezenţa buruienilor, la sărăcia solurilor în substanţe nutritive, la soluri uscate sau cu exces de umiditate şi alţi factori negativi, faţă de care este greu să se adopte măsuri speciale de protecţie.
b) Puieţii rezultaţi necesită lucrări de îngrijire un număr mai mare de ani, cu o frecvenţă sporită anual (cel puţin în primii ani) comparativ cu puieţii plantaţi, ceea ce ridică mult costul lucrărilor de instalare până la realizarea stării de masiv.
c) Folosirea unor cantităţi mult mai mari de seminţe pentru obţinerea ulterioară a desimii
optime a puieţilor.
d) Semănăturile nu se practică în cazul completărilor, deoarece concurenţa ar fi evidentă şi nefavorabilă între plantulele sau puieţii rezultaţi în urma completărilor comparativ cu puieţii din cultura realizată anterior.

De aceea, metoda semănăturilor directe se practică mai puţin la noi datorită caracteristicilor staţionale din ţara noastră; rezultate bune se obţin numai la anumite specii şi în anumite condiţii, aşa cum se menţionează în continuare.
a) Semănături directe cu brad executate pe suprafeţe reduse, în teren neînierbat, fără seminţiş natural sau cu seminţiş slab reprezentat, sub un masiv cu consistenţă în jur de 0,5 pe expoziţii umbrite şi 0,6 pe cele însorite, terenuri cu înclinare mai mică de 30°, situate în treimea superioară şi mijlocie a versanţilor.
b) Semănături directe cu molid în arealul natural, pe suprafeţe reduse, în teren neacoperit de arboret matur, lipsit de buruieni, cu înclinare sub 20°, în treimea superioară şi mijlocie a versanţilor.
c) Semănături directe cu ghindă executate sub masiv sau în teren descoperit, pe întreaga
suprafaţă sau parţial în fâşii (benzi), rânduri, tăblii, cuiburi.
d) Semănături directe cu pin negru pe terenuri cu substrat reprezentat de dolomite şi calcare.
e) Semănături directe cu mesteacăn în zona montană şi premontană, pe terenuri foarte
înclinate, pe soluri cu mult schelet.

Procedeele de semănare sunt:
a) semănatul în cuiburi;
b) semănatul în rânduri;
c) semănatul prin “împrăştiere”.

Semănarea în cuiburi este procedeul mai des aplicat, prezentand avantajul important că
se foloseşte o cantitate mai mică de seminţe comparativ cu celelalte procedee şi că schemele de impădurire sunt uşor de materializat pe teren.

Cuibul este o cavitate, de regulă cu formă circulară de mici dimensiuni (diametre de la 10-12 cm pană la 40 cm, in funcţie de mărimea seminţelor) şi cu adancimi echivalente adancimii de semănare a seminţelor speciei respective. Se recomandă ca seminţele să se distribuie manual „in cruce” (pe două direcţii perpendiculare). Cuiburile se execută cu sapa forestieră in mijlocul unei vetre. Uneori, pe tăblii de dimensiuni de 1,0 x1,0 m se amplasează cinci cuiburi: patru spre colţurile tăbliei şi unul in centrul acesteia.

Tubul de semănat este un tub de 1,0-1,20 m lungime, confecţionat dintr-un material
rezistent, uşor, avand la capătul inferior un manşon de formă conică, prevăzut cu unul sau mai multe orificii. Seminţele, in cantitatea corespunzătoare normei/cuib, introduse prin capătul superior al tubului, il traversează şi ajung prin orificiu (orificii) in cavitatea executată in sol de varful tubului.

Bastonul de semănat are partea superioară a tubului curbat (asemenea unui baston), iar
orificiul din parte inferioară a tubului (care are tot formă conică) este prevăzut cu o clapetă care se deschide automat, cand varful se adanceşte in sol, lăsand să cadă cantitatea necesară de seminţe la cuib. După scoaterea bastonului din cuib, se acoperă cuibul cu pămant, care se tasează uşor pentru ca seminţele să adere de particulele solului.

Semănatul în rânduri presupune distribuirea seminţelor de-a lungul rândului, respectându-se rectitudinea, paralelismul, forma şi adâncimea rigolei. Lucrarea se execută manual
sau cu semănătoarea. Procedeul se aplică pe terenurile în care solul a fost pregătit în prealabil total ori parţial în benzi (fâşii). Rândurile sunt continui sau întrerupte (de-a lungul lor se lasă 1-2 m pe care nu se împrăştie seminţe, tehnică folosită când urmează instalarea prin plantaţii a unor specii din compoziţia de împădurire). Rândurile pot fi echidistante ( cu distanţe între ele de 1,0 - 2,0 m) sau grupate câte două cu distanţa de 0,7-1,0 m între ele, în funcţie de schema adoptată.

