luni, 26 martie 2012

TEI (Traduceri Ecologice Independente)

Stimată lume, am minţi cu neruşinare dacă n-am spune pe şleau că suntem încântaţi să vă anunţăm constituirea grupului de Traduceri Ecologice Independente (TEI). Onorabila noastră societate este fără personalitate juridică, dar sperăm că nimeni, niciodată, nu-i va pune la îndoială personalitatea. Dacă este adevărat ceea ce spune Geoff Lawton (You can solve all the problems of the world in a garden), atunci scopul nostru este să salvăm lumea, dar pas cu pas, grădină cu grădină.

Îndrăzim să visăm: traducere cu traducere, vom pune la dispoziţie conaţionalilor nededaţi în ale limbilor străine lucrările de care este nevoie ca să grădinărească fără biocide, întru obţinerea de hrană curată şi care să nu coste viaţa fluturilor şi puritate apelor freatice. Credem cu străşnicie că putem face ceva pentru a-i ajuta pe cei care vor să producă hrana local, la scară mică şi fără inputuri energetice masive. Credem că soarta noastră este diferită de cea a prizonierilor unui sistem care produce fructele în America de Sud, le coace în cala unui vas şi le vinde în anoste ambalaje de carton într-un supermarket. Credem, şi nu vom obosi să credem.

Nu este nevoie de supermani pentru a salva lumea noastră, ci de oameni care să lucreze pentru oameni. Grupul TEI este răspunsul societăţii civile la indiferenţa editurilor faţă de lucrurile care contează. Acolo unde capitalismul nu vede nici o oportunitate, noi contemplăm Oportunitatea. Acolo unde lumea politică întoarce spatele, devorată de hărţuieli mărunte, noi alegem să îmbrăţişăm, pentru că planurile noastre nu se opresc la capătul unui mandat. Spre deosebire de sistem, noi, oamenii, ştim prea bine că banii nu pot înlocui aerul curat, apa vie şi hrana care păstrează sănătatea. De aceea dorim ca răsplata eforturilor noastre să fie tocmai acestea, şi nu banii. Răsplata noastră va fi atunci a tuturor.

De acum înainte, cel mai scurt drum spre agricultura sustenabilă trece, în România, printre TEI. Dacă vrei să te alături celor paisprezece membri fondatori, dacă te simţi sigur pe engleza sau franceza ta şi voluntariatul nu ţi se pare bun doar pentru filmele americane, scrie un mail la carti.din.tei [arond] gmail.com. Căutăm traducători, corectori, terminologi. Oferim un scop pentru care merită sacrificate câteva ore lunar.
Citeşte mai mult!

miercuri, 21 martie 2012

Chemare la clacă – traduceri de lucrări pe teme de agricultură organică şi permacultură

Doi grădinari inimoşi, care concomitent sunt şi traducători, se afla în căutare de alţi pasionaţi dispuşi să se alăture efortului de traducere în comun a unor lucrări ale clasicilor agriculturii nepoluante, din limba engleză. Muncă relaxată, frumoasă şi mai ales nobilă, într-un domeniu în care editurile româneşti nu au găsit cu cale să-şi bage banii. Nici noi. Promitem un cerc selectiv şi select, de anglofoni de elită, maeştri în arta compostului şi pricepuţi în mânuitul sapei cu o singură mână. Acces liber la glosarele noastre terminologice, fără nitraţi, nitriţi şi cancer duodenal.

Se lucrează organizat (adică se vor plivi traducerile finale) şi dezorganizat (în ritmul fiecăruia). Plătim cu delicioasa senzaţie că societatea mercantilă nu v-a putut acapara cu totul, de vreme ce încă mai sunteţi capabili să vă dedicaţi unui proiect non-comercial. Trufandalele obţinute pe această cale se vor distribui liber pe http://www.permacultura.ro şi http://agricultura-sustenabila.blogspot.com. Cei interesaţi sunt rugaţi să ne contacteze la adresa carti.din.tei [arond] gmail.com
Citeşte mai mult!

sâmbătă, 17 martie 2012

Soiuri de soi din grădini particulare româneşti (I)

Citeam în volumul de legumicultură al lui Nistor Stan şi al lui Neculai Munteanu despre specii şi soiuri curioase şi chiar exotice existente la pasionaţii de grădinărit, şi care strălucesc prin absenţa din supermarketuri sau pieţele ţărăneşti. Ceapa egipteană perenă, vinetele albe, roşiile negre, cresonul, andivele – toate acestea sunt trufandale de care am auzit, pe care am vrea să le avem pe masă, dar care din diverse motive ne sunt accesibile doar dacă ne luăm inima în dinţi şi pământul în vârful sapei. Agrobusinessul nu le iubeşte pentru că nu sunt economice, adică nu pot fi transformate uşor în bani: fie producţiile sunt prea mici, fie nu pot fi mecanizate prea uşor, fie nu-şi pot păstra timp de săptămâni sau luni aspectul de legumă proaspătă.

Pentru cineva care face agricultură convenţională oricare din aceste motive înseamnă refuzul pur şi simplu. Pentru un iubitor de grădinărit ecologic, argumentele în favoarea acestor ciudăţenii sunt: gust rafinat, diversitate, estetică deosebită. Mai mult decât atât, este vorba despre soiuri pure, ale căror seminţe pot fi colectate şi conservate de către grădinar, realizându-se astfel independenţa faţă de ofertanţii de hibrizi F1, foarte lăudaţi, dar ale căror seminţe trebuie cumpărate anual. Ştiu, sunt mult mai productivi, numai că pe noi goana asta de producţii record la hectar ne costă secătuirea solurilor, otrăvirea pânzelor de apă freatică, dereglarea ecosistemelor, deşertificarea multor terenuri după ani şi ani de agricultură convenţională. Toate acestea nu sunt pentru mine, eu vreau producţii aşa şi aşa. Sunt însă foarte interesat de calitate.

Soiurile care vor fi prezentate în continuare există în România, în câteva colecţii private. Seminţele lor nu pot fi gasite la plic, fapt care nu face decât să le sporească aura de mister. A avea în grădină ceva din cele ce urmează ţine de şansă, de dedicaţie, de artă. A conserva aceste seminţe an de an, în vederea utilizării şi transmiterii lor mai departe, este de-a dreptul o operaţiune culturală. Mii de astfel de soiuri s-au pierdut în ultimii ani pentru că agricultorii au renunţat la ele, iar pasionaţii n-au fost suficient de informaţi ca să ia măsuri. Seminţele ce urmează sunt nişte supravieţuitori la fel de venerabili ca nişte strămoşi care se încăpăţânează să sfideze vremurile neprielnice.


Andive Romanesca (Cichorium endivia var. crispa)

Importanţa acestei plante rezidă în primul rând în posibilitatea obţinerii părţilor comestibile în sezonul rece al anului, deficitar în legume proaspete, ceea ce face posibilă valorificarea acestora cu preturi ridicate.


Ciclu de viaţă: Plantă perenă
Zile până la maturare: + 60 zile
Însămanţare: Aprilie – Iulie
Zona climatică: 3 - 12
Germinează la: 16-29 C în 4-15 zile
Ţară de origine: Italia
Distanţa dintre rânduri: 25 cm
Distanţa dintre plante: 15 cm
Înălţime: 20 cm
Lăţime: 30 cm

Andiva se mai numeşte cicoare de vară, cicoare de Bruxelles, cicoare Witloof sau cicoare de grădină. Franţa este cel mai mare producător al aceste “salate” cunoscută pentru calităţile sale tonice şi diuretice. Andiva se regăseşte de regulă în salate sau gătită la cuptor, iubeşte brânzeturile, maioneza şi asocierea cu mezeluri rafinate cum ar fi varietăţile de jambon, în special cele crude. Atenţie însă la gustul său amar. Când se foloseşte gătită, se fierbe în două ape dintre care prima se aruncă. Când se foloseşte crudă, nu se spală: se îndepărtează doar frunzele exterioare şi se stropeşte cu lămâie.


Asmatui (Anthriscus cerefolium)

Plantă aromatică medicinală, asmatuiul este apreciat îndeosebi pentru frunzele foarte aromate, amărui.


Ciclu de viaţă: Plantă anuală
Zile până la maturare: + 75 zile
Însămanţare: Aprilie – Mai
Zona climatică: 3 - 10
Germinează la: 12-26 C în 4-12 zile
Înălţime: 70 cm
Lăţime: 30 cm
Distanţa dintre rânduri: 50 cm
Distanţa dintre plante: 40 cm

Planta creşte în locuri umede şi umbroase, în zona de stepă, în rariştea pădurilor, prin gradini în locuri umbrite. Asmatuiul este apreciat îndeosebi pentru frunzele foarte aromate, amărui. În scop fitoterapeutic se utilizează lastarii floriferi, frunzele şi fructele. Frunzele şi lăstarii se recoltează eşalonat, treptat. Datorită conţinutului său de vitamine, fier şi esenţe, asmatuiul este deosebit de apreciat în domeniul culinar, curativ şi nu în ultimul rând, în cosmetică. Asmatuiul are calităţi: diuretice, depurative, stomahice, laxative, este antiseptic respirator, anticanceros, colagog. Asmatuiul este folosit şi în gastronomie, proaspăt, tocat mărunt dă o aromă deosebită uşor amăruie salatelor, aperitivelor sau garniturilor de legume. Se utilizează şi drept condiment în supe sau sosuri, înlocuind cu succes pătrunjelul.


Asparagus Colosal (Asparagus officinalis)

Sparanghelul, cunoscut şi sub denumirea de ‘hrana zeilor’, a fost folosit din cele mai vechi timpuri ca legumă, datorită gustului delicat şi proprietăţilor sale benefice asupra organismului.


Ciclu de viaţă: Plantă perenă
Zile până la maturare: + 600 zile
Însămanţare sub sticlă: Martie – Aprilie
Înălţime: 25 cm
Lăţime: 45 cm
Însămanţare în câmp: Mai
Zona climatică: 4 - 10
Distanţa dintre rânduri: 60 cm
Distanţa dintre plante: 40 cm
Germinează la: 21-26 C în 5-35 zile

Delicatesă culinară foarte apreciată în toată lumea - începe undeva la începutul secolului I. Există dovezi de cultivare a sparanghelului în Grecia Antică şi Roma Antică. De asemenea, egiptenii cultivau sparanghelul în urmă cu peste 2.000 de ani, în scop medicinal. O legendă spune că era oferit ca ofrandă zeilor în cadrul ritualurilor. De când regele Ludovic al XVI-lea al Franţei a dispus construirea de solarii speciale pentru a se bucura de sparanghel în tot timpul anului, acesta este denumit şi „Hrana regilor”.

Abia în secolul XIX sparanghelul a devenit vedeta dineurilor simandicoase. Brillat-Savarin spunea: „Este cu siguranţă foarte bun, dar la cât costă doar regii şi prinţii şi-l pot permite”.


Bambus comestibil Gigant Moso (Phyllostachys edulis)

Bambus comestibil rezistent la îngheţ până la -26 grade Celsius.


Ciclu de viaţă: Plantă perenă
Zile până la maturare: + 365 zile
Însămanţare sub sticlă: Martie – Aprilie
Însămanţare în câmp: Mai
Germinează la: 18-28 C în 15-55 zile
Ţară de origine: China
Distanţa dintre rânduri: 1,80 – 2,20 m
Distanţa dintre plante: 1,00 – 1,40 m
Înălţime: 20 m
Lăţime: 3 m
Zona climatică: 4 - 12

Poate fi utilizat pentru: lemn construcţii, pădure, cărbune de calitate, hârtie/bancnote, vestimentaţie, produse alimentare (comestibil si gustos ca puiet între 20-30cm), mobila etc. Această specie de bambus are o înălţime maximă de 30 metri în zonele favorabile (paralela 20-30), şi 14 metri in zonele mai putin favorabile (paralela 30-45), este încercat si a rezistat în Italia, Franta şi Germania, în Franţa existand chiar şi un parc unde ajung la 20 metri. Chiar şi aşa el trebuie protejat pe timpul iernii cu multe paie sau frunze la bază şi este recomandabil să fie plantat într-o zonă cu un microclimat ferit de vânturi puternice.


Bob Aquadulce (Vicia faba)

Plantă anuală care produce păstăi mari cu 6-7 boabe/păstaie, cu gust dulce, distinct. Bobul alimentar, se consumă sub formă de păstăi imature, seminţe în faza de lapte ceară sau seminţe uscate.


Ciclu de viaţă: Plantă anuală
Zile până la maturare: + 90 zile
Însămanţare: Martie - Aprilie
Zona climatică: 3 - 11
Germinează la: 10-25 C în 9-25 zile
Înălţime: 150 cm
Lăţime: 25 cm
Distanţa dintre rânduri: 40 cm
Distanţa dintre plante: 25 cm

Bobul este originar din zona mediteraneană sau din Asia Centrală, dar în ziua de azi este cultivat pe tot globul. Caracterul erogen al bobului era cunoscut încă din antichitate, precum şi capacitatea acestuia de a întârzia apariţia semnelor de bătrâneţe. Din scrierile lui Theophrast şi Dioskoride se desprinde cinstirea pe care o acordau vechii greci şi romani acestei plante, rezervandu-i-se o zi din an când era sărbătorită, semintele de bob fiind oferite zeilor. Până şi marele matematician Pitagora îl recomanda discipolilor, datorită proprietăţilor sale.
De ce ar trebui cultivat şi consumat bobul? Poate fie şi numai din simplul motiv că este unul din puţinii furnizori naturali de L-tirozină (aminoacid esenţial), din care prin transformare biochimică se obţine L-dopa, precursor al dopaminei - hormon de creştere, un precursor natural al dopaminei. Dopamina este unul dintre hormonii sintetizaţi de organismul uman, implicat în transferul influxului nervos de la neuronii sistemului nervos central (talamus, cortexul cerebral) şi sistemul nervos vegetativ spre muşchi fiind implicată în controlul mişcărilor.


Castravete Armenian (Cucumis sativus)

Un soi unic şi neobişnuit care produce fructe de 1m lungime, cu gust asemănător mai degrabă cu pepenele galben decât cu castravetele.


Ciclu de viaţă: Plantă anuală
Zile până la maturare: + 56 zile
Însămanţare: Aprilie – Mai
Zona climatică: 3 - 14
Germinează la: 16-41 C în 5-20 zile
Ţară de origine: Armenia
Distanţa dintre rânduri: 50 cm
Distanţa dintre plante: 30 cm
Înălţime: 240 cm
Lăţime: 30 cm


Castravete lămâie (Cucumis sativus)

Un soi de castravete care produce fructe de mărimea unor mere si culoarea asemanatoare lămâii. Interiorul verde este dulce la gust, deloc amar.


Ciclu de viaţă: Plantă anuală
Zile până la maturare: 90 zile
Însămanţare: Aprilie – Mai
Zona climatică: 3 - 14
Germinează la: 16-30 C în 6-10 zile
Ţară de origine: Rusia
Distanţa dintre rânduri: 45 cm
Înaltime: 240 cm
Lăţime: 30 cm
Distanţa dintre plante: 25 cm
Înaltime: 240 cm
Lăţime: 30 cm


Ceapă mov lilia (Allium cepa)

Soi italian foarte atractiv, cu frunze de culoare verde închis şi rădăcini mov.


Ciclu de viaţă: Plantă perenă
Zile până la maturare: + 120 zile
Însămanţare: Aprilie
Zona climatică: 3 - 10
Germinează la: 13-35 C în 4-15 zile
Ţară de origine: Italia
Distanţa dintre rânduri: 15 cm
Distanţa dintre plante: 5 cm
Înălţime: 45 cm
Lăţime: 5 cm
Adâncime de sădire: 2,5 cm


Chilli Habanero Red (Capsicum chinense)

Unul dintre cei mai iuţi ardei de pe glob, este folosit in producţia de sosuri picante.


Ciclu de viaţă: Plantă perenă
Zile până la maturare: + 90 zile
Însămanţare sub sticlă: Aprilie – Mai
Zona climatică: 4 - 12
Germinează la: 18-32 C în 9-18 zile
Ţară de origine: Mexic
Distanţa dintre rânduri: 40 cm
Distanţa dintre plante: 20 cm
Înălţime: 45 cm
Lăţime: 30 cm


Este cotat pe locul 2 ca şi iuţime în lume, în jur de 350.000 pe scara Scolville. Provine din America de Sud cucerind toata zona înconjurătoare, ajungând chiar până în China. În ghivece creşte până la 60 cm având zeci de fructe (marime 4-5 cm), care trec de la verde închis până la roşu intens ajungând la maturitate. Are un gust aparte şi diferit faţă de alte soiuri de chili, cu o uşoară aromă de fructe.


Chilli mov Numex Twilight (Capsicum chinense)

Ardei iute mov, foarte picant, cu o culoare foarte atractivă.


Ciclu de viaţă: Plantă perenă
Zile până la maturare: + 100 zile
Însămanţare sub sticlă: Martie - Aprilie
Zona climatică: 4 - 12
Germinează la: 18-32 C în 9-18 zile
Ţară de origine: SUA
Distanţa dintre rânduri: 40 cm
Distanţa dintre plante: 20 cm
Înălţime: 45 cm
Lăţime: 30 cm


Dovleac Gigant Atlantic (Cucurbita maxima)

Acesta este soiul care produce cei mai uriaşi dovleci din lume, care pot ajunge până la peste 500 de kg, recordul mondial fiind de 844 kg.


Ciclu de viaţă: Plantă anuală
Zile până la maturare: + 150 zile
Însămanţare: Mai
Zona climatică: 7 - 11
Germinează la: 20-29 C în 4-10 zile
Ţară de origine: SUA
Distanţa dintre rânduri: 2 m
Distanţa dintre plante: 2 m
Înălţime: 50 cm
Lăţime: 2-3 m


Dovlecel Spaghetti (Cucurbita moschata)

Soi interesant cu interiorul asemănător pastelor spaghetti.


Ciclu de viaţă: Plantă anuală
Zile până la maturare: + 40 zile
Însămanţare: Mai
Zona climatică: 3 - 12
Germinează la: 15-30 C în 2-18 zile
Ţară de origine: India
Distanţa dintre rânduri: 250 cm
Distanţa dintre plante: 250 cm
Înălţime: 30 cm
Lăţime: 3 m

Am cumpărat aceste seminţe de aici.

Citeşte mai mult!

luni, 12 martie 2012

O legumă pe nedrept uitată: topinamburul

Nume ştiinţific: Helianthus tuberosus (Familia Astaraceae)

Sinonime: napul de pământ, măr de pământ, cartofi porceşti, picioci, trufe, topinambur, pere iernatice, napi porceşti

Se confundă adesea cu napul (Brassica napus din familia Brassicaceae)

Engleză - Jerusalem artichoke, earthpuff, topinambur;
Germană - Erdbine, Erdapfel, Judenkartofel, Topinambur;
Franceză - artichaut de Canada, poire de terre, topinambur.


Importanţa culturii: Ca plantă legumicolă, topinamburul se cultivă pentru tuberculii săi, destul de dulci şi gustoşi, care se consumă în stare crudă sau gătiţi (fierţi, prăjiţi, salată cu ceapă şi pătrunjel, cu unt topit şi pesmet).

Conţinut: substanţă uscată 22,1%, proteine 1,66%, grăsimi 0,22%, celuloză 1,0%, săruri minerale 1,99%, substanţe extractive neazotoase 8,43% (formate din inulină, zaharoză, levulină şi foarte puţin amidon).

Tuberculii de topinambur recoltati in primavara sunt mult mai dulci decat cei din toamnă datorită transformării amidonului în substanţe dulci. Este de ştiut faptul că napii iernează foarte bine în sol în regiunile reci.

Este recomandat în astenii, tonic, antiseptic, gută, diabet, dispepsie, reumatism. Tuberculii sunt folosiţi ca materie primă în industria spirtului (din 100 kg rezultă 7 - 10 kg alcool şi circa 60 kg borhot) dar şi în fabricarea dulciurilor.



Particularităţi botanice şi biologice: Plantă perenă, care formează în sol organe vegetative, în mod asemănător cartofului. Sistemul radicular pătrunde până la 50-80 cm adâncime. Tuberculii sunt cărnoşi, de diverse forme (sferici, ovali, piriformi, fusiformi), culori (albă, galbenă, roz, roşie sau albăstruie). Topinamburul formează tulpini înalte de 1-3 m, cilindrice, aspru păroase şi ramificate in partea superioară. În condiţiile din ţara noastră înflorirea e târzie iar florile nu fructifică. Seminţele nu ajung la maturitate, motiv pentru care topinamburul se înmulţeşte prin tuberculi.

Exigenţe ecologice: Este rezistent la temperaturile scăzute din iarnă, motiv pentru care poate ierna în sol. Pretenţiile faţă de sol sunt mici, rezultate bune se obţin pe solurile nisipo-argiloase din luncă, afânate, revene, bogate în humus şi calciu, cu pH 6-7,5. Nu suportă solurile grele, prea umede şi reci.

Cultivare:
- Comun - cu tuberculi mici, de culoare roşiatică şi de formă neregulată.
- De Egipt - cu tuberculi mici, de culoare galbenă şi de forma regulată.
- Roşu - cu tuberculi de culoare roşiatică, puţin bronzată, piriformi.
În ţara noastră se cultivă soiul românesc Compact, iar în alte ţări se cunosc soiurile Fuseau şi New White.