Rândurile se dispun în lungul curbelor de nivel, pe terenurile înclinate; la câmpie, se
orientează pe direcţia nord-sud, când se urmăreşte protejarea puieţilor de insolaţie sau pe direcţia vântului dominant dacă acesta reprezintă un pericol.

Semănatul prin ”împrăştiere” presupune distribuirea cat mai uniformă a seminţelor pe
teren, uneori chiar la suprafaţa acestuia. Procedeul conduce la rezultate satisfăcătoare in zone cu precipitaţii suficiente, pe terenuri lipsite de vegetaţie erbacee, pe soluri afanate, revene, cu un strat bine reprezentat de humus şi pentru specii la care seminţele au o perioadă scurtă de germinare (mesteacăn, plop, salcie, mai rar molid).

Pentru speciile cu seminţe mari, cu conţinut ridicat in apă, a căror păstrare este dificilă peste iarnă (fag, cvercinee, castan porcesc, brad ş.a.) ca şi pentru seminţele a căror fructe au fost recoltate „in pargă” (acerinee, frasin) sunt indicate semănăturile executate toamna, cu condiţia ca in zona respectivă să nu existe riscul consumării lor de către mistreţi, iepuri, cartiţe.

Dat fiind pericolul răsăririi plantulelor in toamnele lungi, care ar suferi de gerurile din timpul iernii sau a răsăririi primăvara timpuriu, fiind periclitate de ingheţurile tarzii (acerineele de exemplu), semănăturile se execută primăvara „in mustul zăpezii”, cu avantajele şi dezavantajele menţionate la culturile in pepinieră.

La mesteacăn, semănăturile se pot face şi spre sfarşitul iernii, pe suprafaţa zăpezii.

De la instalarea culturilor de specii lemnoase din puieţi, seminţe, butaşi pană la realizarea
stării de masiv, acestea parcurg fazele de adaptare şi de creştere individuală.

Faza de adaptare este eşalonată pe o perioadă diferită, determinată de metoda folosită la
instalare. Astfel, pentru semănături directe, faza de adaptare reprezintă perioada de la declanşarea procesului de germinare, apariţia plantulelor la suprafaţa solului (răsărirea), creşterea până la lignificarea acestora.

Pentru plantaţii, faza de adaptare reprezintă perioada în care rădăcinile se refac şi se
consolidează în sol, devenind capabile să asigure nutriţia puieţilor, iar mugurii vegetativi intră în vegetaţie şi se declanşează procesul de creştere a exemplarelor. Lungimea perioadei este diferită în funcţie de anotimpul de plantare şi mersul vremii în primăvara executării plantaţiilor sau care urmează după toamna în care s-au plantat puieţii.

În cazul butăşirilor directe, faza de adaptare începe de la introducerea butaşilor în sol, continuă cu formarea rădăcinilor, pornirea mugurelui vegetativ, finalizându-se prin lignificarea lujerului noului puiet.

Faza de creştere individuală a puieţilor se desfăşoară în continuarea primei faze (de
adaptare) şi durează până la realizarea stării de masiv. În această perioadă, fiecare puiet creşte izolat, fără a beneficia de influenţa reciprocă a exemplarelor învecinate. Pe măsura apariţiei de noi lujeri anuali şi a creşterii în înălţime şi grosime a exemplarelor, izolarea se atenuează.

În faza de adaptare şi în primii ani ai fazei de creştere individuală sunt necesare lucrări de
combatere a buruienilor şi a speciilor lemnoase dăunătoare speciilor instalate, de afânare a solului, administrare a îngrăşămintelor, chiar a udatului artificial şi altele. Numărul anilor în care sunt necesare lucrări de îngrijire diferă fiind influenţate de: zona fitogeografică, specie, bonitatea staţiunii, metoda de instalare a speciilor, desimea culturilor. De regulă, aceste lucrări se întrerup la realizarea stării de masiv a întregii culturi.

Constituirea stării de masiv este procesul bioecologic de apropiere a coroanelor puieţilor şi de realizare a coronamentului noului arboret. Starea de masiv se realizează la nivelul întregii populaţii de puieţi, când aceasta ajunge la independenţa biologică, trecând de la existenţa izolată la cea în comun. Şi constituirea stării de masiv este influenţată de zona fitogeografică, specie (rapiditatea de creştere), bonitatea staţiunii, metoda de instalare, desimea culturilor.