Tehnologia culturii: Se plantează toamna târziu sau primăvara devreme la 70 - 80 cm între rânduri şi la 40 - 50 cm între plante, în cuiburi la o adâncime de 10 - 15 cm. Pentru înfiinţarea unui hectar e necesară cantitatea de 900 – 1200 kg tuberculi.

Boli: Uneori topinamburul poate fi atacat de anumite boli ca Sclerotinia libertiana şi Botrytis cinerea care produc numeroase pete brune pe toate organele plantelor până la distrugerea lor completă. Se previn prin respectarea rotaţiei culturilor şi înlăturarea plantelor infectate. Toamna târziu se taie tulpinile la 30 cm deasupra solului. Producţia la hectar este de 35-45 tone.


Citeşte mai mult!

joi, 8 martie 2012

Pippa Greenwood, 1001 de idei pentru grădina ta (note de lectură)


[Cartea scrisă de Pippa Greenwood este o colecţie de sfaturi şi poze. Paragrafele scurte şi abundenţa imaginilor o fac deci uşor de răsfoit. Totuşi, să nu se înţeleagă că ar aluneca în derizoriu sau facil. Tomul se adresează celor care nu sunt şocaţi să cultive morcov la umbra unei tufe abundente de clematite, şi nu văd nimic nepotrivit într-o pergolă invadată de dovlecei. Poate de aceea este abordată îndeosebi ipoteza micii grădini urbane, de până la câteva sute de metri pătraţi, care este concomitent spaţiu de recreere şi loc produs legume şi fructe pentru familie. Pentru aceasta şi pentru sugestiile deosebite în ideea estetizării, găsesc că cele 1001 sunt pentru grădina mea. Şi a voastra, de ce nu?]

Este bine de privit îndelung grădina, de preferinţă pe orice vreme şi în diferite perioade ale anului. Numai aşa ne putem forma o imagine exactă despre tot ce ne poate oferi.

O povaţă veche spune că atunci când intraţi într-o grădină nouă trebuie să aşteptaţi un an înainte de a face ceva. Deci nu vă grăbiţi.

În cazul în care vă doriţi rododendroni şi nu aveţi sol acid, cea mai simplă metodă este amenajarea unui strat înălţat. Invers, dacă vreţi să cultivaţi plante care au nevoie de sol alcalin iar ceea ce se află în grădină e mai degrabă acid, incorporarea de var pe un strat înălţat este soluţia.

Pietrişul şi prundişul incorporate la 30 cm sunt foarte utile pentru solul greu, căruia îi îmbunătăţesc drenajul şi aerisirea.

Straturile de compost se aplică cel mai bine pe pământ umed, toamna târziu sau primăvara devreme.

Dacă lucraţi în sol greu, lutos, o furcă solidă este mai bună pentru îmbunătăţirea drenajului decât o sapă.

Este esenţial ca roata e la roabă să aibă cauciuc pneumatic şi nu plin, pentru că este mai uşor de împins.

Stropitoarele galvanizate, chiar dacă sunt mai scumpe, îşi merită banii. Duza detaşabilă este obligatorie, altfel nu se pot curăţa.

În orice grădină este nevoie de un şopron pentru păstrat uneltele, bulbii şi seminţele înainte de plantare.

Dacă vă deranjează aspectul dalelor noi, aplicaţi peste ele bălegat lichid sau iaurt, pentru a stimula apariţia algelor şi a muşchilor.

Stratul de pietriş dintr-o cărare trebuie să aibă 3 cm grosime.

Un gard poate fi foarte uşor mascat de o plantă căţărătoare care creşte repede: clematita (Clematis montana).

Un şopron neaspectuos se poate acoperi foarte bine cu un caprifoi (Lonicera) şi arată bine tot anul.

Un număr impar de plante este mai natural decât unul par.

Primele zece plante interesante întregul an:
a) Arbustus unedo;
b) Pieris (specii şi cultivari);
c) Laurus nobilis;
d) Buxus;
e) Euonymus fortunei;
f) Trachycarpus fortunei;
g) Erica şi Calluna;
h) Yucca;
i) Lauri (Ilex);
j) Conifere pitice, ca Pinus mugo.

Primele zece specii de arbori pentru grădinile mici:
a) Acer negundo “Flamingo”;
b) Acer griseum;
c) Acer palmatum;
d) Acer pseudoplatanus “Brilliantissimum”;
e) Cercis siliquastrum;
f) Koelruteria paniculata;
g) Magnolia stellata;
h) Mai multe specii de Prunus;
i) Pyrus salicifolia “Pendula”;
j) Robinia pseudoacacia “Frisia”.

Cele mai bune plante căţărătoare pentru a escalada tufe:
a) Eccremocarpus scaber;
b) Zorea (Ipomoea);
c) Tropaeolum speciosum;
d) Sângele voinicului (Lathyrus);
e) Clematite;
f) Cobaea scandens;
g) Thunbergia alata.

Clematis montana are o creştere nestăvilită, şi se poate dovedi copleşitoare pentru anumite suporturi.

Plante căţărătoare pentru locuri cu umbră:
a) Akebia quinata;
b) Celastrus scandens;
c) Clematis alpina;
d) Clematis macropetala;
e) Humulus lupulus;
f) Hydrangea anomala;
g) Lonicera japonica şi varietăţi;
h) Lonicera periclymenum;
i) Parthenocissus tricuspidata;
j) Schisandra chinensis.

Plante căţărătoare pentru locuri însorite;
a) Actinidia kolomikta;
b) Passiflora caerulea;
c) Solanum crispum;
d) Trachelospernum asiaticum;
e) Vitis “Brant”
f) Wisteria.

Plante căţărătoare cu parfum:
a) Clematis armandii;
b) Clematis “Elizabeth”;
c) Lonicera japonica;
d) Lonicera periclymenum;
e) Trandafirii;
f) Trachelospernum asiaticum;
g) Wisteria.

Citeşte mai mult!

duminică, 4 martie 2012

Eugen Teodorescu-Soare, Pedologie

Eugen Teodorescu-Soare, Pedologie. Material de studiu ID, USAMV Iaşi, 2006

[Deşi cred că acest curs de Pedologie are toate carenţele sistemului de predare academic din România (stil rigid de expunere, exces terminologic, lipsa unui glosar şi a altor materiale ajutătoare etc.), există în el destule informaţii care merită să fie parcurse.

Criteriul de alegere a fost mai degrabă unul personal - am ales informaţiile pe care le-am considerat suficient de importante şi de uşor de înţeles pentru a fi cu adevărat utile grădinarului amator. Fireşte, am exclus a priori recomandările autorului pentru aplicarea fertilizatorilor şi îngrăşămintelor chimice - în viziunea domniei sale, chiar şi cele mai fertile soluri din România trebuie tratate industrial.

Notele de mai jos nu rezumă întreg cursul, ci se rezumă la capitolele dedicate caracteristicilor şi proceselor fizice, chimice şi biologice din sol. Nu am acoperit lista claselor, tipurilor, subtipurilor şi variaţiilor de sol, prea stufoasă pentru a face obiectul unor note de lectură. - SM]


Compoziţia chimică a litosferei până la adâncimea de 18 km este, după A.F. Fersman, de 49,13% oxigen, 26,00 % siliciu, 7,45 % aluminiu, 4,20% fier, 3,25 % calciu etc.

Din studiile de analiză chimică a scoarţei terestre, se observă că un număr de 10 elemente (O, Si, Al, Fe, Ca, Na, K, Mg, N, P) formează circa 99% din scoarţă, iar celelalte 5 elemente chimice (S, Mn, Ti, C, Cl) doar 1%.

În structura litosferei, ponderea cea mai mare (75%) o deţin rocile sedimentare. În condiţiile României, rocile sedimentare deţin o pondere şi mai mare, de 85%. Rocile sedimentare depozite de materiale cristaline sau amorfe, rezultate în urma proceselor de dezagregare a rocilor preexistente (vulcanice, metamorfice sau sedimentare preexistente), sub acţiunea factorilor de pedogeneză.

Rădăcinile plantelor, în urma procesului de schimb de ioni, exudează în sol diferiţi compuşi organici şi minerali, sub formă de baze, săruri, acizi, hormoni, enzime, care au rol important în alterarea chimică şi biologică.

Vegetaţia ierboasă este mai bogată în cenuşă şi deci în elemente minerale (5-10%), faţă de cea lemnoasă de foioase (3 – 8%).

Vegetaţia ierboasă este mai bogată în proteine (10-20%) faţă de cea lemnoasă (0,5 – 10%) şi, de aceea, se descompune mai rapid şi mai uşor.

Vegetaţia ierboasă redă solului cantităţi mai mari de resturi organice, acestea fiind de calitate superioară în comparaţie cu componenta lemnoasă.


Prin descompunere, cam 2/3 din resturile organice se mineralizează. O mare parte din compuşii finali şi intermediari sunt utilizaţi în nutriţia plantelor. Circa 1/3 din produşii intermediari iau parte la procesul de humificare.

În primele stadii ale descompunerii, mineralizarea este foarte intensă (în condiţii aerobe, în intervalul 2 săptămâni – 3 luni de la declanşarea descompunerilor). Cele mai uşor descompuse sunt substanţele organice: glucide, protide şi lipide, iar cel mai greu sunt: ligninele, tananţii, cerurile.

În aceleaşi condiţii de climă, pe soluri argiloase se acumulează mai mult humus, iar pe cele nisipoase, mineralizarea este mai rapidă şi aproape completă (A. Dorneanu şi colab., 1984)

Humificarea reprezintă un proces biochimic de transformare şi descompunere treptată şi lentă a resturilor organice (vegetale şi animale) din sol şi de la suprafaţa solului, care se încheie cu formarea unor substanţe organice noi, de resinteză, denumite cu termenul generic de „humus”.

Duchanfour Ph. (1965), definea humusul, astfel: “o substanţă intermediară între lumea vie şi lumea minerală, care este un complex organic coloidal acid, poros, fin dispers (brun, brun negricios sau negru), amorf, gelatinos, care îşi măreşte volumul în prezenţa apei (reţine o cantitate de apă egală cu de 15 ori greutatea lui), care însă nu este plastică şi nici adeziv”.

Humusul, este rezultatul unui proces care se desfăşoară în 2 faze antagoniste: o primă fază de mineralizare şi o a 2-a fază, de humificare. Cele 2 faze se desfăşoară simultan, între ele, de obicei, existînd un echilibru.

Mineralizarea reprezintă descompunerea şi simplificarea, cu ajutorul microorganismelor, a constituenţilor resturilor organice proaspete.

Humificarea reprezintă un complex de procese de resinteză organică, în urma cărora rezultă
materia organică specifică solului, denumită humus şi care se caracterizează printr-un conţinut ridicat de azot (care a rezultat în urma descompunerii unor substanţe organice sărace în azot).

Procesul de humificare este puţin cunoscut. Majoritatea cercetătorilor consideră că humusul are o origine biogenă, fiind corelat cu procesul de lignoliză. Humificarea evoluează lent (substanţele humice au vîrste între 20 – 50 ani), timp în care substanţele humice sunt reciclate continuu (mineralizate) şi resintetizate.

Alcătuirea substanţelor humice
Totalitatea acizilor organici care sunt specifici solului şi care intră în alcătuirea humusului, poartă numele de acizi humici.

Acizii humici reprezintă substanţe organice specifice humusului. Ei sunt compuşi macromoleculari, care conţin un număr mare de nuclee aromatice îmbogăţite în carbon şi azot.

În alcătuirea lor complexă intră toate elementele chimice, prezente în substanţele organice vegetale şi animale, pe seama cărora se formează humusul:

C, H, O, N, Si, Al, Fe, Ca, Mg, K, Na, S, P etc. O pondere mare o au: C, H, O, N, care oscilează între limitele : C: 40 – 68%; H: 3 – 6%; O: 31 – 48 % şi N: 2– 8 %.

Merită subliniat faptul că azotul, important nutrient pentru plante, este prezent în structura substanţelor humice.

În general, resturile organice în totalitatea lor, sunt bogate în carbon şi mai sărace în azot. De aceea, în cazul materiei organice proaspete, raportul C/N are valori ridicate, cuprinse în medie între 60 – 90 (C/N = 90 la paie, 50 la litiera de foioase). Pe parcursul humificării, raportul C/N prezintă valori tot mai scăzute faţă de materialul organic proaspăt (valorile extreme ale raportului C/N sunt 7 respectiv 35 –40).

În condiţii normale, raportul dintre carbon şi azot din humus este relativ constant. Astfel, în condiţii de climă relativ caldă şi puţin umedă din zona de stepă şi silvostepă, raportul C/N are valori scăzute, cuprinse între 10– 15, deoarece vegetaţia ierboasă este bogată în azot şi substanţe proteice. În condiţii de pH alcalin, neutru – slab acid, humificarea cuprinde aproape întreaga cantitate de resturi organice, formîndu-se un humus mult cantitativ şi de bună calitate, în care domină acizii huminici. În zone cu climă mai umedă şi mai răcoroasă, unde predomină vegetaţia lemnoasă, săracă în proteine şi în azot şi în condiţii de reacţie acidă, humificarea este mai lentă, mai slabă şi mai puţin profundă (predomină resturi organice slab humificate sau în curs de humificare), rezultînd acizi fulvici şi un humus de calitate slabă şi
în cantitate mică.

Raportul Carbon-Azot ne dă informaţii asupra conţinutului de azot din humus şi din sol (cu cît raportul C/N este mai mic, cu atît bogăşia în azot a solului este mai mare). La un raport C/N mai mare de 25, mineralizarea este lentă, evidenţiindu-se o cantitate mică de azot
mineral.

Raportul C/N este mai mic şi mai puţin variabil în condiţiile climatului arid, care favorizează o descompunere rapidă a resturilor organice şi mai ridicat în condiţii climatice ce favorizează acumularea materiei organice din sol.

După Chiriţă, 1955, valorile C/N pentru diferite soluri din România sunt: în cazul cernoziomurilor 12,5 – 13,5, în cazul cernoziomurilor cambice 14 – 15, în cazul preluvosolului 12,5 – 14, în cazul luvosolurilor 10 – 15,5 şi în cazul spodosolurilor 13 – 15,5.

Valoarea raportului C/N pentru acelaşi sol, are valori diferite în funcşie de latitudine şi deci de condiţiile climatice. Astfel, cernoziomurile din zona agricolă din sud (Bărăgan), au un raport C/N cuprins între 9,5 – 11,0. Cernoziomurile din nordul ţării (din Cîmpia Moldovei), valoarea C/N este de 8,5 – 10,0. Luvosolurile din sudul ţării au valoarea C/N 9,0 – 10,5, iar pentru cele din nordul ţării, valorile raportului C/N, oscilează între 7,5 – 9,0.

În general, resturile organice vegetale au un raport C/N cuprins între 50 – 100. Pe parcursul humificării valorile acestui raport scad foarte mult (aproximativ cu 60 – 70 %). Atît plantele cît şi microorganismele au nevoie de surse de hrană cu azot. Se consideră că atunci cînd valoarea raportului C/N se apropie de 10, procesul de descompunere a resturilor organice s-a încheiat.

Raportul acizi huminici/acizi fulvici

Acizii huminici asigură solului o fertilitate potenţială mai ridicată faţă de
acizii fulvici. Cu cît solul este mai bogat în acizi huminici, cu atît acesta va avea
însuşiri fizice şi chimice mai bune.


Acizii huminici se formează din descompunerea resturilor vegetale ierboase sub acţiunea
bacteriilor aerobe. Au o culoare neagră, pînă la brun închis. Sunt bogaţi în azot şi
substanţe proteice şi s-au format şi se formează în climat temperat mai cald şi mai
uscat din stepa semiaridă şi semiumedă şi în silvostepă, în condiţii de rocă bogată
în calciu şi în prezenţa unei reacţii neutre – slab alcaline şi slab-acide.


Compoziţia elementelor diferă în diferite tipuri de sol, probabil din cauza conţinutului variabil de acizi fulvici şi anume:
- acizii huminici din cernoziom C – 58,4 %; H – 3,3 %; O – 34,7 %;
- acizii huminici din luvisol albic C – 52,4 %; H – 4,8 %; = - 39,1 %.

Acizii fulvici sunt specifici pentru materia organică de natură lemnoasă, care are un conţinut redus de azot şi substanţe proteice şi elemente bazice. Se formează predominant în zona forestieră cu umiditate mai mare (precipitaţii peste 600 mm anual), prin descompunerea resturilor vegetale rezultate în mare parte de la vegetaţia forestieră, sub acţiunea mai activă a ciupercilor şi mai slabă a actinomicetelor şi bacteriilor (comparativ cu zonele de stepă şi silvostepă). În 1919, Oden a denumit acizii fulvici, ca fiind substanţele extrase cu apă din turbă. Reprezintă masa principală în solurile acide: spodosoluri, luvosoluri.

Acizii fulvici sunt substanţe humice acide, de culoare gălbuie, cu masă moleculară mai mică (între 2000 – 9000) şi cu grad de polimerizare mai redus. Ei reprezintă un stadiu iniţial în procesul de humificare.

Predomină în solurile acide şi puternic acide, unde ajung pînă la un procent de 70 % din conţinutul total de humus. În solurile slab acide şi neutre, procentul acizilor fulvici coboară pînă la 10 – 20 %.

Cantitatea de azot din acizii fulvici este de 20 – 49 % din totalul azotului solului. Au o capacitate de schimb cationic (mai mică faţă de acizii huminici).

Se deosebesc 2 categorii mari de humus cu 5 tipuri principale: mull, moder şi mor (pentru condiţii predominant aerobe) anmor (pentru condiţii de anaerobioză temporară) şi turbă (pentru condiţii de anaerobioză permanentă).

Humus mull – este specific pentru medii bine aerate şi bine drenate. Este
rezultatul unor procese de humificare foarte înaintate, sau de humificare completă a resturilor organice. Humusul este intim amestecat cu partea minerală a solului. În geneza mullului, un rol important îl au microorganismele (bacteriile mai ales) şi forma edafică (viermii de pămînt foarte numeroşi care realizează fragmentarea, mărunţirea, ingerarea şi digerarea parţială a resturilor organice prehumificabile).

Materia organică iniţială ierboasă, a suferit modificări complexe care au favorizat acţiunea de degradare şi transformare finală de către bacterii (mai ales), actinomicete şi fungi.

Este slab acid şi de culoare brun închis sau negru, fără resturi de fragmente de ţesuturi organice vegetale vizibile la microscop. Se formează în condiţii de climă favorabilă pentru o activitate biologică intensă, în soluri bogate în substanţe nutritive, fiind caracteristic solurilor fertile, celor de sub păşuni şi păduri de foioase.

Sunt 2 tipuri de humus mull: mull calcic şi mull forestier.

Mullul calcic este saturat cu baze şi s-a format într-un mediu foarte activ
biologic (climat temperat, roci calcaroase, climat subarid sub o vegetaţie de stepă). Este specific pentru cernisoluri şi alte soluri de cîmpie (faeoziomuri, kastanoziomuri), soluri formate pe roci bogate în calciu, sub acţiunea bacteriilor şi actinomicetelor (mai ales). Este cel mai bun tip de humus, din cauza procentului ridicat de acizi huminici legaţi strîns de coloizii minerali. Are culoare brun închis, reacţie neutră spre slab alcalină şi raport C/N scăzut (în jur de 10) şi se formează în zonele de stepă.

Mull forestier este specific pentru soluri formate sub vegetaţia forestieră
de foioase, sub acţiunea ciupercilor. Apare şi în soluri agricole rezultate în urma defrişărilor. Rocile sunt sărace în calciu.

Din punct de vedere morfologic, se aseamănă cu mullul calcic, însă din punct de vedere genetic, s-a format sub acţiunea ciupercilor, avînd un pH acid în jur de 5 (5,5 – 6,5), un raport C/N între 10 – 20 şi V = 50 – 60 %. Au o culoare mai deschisă fiind alcătuit predominant din acizi fulvici (mai slab, spre moderat polimerizaţi).

Humus Moder este un tip de humus intermediar între mull forestier şi
mor. Este alcătuit din materia organică mai slab humificată şi parţial legată de partea minerală. Se formează în soluri de pădure din regiuni înalte, sub acţiunea ciupercilor acidofile, care nu permit humificarea completă a resturilor organice într-un an de zile. Are o activitatea biologică redusă, precum şi o microfloră săracă.

Humus mor (brut) este specific pentru soluri cu activitate biologică
slabă, rezultînd printr-o mineralizare lentă şi foarte lentă. Este specific pentru solurile pădurilor de conifere (sau pajişti alpine), cu o activitate biologică slabă sub acţiunea ciupercilor acidofile din zona montană. Se acumulează straturi groase de litieră. Este alcătuit din resturi organice slab humificate şi puţin mărunşite, fiind un humus slab polimerizat, dominat de acizi fulvici. Este specific solurilor puţin active şi sărace în nutrienţi, rezultat prin degradarea fermentativă a litierei. Gradul de saturaţie cu baze este scăzut, raportat C/N este cuprins între 25 – 40, cu reacţie puternic acidă (pe roci acide).