Starea de masiv se realizează după:
a) 3-4 ani: salcam;
b) 5 ani: plopi euramericani cultivaţi in culturi intensive pentru producerea de lemn
preponderent gros, plop alb, salcie;
c) 5-6 ani: cvercinee, cand s-au folosit puieţi de talie mijlocie (metoda O. Rusu), anin,
frasin;
d) 6-7 ani: larice (in completarea regenerării naturale la foioase) duglas, pin strob, pin
silvestru, pin negru, nuc negru;
e) 7-8 ani: molid in regiunea de dealuri (FD4-FD3), cvercinee, inclusiv speciile principale
de amestec: paltin, frasin, tei ,cireş;
f) 7-9 ani: molid, zambru, larice, pin silvestru, pin negru in regiunea montană şi
premontană (Fsa, FM3-FD4)
g) 9-10 ani: brad in completarea regenerării naturale (FM2-FD4) nuc comun, cand se folosesc puieţi de talie mică;
h) 6-9 ani: semănături directe de cvercinee sub masiv sau in teren descoperit.

Receparea este lucrarea prin care tulpinile puieţilor se retează la 1-2 cm deasupra solului, in scopul atenuării dezechilibrului fiziologic dintre absorbţia apei de către sistemul radicelar mai redus, ca urmare a toaletării rădăcinilor sau vătămărilor provocate de la extragerea lor pană la plantarea şi pierderea apei prin transpiraţia părţilor aeriene, in special a frunzelor. Puieţii se recepează primăvara timpuriu (inainte de pornirea in vegetaţie), cand s-au plantat toamna şi imediat după plantare, cand aceasta se realizează primăvara.

Inlăturand tulpina, dispare dezechilibrul intre absorbţie şi transpiraţie, rădăcinile se inmulţesc şi pot aproviziona satisfăcător cu nutrienţi şi apă noul lăstar ce porneşte dintr-un mugur proventiv (dormind), situat in regiunea coletului.

Dacă puieţii nu se recepează apare pericolul ca, in perioadele secetoase de primăvară,
tulpina să se usuce după pornirea in vegetaţie, proces cunoscut sub denumirea de autorecepare. Din mugurii proventivi se formează noi lăstari, dar mai tarziu şi datorită acestei decalări, uneori puieţii nu se pot lignifica pană in toamnă.

Receparea nu se aplică la răşinoase, la care creşterea in inălţime este monopodială şi nici la speciile foioase care au doi muguri terminali (frasin) sau la puieţii de talie mijlocie. La răşinoase, pentru evitarea dezechilibrului fiziologic, se pot indepărta unele ramuri situate spre baza tulpinii sau acele acestora.

Completarea culturilor reprezintă un procedeu de reglare a desimii şi presupune instalarea de noi exemplare in locul puieţilor dispăruţi. Completările se prevăd obligatoriu in cazul pierderilor grupate, indiferent de reuşita regenerării. Completările se fac numai cu puieţi bine dezvoltaţi care să poată realiza starea de masiv odată cu puieţii instalaţi iniţial.

Rărirea puieţilor proveniţi din semănături directe sau depresajul este altă modalitate de
reglare a desimii. Uneori, datorită condiţiilor climatice şi insuşirile solului deosebit de favorabile, calităţii foarte bune a seminţelor ori folosirii unor cantităţi mai mari de seminţe faţă de norma optimă se obţin prea mulţi puieţi in cuib, la metru sau m2 , care se stanjenesc intre ei , avand drept consecinţă creşteri mai mici. Ca şi in pepinieră, rărirea, practicată după primul sezon de vegetaţie, cand solul este reavăn, la foioase se realizează prin smulgerea puieţilor mai slab dezvoltaţi, rău conformaţi şi prin „forfecarea tulpinii” la cei de răşinoase.

Descopleşirea puieţilor constă in tăierea buruienilor de la suprafaţa solului, buruieni care au adeseori inălţimi superioare puieţilor proveniţi din semănături directe sau a celor plantaţi. Lucrarea se execută manual folosind unelte tăietoare (sapă, sapă forestieră). Suprafaţa de pe care se indepărtează buruienile se suprapune peste suprafaţa pregătită in prealabil (vetre, faşii, tăblii) şi materialul vegetal rezultat se aşează ca strat protector (mulci) in jurul puieţilor. Durata şi frecvenţa descopleşirilor sunt diferite in funcţie de zona fitogeografică, de rapiditatea de creştere a speciilor instalate, metoda de impădurire folosită, dimensiunile puieţilor la plantare, gradul iniţial de imburuienire, pregătirea solului.

Degajarea este o lucrare de ingrijire a puieţilor ce constă din indepărtarea vegetaţiei
lemnoase instalate natural prin seminţe sau lăstari, drajoni, vegetaţie reprezentată de specii nedorite şi care pot copleşi puieţii instalaţi.

Astfel, salcamul se va introduce din stepă pană in formaţia gorunetelor pe soluri uşoare şi mijlocii, afanate, pregătite prin arătură şi/sau terasare, lipsite sau foarte sărace in carbonat de calciu.

Pinul silvestru se va utiliza din silvostepă pană in formaţia molidişurilor inclusiv. In silvostepă, va ocupa pană la 25% in formulele de impădurire şi se va folosi pe versanţi umbriţi şi semiumbriţi, pe soluri cu textură uşoară şi mijlocie.