Principalele însuşiri ale substanţelor humice

Capacitatea ridicată de absorbţie şi schimb de cationi. Prin schimb
cationic şi complexarea unor metale, humusul are rol important în
dinamica şi asimilarea nutrienţilor;

- capacitate de dispersie în mediu acid sau alcalin şi coagulare sub influenţa cationilor bazici;

- sunt compuşi macromoleculari care au proprietăşi specifice coloizilor şi care influenţează principalele însuşiri fizico-chimice ale solului;

- au capacitate mare de reacţie cu substanţe minerale şi organice, rezultînd compuşi organici şi organo-minerali ce alcătuiesc complexul absorbtiv al solului;

- prin compoziţia lor, substanţele humice reprezintă rezerva principală de nutrienţi care sunt eliberaţi treptat prin descompunere (după Eliade şi colab., 1983, raportul C/N/P/S din humus, este circa 100/10/1/1);

- reprezentînd masa organică, substanţele humice sunt principalul izvor şi stimulent pentru activitatea biologică din sol;

- din cauza activităţii chimice complexe, unele substanţe humice, în măsura în care sunt absorbite de plante, influenţează, mai mult sau mai puţin, procesele metabolice: sunt stimulate reacţiile de oxido-reducere, sinteza glucidelor, este modificată permeabilitatea citoplasmei,
precum şi alte însuşiri fiziologice, precum şi stimularea creşterii;

- sub acţiunea luminii solare, în moleculele de substanţe humice, apar concentraţii ridicate de radicali liberi (Schnitzer, 1977) ce se comportă ca fotosintetizatori pentru substanţele adsorbite sau legate.

În zone calde, deşi este un raport abundent de resturi organice, din cauza vitezei ridicate de descompunere, rezultă puţin humus (în climat ecuatorial se acumulează adesea humus mai puţin faţă de subzona pădurilor din zona temperată).

Humusul nu se acumulează decît atunci cînd factorii puternic limitativi, împiedică acţiunea de descompunere a microorganismelor. Un astfel de factor este oxigenul. Tocmai de aceea, în locuri joase, inundabile, slab drenate, cu tot climatul ectuatorial, materia organică începe să se acumuleze, întrucît se descompune foarte lent, rezultînd soluri organice.

Rolul şi importanţa humusului în natură

Humusul are efecte benefice (substrat organic complex)asupra vieţii din sol şi asupra însuşirilor solului. Prin activitatea microorganismelor, se degajă CO2 cu rol activ în intensificarea proceselor de alterare a materiei organice şi minerale din sol.

- are un rol important în formarea structurii glomerulare şi grăunţoase, prin cimentarea particulelor de sol;

- indirect, joacă rol important în îmbunătăşirea porozităşii solului şi consistenţei, a permeabilităţii pentru aer şi apă. Humusul asigură reţinerea şi conservarea apei accesibile pentru plante;

- influenţează pozitiv creşterea capacităţii de reţinere a apei în forme
accesibile plantelor;

- alături de argilă, ajută la împiedicarea levigării nutrienţilor şi
acşionează drept rezervor de nutrienţi, pe care îi stochează şi îi
eliberează la nevoie;

- prin culoarea închisă, determină absorbşia radiaşiilor solare calorice,
mărind gradul de încălzire a solului;

- capacitatea de reţinere şi schimb de ioni;

- modificarea permeabilităşii membranei celulelor vegetale;

- participarea directă în metabolismul plantelor prin stimularea activităţii unor enzime, precum şi utilizarea directă de către plante, a compuşilor care rezultă din descompunerea substanţelor humice.

Comparativ cu resturile organice, substanţele humice sunt mai rezistente la atacul microorganismelor şi ca urmare, elementele nutritive din humus, se eliberează în mod treptat. Astfel, % de humus din sol nu numai că nu se micşorează, ci de cele mai multe ori creşte.

Acizii humici, care sunt componenţi principali ai humusului, au însuşiri coloidale de reţinere şi schimb cationic (humusul împreună cu argila formează complexul argilo-humic al solului). Prin reţinere şi schimb de cationi, se pun în libertate în soluţia solului, principalele elemente nutritive: Ca, Mg, P, K, pentru a fi la dispoziţia plantelor.

Profilul de sol

Profilul de sol, denumit şi profil pedogenetic, este constituit dintr-o succesiune de orizonturi pedogenetice desfăşurate pe adâncime, de la suprafaţa terenului şi până la roca de solificare sau materialul parental nealterat, sau până la adâncimea la care se găseşte apa freatică într-o secţiune verticală.

Profilul de sol reprezintă cel mai important criteriu în stabilirea originii si evoluţiei solului.

Procesele de formare a solului

Procesul de formare a solului prin bioacumulare

Procesul de bioacumulare constituie fundamentul solificării şi determină acumularea de substanţe organice (humus) în orizontul de la suprafaţa profilului de sol. Organismele vegetale şi animale, intervin în transformarea materialul organic vegetal rămas la suprafaţa şi/sau în orizontul de la suprafaţa profilului de sol, astfel încît materialul vegetal aflat în diferite stadii de transformare, este legat treptat de partea minerală a solului, determinînd humificarea, pe fondul diferenţierii unui orizont humifer de bioacumulare, de tip A.

Condiţiile de mediu şi cele de substrat litologic, influenţează major asupra procesului de bioacumulare, astfel încît în zona de stepă, pe materiale parentale bogate în elemente bazice, are loc o acumulare humico-calcică, cu formarea de substanţe humice stabile (de culoare închisă) şi saturate în special în ioni de calciu, în timp ce în zona de pădure, caracterizată prin precipitaţii abundente, prin lipsa elementelor bazice la nivelul materialului parental şi prezenţa unei vegetaţii mixte cu caracter acidofil, are loc o levigare a substanţelor minerale şi organice,
determinînd o bioacumulare acidă.

Procesul de argilizare
Argilizarea este un proces complex de alterare a silicaţilor primari din sol, care are ca efect apariţia materialelor argiloase. Prin argilizare se formează un orizont specific.

Procese de gleizare şi stagnogleizare
Cele două procese se desfăşoară în condiţiile unui exces accentuat şi prelungit de apă freatică sau de apă provenită din precipitaţii, stagnantă pe profil la nivelul unui orizont slab permeabil, sau practic impermeabil (Bt).

Condiţiile de anaerobioză sau alternanţa condiţiilor de anaerobioză cu cele
aerobe, favorizate de excesul permanent sau temporar de apă freatică sau pluvială,
determină manifestarea pe profil a proceselor de reducere şi a celor de oxidare, cu
reducerea compuşilor de fier şi mangan, pe fondul unei mobilizări şi concentrări
accentuate pe feăele sau în interiorul elementelor structurale, la nivelul porilor, în
lungul fisurilor şi a canalelor de rădăcini.

Procese de eluviere şi iluviere
Acţiunea acestor procese determină o diferenşiere pe verticală a profilului de sol.

Eluvierea şi iluvierea sunt procese generale, cu acţiune interdependentă, determinate în special de transportul în soluţie sau în suspensie a unor constituenţi ai solului, prin intermediul apei (curentulul descendent şi ascendent). Cele două procese se desfăşoară cu intensitate variabilă, determinată de condiţiille de solificare (în special de condiţiile climatice). Deplasarea pe profil a unor constituenţi, poate fi determinată şi de activitatea organismelor şi
microorganismelor, de alternanţa fenomenelor de îngheţ-dezgheţ şi contracţie-gonflare,
etc.

Procesul de criptopodzolire
este determinat de translocarea slabă de materie organică şi sescvioxizi de aluminiu şi de acumularea materialului amorf humic şi aluminic şi mai puţin material amorf feric, cu formarea unui orizont Bcp, întîlnit la criptopodzoluri şi la subtipurile criptospodice ale altor tipuri de sol. Acest proces este evidenţiat numai prin analize chimice.

Procesul de andosolizare
Este determinat de acţiunea coraborată a proceselor de dezagregare şi alterare asupra rocilor vulcanice, cu acumularea materialului amorf în profilul solului.

Procesul de salinizare
Procesul de salinizare determină o acumulare la nivelul unor orizonturi din cadrul profilului de sol a sărurilor uşor solubile (NaCl ; Na2SO4; Na2CO3; MgCl2; MgSO4).

Procesul de sodizare (alcalizare)

Procesul de sodizare, sau alcalizare este cunoscut ca un proces tipic de formare a soloneţurilor, proces prin care sodiul este adsorbit în complexul argilohumic al solurilor, pe fondul unor valori pH mai mari de 8,4 şi al prezenţei Na2CO3, NaHCO3.

Procesele vermice sunt caracteristice solurilor din zona de stepă şi silvostepă. Aceste procese se desfăşoară pe fondul unei activităţi intense a faunei. Sub influenţa acţiunii diverselor organisme din sol ( insecte, rîme, cîrtiţe, şoareci, popîndăi, hîrciogi), o mare parte din masa solului este ingerată. O altă parte este deplasată dintr-un orizont în altul, determinând atenuarea coprogenă a limitelor dintre orizonturi. Astfel, pentru zona de stepă, pe suprafaţa de 1 ha, s-au numărat circa 3000 de vizuini de popîndăi şi circa 40000 de galerii de şoareci.

Procesele vertice
Sunt caracteristice solurilor cu un conţinut mai mare de 30% argilă, predominant gonflantă, cît şi solurilor din zone climatice, unde în decursul anului, perioadele umede alternează cu perioade secetoase. În perioadele secetoase, în lipsa apei, materialul de sol suferă contracţii puternice şi apar crăpături largi care fragmentează masa solului. În perioadele umede, cu exces de apă, materialul de sol desprins şi depus la baza crăpăturilor îşi măreşte volumul, elementele structurale sunt presate, răsturnate sau întoarse şi alunecă unele peste altele, schimbându-şi pozişia şi determinînd formarea la suprafaţa solului, a unui microrelief de coşcove sau de gilgăi, cu numeroase microdenivelări.

Reacţia solului


Reacţia solului este o însuşire chimică importantă şi este determinată de raportul dintre concentraţia ionilor de H+ (sub formă de hidroniu H3O+) şi ionii de OH- din soluţia solului.
Însuşirea solului de a disocia ioni de hidrogen (H+), sau hidroxil (OH-), la contactul cu apa, este numită reacţia solului. Această însuşire importantă pentru chimismul solului este hotărîtoare pentru geneza şi evoluţia solului.

Reacţia solului are un important rol în dinamismul proceselor de alterare a părţii minerale a solului, precum şi în mineralizarea materiei organice, în mobilitatea elementelor chimice din sol şi în dinamica absorbţiei elementelor nutritive de către plantă. Viaţa microorganismelor solului, precum şi procesele vitale din celula vegetală a plantelor, sunt condiţionate puternic de cantitatea de ioni H+ din soluţia solului.

Prezenţa în soluţia solului a bicarbonaţilor şi carbonaţilor, a CO2, a humusului acid, a microorganismelor, a secreţiilor rădăcinilor, determină îmbogăţirea acesteia, în diferite concentraţii a ionilor de H+ şi OH-.

Noţiunea de pH

Atunci cînd într-o soluţie, într-un anumit volum, se află acelaşi număr de ioni H+ şi ioni OH- , se spune că reacţia acelei soluşii este neutră. Cînd ionii H+ sunt într-un număr mai mare decît ionii OH-, reacţia este acidă. Cînd ionii OH sunt într-un mai mare faţă de ionii H+, reacţia este alcalină.

Apa pură, fără CO2 are în stare disociată un număr egal de ioni H+ şi ioni OH- şi de aceea are o reacţie neutră. Conşine la un litru, acelaşi număr de ioni de H+ şi OH- , adică acelaşi număr de ioni-gram de H+ şi OH-.

În cazul solurilor din România, valorile pH sunt cuprinse între 3,5 şi 9,5. Solurile cu reacţie acidă (cu pH-ul sub 6,0), precum şi cele cu reacţie alcalină (cu pH-ul peste 8), trebuie ameliorate cu ajutorul amendamentelor calcaroase pe soluri acide şi cu ghips şi fosfogips pe soluri alcaline.

Pe lîngă plantele de cultură care au reacţii deosebite faţă de reacţia solului, menţionăm că şi microorganismele din sol au de asemenea, diferite cerinţe faţă de pH. De exemplu, bacteriile preferă o reacţie în jur de neutru şi slab acid (pH – 6,8), pe cînd ciupercile preferă o reacţie acidă (pH 4-5).

Asimilarea nutrienţilor de către plante şi microorganisme este influenţată de reacţia solului. Oligoelementele sunt asimilate mai uşor în mediu acid şi mai greu şi mediu alcalin.

Elementele Ca şi Mg sunt mai uşor asimilate în cazul reacţiei neutru – slab alcaline (pH-ul 7– 8,5). Azotul este uşor asimilat în condiţii de reacţie slab acidă (pH-ul 6,0 – 6,8).

Solurile prea acide şi prea alcaline au însuşiri fizice nefavorabile: structură degradată, porozitate mică, regim aerohidric deficitar.

Prezintă însuşiri chimice şi biologice nefavorabile mai ales solurile alcaline, în care este prezentă soda Na2CO3, care arde rădăcinile plantelor şi duce la blocarea unor microelemente (Bo, Zn, Cu, Mo).

Textura solului defineşte mărimea particulelor de sol în timp ce structura acestuia face referiri la modul în care aceste fracţiuni sunt dispuse împreună, definind natura sistemului de pori şi canale în sol.

Materia organică acţionează ca un liant între particulele individuale de sol, determinînd formarea unor grupări sau agregate de sol.

Compoziţia aerului din sol

Cu toate că aerul din sol provine în principal din aerul atmosferic,
compozişia lui diferă de a acestuia. Aerul atmosferic are 2 constituenţi principali:
N 78,31% şi 20,87% O2, restul fiind reprezentat de 0,76% Ar (gaz inert), CO2
(0,03 %), H (0,01 %) şi NH3 (urme).

Compoziţia aerului din sol este influenţată atît de intensitatea activităţii biologice cît şi de schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă. Aerul din sol prezintă o compoziţie ce diferă de la un sol la altul, iar în cadrul aceluiaşi tip de sol, fluctuaţiile sunt în funcşie de anotimp şi de activitatea biologică. În orizonturile de suprafaţă ale solului, conţinutul în O2 poate oscila între
10- 20%, N între 78,5- 80,0%, iar CO2 între 0,2- 3,5%, la care se adaugă amoniac,
hidrogen sulfurat, metan, vapori de apă.

Procentul de CO2 creşte odată cu adîncimea, în timp ce procentajul de O2 scade. Aerul din solurile cu textură argiloasă, lipsite de structură sau cu structura slab dezvoltată, compacte, prezintă un conţinut mai mare de CO2 decît solurile cu textura mijlocie şi grosieră (lutoasă, luto-nisipoasă, nisipoasă), structurate şi afînate.

Procentul de CO2 este mai ridicat pe un sol cultivat decît pe un sol necultivat. P.S. Kassovici a stabilit că pe un hectar de grîu se degajă în sol, în cursul perioadei de vegetaţie circa 6000 kg CO2.

Volumul de aer al solului

Aerul în sol se găseşte în porii necapilari şi în porii capilari neocupaţi cu apă, astfel încît practic aerul lipseşte dintr-un sol saturat în apă. În cazul unui sol uscat volumul de aer este reprezentat de porozitatea totală.

Sub aspectul diferenţierii texturale, volumul de aer creşte de la un sol argilos spre un sol nisipos. Diferenţierea structurală a solului face ca volumul de aer din sol să fie mai scăzut în cazul unor soluri nestructurate, slab structurate sau cu structură distrusă, decît în cazul unor soluri cu structură bună, bine dezvoltată (grăunăoasă, glomerulară).

Raportul optim aer-apă în sol se realizează cînd porozitatea totală este de peste 50 %, fiind reprezentat în proporţii aproximativ egale de porozitatea capilară (de reţinere a apei) şi de porozitatea necapilară (de aeraşie). Acest raport optim se întîlneşte în solurile cu structură glomerulară stabilă, medie şi bine dezvoltată, cu o textură mijlocie (lutoasă, luto-argiloasă), nediferenţiată pe profil, bine afînate. Extremele, respectiv textura argiloasă, lipsa de structură, compactarea sau textura nisipoasă, structura monogranulară, afînarea excesivă duc, în primul caz, la crearea unor condiţii de exces de apă şi aeraţie slabă, iar în cel de al doilea caz la un deficit de umiditate şi o aeraţie intensă.

Cerinţele plantelor sub aspectul necesităţii optime de aer în sol, sunt diferite: 10 % la varza, 12 % la trifoi roşu, 20 % la lucernă, 26 % la grîu de toamnă, 31 % la porumb.

Condiţii bune de creştere şi dezvoltare a plantelor de cultură, sub aspectul volumului de aer, se realizează atunci cînd acesta reprezintă 15 - 30 % din volumul total al solului.

Capacitatea de absorbţie a razelor solare

Această proprietate termică depinde, în principal, de culoarea solului. Culoarea albă reflectă un procent foarte mare din radiaţia calorică, în timp ce culoarea neagră absoarbe un procent ridicat din radiaţia calorică. Astfel, solurile închise la culoare absorb pînă la 80 % din radiaţia solară, încălzindu-se mult mai repede decît solurile deschise la culoare care absorb circa 30 % din radiaţia solară.

Umiditatea solului sau conţinutul în apă influenţează, de asemenea, capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare. Între cele două noţiuni există o relaţie inversă, respectiv, la o umiditate scăzută capacitatea de absorbţie este mai mare, comparativ cu o umiditate puternică la care capacitatea de absorbţie este mică. Vegetaţia solului, gradul de acoperire a solului cu vegetaţie, influenţează, de asemenea, capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare, aceasta fiind mai scăzută în cazul unui sol acoperit de vegetaţie şi mai mare în cazul solului neacoperit.

Solurile închise la culoare se răcesc mai încet decît cele deschise, solurile acoperite de vegetaţie prezintă o scădere a temperaturii mai mică decît cele neacoperite şi, de asemenea, solurile mai umede prezintă o scădere a temperaturii mai redusă decît solurile uscate.

Culoarea solului

Prezenţa humusului imprimă solului o culoare neagră pînă la roşu-brun; compuşii fierului, în funcţie de gradul de hidratare şi de condiţiile de aerobioză sau anaerobioză, imprimă o culoare roşie, brun-ruginie sau gălbenă-portocalie şi respectiv o culoare albastră, albastru – verde, vineţiu; carbonatul de calciu, sărurile uşor solubile, argila şi silicea coloidală imprimă solului culori deschise, de la alb la cenuşiu.

Prezenţa la suprafaţa profilului a coloidului de humus imprimă în general orizontului de bioacumulare o culoare neagră, evidenţiind astfel o fertilitate naturală ridicată. Fertilitatea solului se micşorează de la solurile negre către cele brune, brune ruginii, roşii, cenuşii, galbene şi albicioase.

Ciupercile

Importanţa ciupecilor pentru activitatea biologică din sol este de necontestat, deoarece numeroase fenomene biologice din sol nu pot fi realizate decît de ciupercile solului (celuloza nu poate să fie degradată de către bacterii decît dacă a fost degradată lignina din jurul acesteia, cu ajutorul ciupercilor).

Citeşte mai mult!

sâmbătă, 3 martie 2012

Nicolae Cepoiu, Pomicultura aplicată (note de lectură)


Editura Ştiinţelor Agricole, Bucureşti.

Capitolul I. Cultura pomilor, o îndeletnicire veche şi o afacere profitabilă

Cu mai bine de 5-6 decenii în urmă, în ţara noastră se mai puteau admira încă, cu deplină satisfacţie, întinsele livezi de prun din Ţara Haţegului şi de pe văile Buzăului şi Teleajenului, care cu mulţi ani în urmă duceau faima ţării noastre până hăt-departe, cu prune lojnite, palincă sau ţuică de Văleni. Dar toate aceste peisaje pomicole din zonele colinare şi de la câmpie aveau să dispară pentru totdeauna o dată cu cooperativizarea agriculturii. în urma defrişării livezilor tradiţionale au fost înfiinţate masiv plantaţii de măr, prun, cireş şi vişin, adeseori pe terenuri cu pante abrupte şi secetoase sau pe păşuni sărace şi excesiv de umede. Drept urmare, mii de hectare dc livezi tinere s-au uscat înainte de a începe să producă, iar multe din cele rămase neîngrijite au fost decimate în
scurtă vreme de boli şi dăunători.

Capitolul II. Organele pomilor şi arbuştilor fructiferi


La pomii altoiţi, rădăcina aparţine portaltoiului, iar tulpina altoiului. Când pomii se înmulţesc prin seminţe (nucul, zarzărul, migdalul etc.), butaşi (coacăzul negru) sau drajoni (prunul Gras românesc şi vişinul local), tulpina şi rădăcina aparţin aceluiaşi individ.

La pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi, rădăcinile care alcătuiesc structura permanentă sunt mai numeroase şi mai subţiri (cu mici excepţii).

Culoarea rădăcinilor pomilor este violacee (la zărzăr şi coacăzul negru), galben-roşcată (la cireş, vişin şi piersic), gălben-murdară (la corcoduş şi mahaleb), galben-cafenie (la măr), cafeniu-negricioasă (la păr) şi cenuşie brună (la nucul negru).

Pe solurile pietroase, sistemul radicular al pomilor depăşeşte uneori de 3 - 4 ori proiecţia coroanei, iar pe un sol brun lutos, de peste 5 ori.

La baza trunchiului se află coletul pomului, adică punctul de legătură dintre rădăcină şi tulpină. La unele asociaţii soi-portaltoi, coletul este mai îngroşat, fapt ce dovedeşte că între cei doi parteneri există o oarecare nepotrivire. Se cunosc însă şi pomi (Goldcn Dclicious/M9) la carc coletul îngroşat asigură pomilor o viaţă economică prelungită, precocitate în rodire şi o capacitate mare de producţie.