Pinul negru se va introduce din stepă pană in partea inferioară a subzonei molidului pe
stancării, pe soluri grele, luto-argiloase, argiloase, pe substraturi litologice calcaroase. In stepă, in formulele de impădurire pinul negru nu va depăşi proporţia de 25%, iar in silvostepă – 50%.

Stejarul brumăriu se va utiliza in stepă şi silvostepă.

Stejarul şi gorunul se vor folosi pe solurile profunde, fertile din arealul lor natural.

Aninul negru este indicat din silvostepă pană in subzona gorunului; aninul alb – din subzona gorunului pană in partea inferioară a subzonei molidului inclusiv; aninul verde – din treimea mijlocie a subzonei molidului pană in etajul subalpin.

Cătina albă se recomandă pentru acoperirea terenurilor din zona forestieră pană in treimea mijlocie a subzonei molidului cu roca la suprafaţă, in special pe substrat marnos. In silvostepă, va fi instalată numai in treimea inferioară a versanţilor, pe substraturi marno-argiloase, in condiţii de umiditate corespunzătoare acestei specii.

Pe terenurile cu fenomene de deplasare, in special pe cele alunecătoare se vor prefera specii care drajonează şi/sau specii care nu suferă de vătămarea (deranjarea rădăcinilor), precum: salcamul, frasinul, cireşul, aninii, mojdreanul, cătina albă, sălcioara, amorfa). Pe terenurile degradate unde există pericolul rupturilor şi doboraturilor de zăpadă, pinul negru şi silvestru vor reprezenta in formulele de impădurire ponderi de pană la 50%. Amestecul intre specii va fi intim, iar dispozitivul de cultură in chincons, pentru o spaţiere cat mai avantajoasă pătrunderii zăpezii prin coronament şi pentru crearea premizei realizării la exemplarele de pini a unor trunchiuri cu rezistenţă superioară la
incovoiere şi rupere.

Perdelele forestiere de protecţie sunt faşii de specii lemnoase arborescente sau arborescente şi arbustive, de lăţimi diferite, instalate pentru a proteja anumite obiective impotriva unor factori dăunători. Realizarea acestora diferă in funcţie de obiectivul urmărit.

Perdelele de protecţie pot fi clasificate în funcţie de penetrabilitate:
a) impenetrabile, constituite din culturi compacte, care nu pot fi străbătute de curenţii de aer şi care realizează in partea de „sub vant” o zonă de calm;
b) semipenetrabile (dantelate) – culturi mai rare al căror profil prezintă numeroase goluri in plan vertical; in partea superioară ori in cea inferioară a perdelei sau intre statul arbustiv şi coroanele arborilor apar porţiuni dantelate (ciuruite) prin care trece uşor mare parte a aerului;
c) penetrabile – culturi rare, lipsite de arbuşti, străbătute pe intreaga lor inălţime de curenţii de aer.

Compoziţia de impădurire, orientarea optimă, lăţimea, distanţele dintre perdele diferă in
funcţie de zona geografică, in raport cu factorii naturali (geomorfologia, clima - in special cu direcţia şi viteza vanturilor dăunătoare, regimul de precipitaţii, solul), iar pe terenurile irigate diferă cu reţeaua de canale şi conducte, inclusiv cu procedeele de udare. Se alcătuiesc din specii repede crescătoare autohtone, de valoare economică ridicată (specii arborescente şi forestiere, pomi, arbuşti fructiferi sau forestieri, specii melifere care atrag păsările care distrug insectele vătămătoare şi albinele ce asigură polenizarea plantelor agricole. Sunt de evitat speciile lemnoase care sunt gazde intermediare pentru dăunătorii culturilor agricole (dracila, sangerul, salba, vişinul turcesc, mălinul).

Funcţiile perdelelor forestiere de protecţie sunt multiple, menţionand:
a) reducerea vitezei vantului, care influenţează benefic asupra altor factori ecologici,
precum: reducerea sau impiedicarea spulberării zăpezii şi a solului; evitarea furtunilor de praf; dezrădăcinarea sau colmatarea culturilor tinere; reducerea evapotranspiraţiei excesive; eliminarea deformării jetului de apă in irigare;
b) micşorarea amplitudinilor diurne şi anuale ale temperaturii aerului şi solului;
c) reducerea scurgerilor de suprafaţă şi a eroziunii solului de către apă, pe terenurile cu
inclinare moderată, puternică şi foarte puternică;
d) impiedicarea alunecărilor de teren;
e) producerea unor cantităţi uneori insemnate de lemn, fructe, seminţe, flori pentru apicultură, frunze pentru sericicultură
f) realizarea unor condiţii favorabile pentru adăpostirea şi hrănirea faunei de interes cinegetic.

Citeşte mai mult!