Capitolul III. Recunoaşterea pe teren a speciilor de pomi şi arbuşti fructiferi

Mărul altoit pe portaltoiul generativ (franc) atinge înălţimea de 8-10 m, iar pe portaltoii vegetativi, de vigoare slabă, cel mult 2,5-3 m.

Soiurile de păr altoite pe portaltoi franc realizează o talie mare (habitus), de 10-12 m, iar pe gutui o talie redusă, de numai 2-3 m.

Gutuiul este un pom sau un arbusotid (cu mai multe tulpini) cu talia de 3-5 m.

Soiurile dc prun altoite pe corcoduş formează pomi cu talia marc (6-7 m), iar pe prunul local, pomi cu talia mijlocie (3,5- 4 m).

Soiurile de cais în cultura clasică ating înălţimea de 5-8 m.

Piersicul formează pomi cu înălţimea de 3-5 m. La piersicul dwarf (pitic), talia pomilor este cuprinsă între 0,6 şi 1,5 m.

În livezile clasice, cireşul (netăiat) poate atinge înălţimea de 10-15 m, iar în luminişurile din pădure, cireşul sălbatic poate depăşi uşor 25 m.

Soiurile de vişin sunt arbustoide şi arborescente, formând pomi de talie mică (2-3 m) şi mare (5-6 m).

Soiurile şi populaţiile locale de nuc ating înălţimi impresionante (peste 20 m).

Soiurile de castan comestibil formează pomi viguroşi, înalţi (15-35 m) şi foarte longevivi.

In condiţii favorabile, soiurile de migdal ating o înălţime de 8-10 m şi o longevitate de peste 30 de ani.

Alunul este un arbustoid cu mai multe tulpini, care creşte sub formă de tufa, atingând înălţimea de 3-4 m.

Coacăzul negru este o tufa erectă sau răsfirată, înaltă de 1-1,5 m. Tulpinile care alcătuiesc tufa sunt de vârste (1-5 ani) şi culori diferite. Cele anuale au culoarea cafenie şi se exfoliază în fâşii neregulate, iar cele multianuale sunt colorate în cenuşiu închis.

Coacăzul roşu este o tufă cu tulpini erecte, înaltă de 1-1,5 m.

Agrişul formează tufe dese, înalte de 0,6-1,30 m, alcătuite din tulpini dc vârste diferite, în majoritate arcuite.

Afinul cultivat, cu tufa înaltă, realizează o talie cuprinsă între 0,6-2,5 m.

Zmeurul este un semiarbust, cu tulpini de 1 şi 2 ani, înalt de 1,2-1,6 m.

Soiurile de mur fără ghimpi cultivate în ţara noastră prezintă tulpini lungi (4-8 m) şi groase (10-30 mm) de culoare verde-violacee.
Căpşunul este o plantă perenă, semilemnoasă, care creşte sub formă de tufă mică (20-40 cm).

Capitolul IV. Înmulţirea pomilor şi arbuştilor fructiferi

În pomicultură sunt cunoscute două metode de înmulţire a pomilor şi arbuştilor fructiferi: înmulţirea sexuată şi înmulţirea vegetativă. Se înmulţesc sexual populaţiile locale de nuc şi castan comestibil, iar pe cale vegetativă – toate soiurile şi speciile cultivate.

Dintre formele de înmulţire vegetativă, menţionăm: altoirea, despărţirea tufelor, înmulţirea prin drajoni, marcotajul, butăşirea şi înmulţirea prin stoloni.

Altoirea este o metodă de înmulţire şi de promovare a soiurilor valoroase de pomi, de înnobilare a speciilor pomicole spontane (măr pădureţ, păr pădureţ, mahaleb etc.) şi semicultivate (zarzăr, corcoduş etc.) şi de schimbare a sortimentului de soiuri învechit ale căror fructe nu mai corespund solicitărilor consumatorilor. În pomicultură, altoirea este considerată o tehnică de lucru a chirurgiei vegetale prin care doi parteneri (altoiul şi portaltoiul) vin în contact, se acceptă reciproc şi convieţuiesc multă vreme ca o entitate pomicolă nouă. Pentru cultura clasică se vor prefera portaltoii franc.

Pentru livezile de pomi cu densitate mică se aleg soiuri valoroase, viguroase şi rezistente la boli, care formează coroane ample şi cu schelet puternic pentru a rezista încărcăturii mari de fructe.

Pentru zona dealurilor mijlocii şi înalte, sortimentul va fi alcătuit în principal din soiuri cu maturarea fructelor mijlocie şi târzie, asigurându-se astfel un consum eşalonat de fructe, din toamnă până primăvara târziu. Prin tradiţie, zona dealurilor mijlocii şi a colinelor din ţara noastră va rămâne şi în continuare sursa principală de mere, pere, prune, cireşe, vişine, alune, nuci, coacăze şi agrişe.

Din practica pomicolă se ştie că unele soiuri de păr sunt incompatibile cu gutuiul (ca portaltoi), în timp ce altele de cais şi piersic au o durată de viaţă mai scurtă când sunt altoite pe corcoduş. Longevitatea soiurilor de păr creşte când sunt asociate cu părul franc, a celor de piersic cu migdalul şi a caisului cu unele populaţii locale de prun (Buburuz).

Pentru înmulţirea pomilor în pepinieră se foloseşte altoirea în oculaţie (cu mugure). în perioada iulie-august sc practică altoirea în ochi dormind, iar primăvara, în luna aprilie, altoirea în ochi crescând.

Despărţirea tufelor se practică la speciile: agriş, coacăz şi zmeur şi constă în despărţirea unei tufe mari în altele mai mici. Fiecare plantă rezultată în urma despărţirii trebuie să prezinte tulpină şi rădăcină.

Înmulţirea prin drajoni se foloseşte pentru înmulţirea zmeurului, cătinei, populaţiilor locale de prun şi vişin. Drajonii sunt lăstari formaţi din mugurii de pe rădăcini şi prin individualizarea lor se pot obţine mai multe plante.

Înmulţirea prin marcotaj se aplică la agriş, coacăz, alun, cătină şi gutui. Marcotele sunt tulpini înrădăcinate în timpul legăturii lor cu plantele mamă. Marcotajul poate fi: simplu, prin muşuroire, radiar şi orizontal.

Butaşii sunt porţiuni de tulpină şi rădăcină detaşate de planta mamă care, în condiţii de vegetaţie normală, formează atât rădăcini, cât şi lăstari cu frunze.

Stolonii sunt tulpini târâtoare specifice căpşunului; în contact cu solul, accstea
formează mai multe rozete, care după înrădăcinare şi fortificare pol fi plantate pentru producţie.

Capitolul V. Creşterea, rodirea şi uscarea pomilor

Rodirea pomilor apare mai devreme sau mai târziu, în funcţic dc precocitatea soiului şi vigoarea portaltoiului.

În anii de mare producţie, fructele exercită o influenţă represivă asupra creşterii şi rodirii pomilor. Pomii supraîncărcaţi cu rod reduc ritmul de creştere a sistemului radicular, a tulpinii, lăstarilor, frunzelor şi de formare a mugurilor de rod.

În plantaţiile pomicole, unele specii şi soiuri rodesc în fiecare an, în timp ce altele fructifică o dată la 2-3 ani. Fructificarea bienală sau trienală se întâlneşte mai frecvent la speciile cu fructul mare (măr, păr, gutui) şi mai rar la speciile cu fructul mic (cireş, vişin). Există însă şi specii, precum piersicul, care, indiferent de mărimea recoltei, fructifică în fiecare an. Aceste exemple arată că, în aceleaşi condiţii de cultură, unele specii de pomi au tendinţa naturală să fructifice peri odic, în timp ce altele se comportă normal, formând muguri de rod în fiecare an.

Tăierile dc producţic aplicate diferenţiat asigură un spor dc recoltă de 28 - 42% la pomii tineri şi 34-63% la pomii maturi. În plus, acestea îmbunătăţesc calitatea fructelor şi anulează tendinţa de fructificare bienală a pomilor.

Capitolul VI. Formarea şi evoluţia mugurilor

Din practică se ştie că, în condiţiile unei recolte supraoptimale, aparatul foliar al pomului se diminuează, iar mărimea şi structura frunzei sunt mult deficitare în fotoasimilate. Datorită competiţiei pentru hrană între diferite organe ale pomilor (lăstari, fructe, muguri), cantitatea şi calitatea hranei sunt din ce în ce mai reduse şi mai puţin favorabile formării mugurilor de rod.

Perioada de creştere a fructelor este diferită de la o specie la alta. Astfel, pentru creşterea cireşelor la unele soiuri sunt necesare numai 45 de zile, în timp ce pentru soiurile de măr de iarnă, perioada de creştere a fructelor se prelungeşte până la 150-160 de zile. La măr şi păr, creşterea fructelor este continuu ascendentă până la faza de pârgă, în timp ce la prun, cais, cireş, vişin şi piersic ritmul creşterii este întrerupt în perioada formării sâmburelui.

Capitolul VII. Înfiinţarea plantaţiilor

Pentru obţinerea unor rezultate economice satisfăcătoare, plantaţiile pomicole se înfiinţează pe terenuri plane şi pe pante amenajate (pante 18-20%) şi neamenajate (panta 6-12%), cu expoziţie sudică, sud-vcstică sau sud-estică.

Plantaţiile extensive întreţinute prin înierbarc sunt poziţionate în zonele colinare, unde portaltoii generativi (din seminţe) valorifică mai economic solurile sărace. În grădinile familiale sunt acceptate mai toate tipurile de sol, cu condiţia ca ele să fie ameliorate prin fertilizări organice.

Dacă distanţele de plantare sunt prea mari, coroanele pomilor nu pot intercepta şi folosi eficient întreaga cantitate de lumină directă de la soare. Dacă distanţele sunt prea mici, există riscul ca pomii să se umbrească reciproc şi să se degarnisească într-un timp mai rapid şi pe porţiuni mari din coroană. De cele mai multe ori, însă, ei cresc înalţi în goana după lumină şi fructifică slab.

Distanţele de plantare pentru fiecare specie se stabilesc în funcţie de zona de cultură, vigoarea soiului şi a portaltoiului. De exemplu, la măr, în zona dealurilor mici şi mijlocii, pe sol cu fertilitate medie, portaltoiul M 106 impune o distanţă de plantare de 4 x 3 m.

Pe versanţii cu expoziţie sudică şi panta terenului mai mare de 6%, rândurile de pomi se trasează paralel cu curbele de nivel, de la est spre vest.

În multe zone din ţara noastră există plantaţii de pomi dc vârste diferite care nu au rodit niciodată, deşi au beneficiat dc cclc mai bune condiţii climatice şi agrotehnice. Faptul că mulţi dintre aceşti pomi au înflorit, dar nu au legal fructe, dovedeşte că florile lor s-au polenizat cu polen propriu. Florile de măr, cireş, vişin şi prun, în marea lor majoritate, sunt autosterile şi de aceea pentru legarea fructelor ele au nevoie să se polenizezc cu polen străin (dc la alte soiuri sau specii).

Autosterilitatea este foarte pronunţată la unele soiuri de cireş (Germersdorf), vişin (Crişana) şi migdal (Nonpareille), încât pomii plantaţi singuri, fară polenizatori, nu dau recolte niciodată. Această comportare contradictorie a soiurilor de pomi în timpul înfloritului şi legării fructelor lasă să se înţeleagă că în unele plantaţii nu este nevoie de polenizatori, în schimb în altele se recomandă folosirea a cel puţin 1-2 polenizatori care produc polen viabil şi în cantitate mare.

Pentru reuşita plantaţiilor superintensive trebuie solicitati pomi de vigoare mică (sub formă de vergi), altoiţi pe portaltoi slabi, iar pentru plantaţiile obişnuite (clasice) - pomi viguroşi, altoiţi pe portaltoi franc, obţinuţi din sămânţă.

Plantarea pomilor se face toamna, în perioada 15 octombrie - 20 noiembrie, în tot timpul iernii, când temperatura din sol şi aer este pozitivă, sau uneori primăvara devreme, când terenul s-a zvântat.

La pomii acceptaţi pentru plantare se execută fasonatul şi mocirlitul rădăcinilor. Prin fasonat sc înţelege îndepărtarea (prin tăieri) rădăcinilor rupte şi traumatizate în timpul scosului şi transportului pomilor, a celor uscate, necrozate şi parţial mucegăite şi scurtarea celor sănătoase, în funcţie de grosimea lor şi dimensiunile gropii.

La plantările de primăvară se face o copcă în jurul pomului, se udă puternic şi apoi, după zvântarea solului, se mulceşte cu paie, frunze sau rumeguş.

Capitolul VIII. Formarea coroanelor

Dirijările se bazează pe schimbarea poziţiei naturale a ramurilor în folosul creşterii sau fructificării, iar tăierile - pe eliminarea parţială sau totală a ramurilor anuale sau multianuale, în funcţie de efectele dorite.

Capitolul IX. Cultura speciilor pomicole pomacee

Specificul culturii mărului

În culturile comerciale, un sortiment de soiuri competitiv ar putea fi compus din:
- în grupa soiurilor de vară: Ark 2, Vista Bella, Akane, James Grieve, NJR 68, Close, Aromat de vară, şi Red Melba;
- în grupa soiurilor de toamnă: Prima, Pionier, Frumos de Voineşti, Parmen auriu, Generos şi Ciprian;
- în grupa soiurilor de iarnă: Jonathan, Golden Delicious, Starkrimson, Delicios de Voineşti, Idared, Ionared, Wagener premiat, Granny, Smith, Florina, Frumuseţea Romei, Kalter de Boemia, Red Kidd’s Orange, Frumos de Boskoop, Mutsu etc.

Sub influenţa portaltoiului au loc modificări importante şi în ce priveşte intrarea pomilor pe rod, mărimea şi calitatea recoltei, longevitatea economică a plantaţiilor etc.

Pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi (M 9; M 26; MM 106) rodesc mai devreme şi au o durată dc viaţă mai scurtă decât cei altoiţi pe portaltoi franc, care rodesc mai târziu şi sunt mai longevivi.

Specificul culturii părului

Soiurile de păr înfloresc mai devreme decât cele de măr, dar pierderile cauzate de îngheţurile de revenire sunt minime şi nu afectează recolta.

În timpul fecundării, majoritatea soiurilor de păr se comportă ca autosterile, dar există şi soiuri cu tendinţa dc a lega fructe fără fecundare (partenocarpie). Cu toate acestea, pentru obţinerea unei recolte normale, în noile plantaţii se stabilesc polenizatorii, cu polenul fertil, pentru toate soiurile de păr.

Specificul culturii gutuiului

Începând cu anul 1992, când într-o plantaţie de gutui din Brăila a fost descoperită arsura bacteriană, producţia de gutui a devenit nesigură. Atacul violent asupra gutuiului înregistrat în unii ani i-a determinat pe mulţi cultivatori să defrişeze aceste livezi tinere de gutui aflate în plină rodire şi să renunţe la noi plantări. A trebuit să treacă aproape un deceniu şi oamenii să constate că pomii plantaţi izolat au fost mai puţin atacaţi şi chiar s-au refăcut după 2-3 sezoane de vegetaţie. Pe baza acestor observaţii şi constatări, apreciem că în prezent plantările pe suprafeţe mici par deocamdată să fie singura alternativă de a mai produce gutui pentru nevoile gospodăreşti, până la crearea de noi soiuri, rezistente la focul bacterian.

Soiurile de gutui se altoiesc pe portaltoi de gutui înmulţiţi prin butaşi sau marcotaj.

Soiurile dc gutui sunt autocompatibile şi de aceea nu necesită polenizatori (soiuri donatoare de polen).

Capitolul X. Cultura speciilor drupacee

Specificul culturii prunului

Prin plantaţiile masive efectuate în ultima vreme în grădinile populaţiei, prunul revine pc primul loc în rândul speciilor pomicolc cultivate în ţara noastră.

Soiurile de prun din sortiment se altoiesc pe corcoduş şi pe prunul franc.

Durata de viaţă a prunului variază între 25 şi 35 ani. Spre deosebire de măr şi păr, prunul înfloreşte mai devreme, la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie.

Specificul culturii caisului

Caisul (Prunus armeniaca) este specia care s-a adaptat cel mai greu la condiţiile climatice din ţara noastră. în multe zone unde se cultivă, caisul rodeşte slab şi intermitent datorită îngheţurilor târzii de primăvară, carc distrug parţial sau total organele de fructificare (mugurii de rod, florile şi fructele tinere). Pierirea prematură a caisului a devenit, de asemenea, o problemă obsedantă pentru cei mai mulţi cultivatori, care renunţă să mai cultive această specie.

Portaltoii folosiţi mai frecvent în ţara noastră pentru cais sunt: zarzărul, corcoduşul şi prunul franc.

Specificul culturii piersicului

Cu mulţi ani în urmă, piersicul (Prunus persica) creştea liber pe dealurile mijlocii însorite, alături de viţa de vie. Plantaţiile dc piersic erau reduse ca număr şi suprafaţă şi cuprindeau numai soiuri cu pulpă albă, înmulţite prin sâmburi. Piersicul altoit se planta pe spaţii mici, în grădinile familiale, iar pomii se conduceau pe spalier sub formă de evantai.

Piersicul se altoieşte pe piersic, migdal amar şi corcoduş.

Soiurile de piersic sunt autocompatibile (cu mici excepţii) şi de aceea nu sunt necesare alte soiuri polenizatoare la plantare.

Soiurile de piersic au o creştere intensă şi o precocitate în rodire foarte pronunţată. Datorită acestui ritm rapid de creştere, rodire şi degamisire (uscare a ramurilor) durata de viaţă a piersicului nu depăşeşte 12-14 ani.

Piersicul dwarf prezintă pomi de talie mică (0,8-1,4 m), cu coroane dese formate din ramuri scurte normale şi anticipate, frunze mari intens colorate şi flori simple sau involte, de culoare roz sau roşu-frez, care se deschid eşalonat pe o perioadă mai îndelungată, oferind un peisaj coloristic fără egal. Soiurile sunt precoce şi foarte productive, cu o perioadă de vegetaţie prelungită. Fructele sunt acceptabile ca mărime şi de calitate apropiată celor obţinute de la soiurile standard.

Specificul culturii migdalului

Spre deosebire de celelalte specii pomicole, migdalul foloseşte mai eficient solurile pietrose, calcaroase şi nisipoase.

Din endocarpul fructelor se obţine cărbunele activ, necesar colorării coniacurilor şi unor vinuri speciale, din lemnul de migdal se confecţioncază obiecte de artă, iar din turtele rezultate de la extragerea uleiurilor se pregăteşte halvaua.

Soiurile de migdal se altoiesc pe: migdalul franc, piersicul franc, corcoduş, prunul franc şi Saint Julien.

Specificul culturii cireşului

Cireşul (Primus aviurn L.) este o specie mai puţin răspândită la noi în cultură, deşi condiţiile de climă şi sol îi sunt deosebit de favorabile. Restrângerea ariei de cultură a cireşului a fost influenţată de marile probleme care apar la întreţinerea plantaţiilor şi la recoltarea fructelor (datorită înălţimii mari a pomilor), de producţia scăzută şi de gradul ridicat de perisabilitate a cireşelor.

În ţara noastră, soiurile de cireş se altoiesc în proporţie de 80% pe portaltoi generativi şi 20% pe portaltoi vegetativi. Dintre portaltoii generativi se folosesc: cireşul sălbatic, cireşul franc şi mahalebul, iar din cei vegetativi IPC şi CI2.

Specificul culturii vişinului

Cultura vişinului (Primus cerasus L.) este relativ redusă în România. Cea mai mare parte din producţia dc fructe se obţine din grădinile populaţiei, unde vişinul se înmulţeşte uşor prin drajoni şi fructifică de timpuriu.

Capitolul XI. Cultura nuciferelor

Specificul culturii nucului


Pentru o mai bună compatibilitate la altoire şi o longevitate mai mare în plantaţie, soiurile dc nuc se altoicsc pc portaltoi seminceri (franc) obţinuţi din populaţiile locale cu talia pomului mai redusă şi pe portaltoiul Tg. Jiu 1.

Spre deosebire de alte specii (prun, cais, piersic), nucul creşte relativ lent în primii ani de la plantare. Din practică se ştie că nucului îi sunt necesari 1 -2 ani dc adaptare la condiţiile din livadă, timp în care creşterile vegetative sunt mici şi nesemnificative. Ulterior, însă, ritmul creşterilor anuale se intensifică, lăstarii atingând dimensiuni foarte mari (1,2-1,6 m). După 15-20 de ani, nucul poate atinge înălţimea de 20-25 m.

Specificul culturii alunului

Cultura alunului (Corylus avellana L.) în ţară s-a dezvoltat relativ puţin şi fără efecte economice promiţătoare. Unele încercări făcute de Staţiunea Pomicolă Vâlcea s-au lovit de etapa tranziţiei care a frânat extinderea acestei specii în zonele colinare favorabile şi a distrus plantaţiile tinere cu soiuri noi valoroase, testate şi remarcate pentru producţie şi calitatea fructelor.

Alunul se înmulţeşte vegetativ, prin drajoni, marcote, butaşi şi altoire. Pentru grădinile familiale se folosesc cu precădere drajoni înrădăcinaţi, recoltaţi de la plantele aflate în plină producţie, iar pentru microferme, materialul săditor produs in marcoticrc prin metoda marcotaj prin aplecare (în crosă).

Citeşte mai mult!