Ianto Evans, The Hand-Sculpted House

Înainte de a vă povesti ce minune de carte este The Hand-Sculpted House, permiteți-mi, dragi plătitori de taxe și impozite, să vă spun o mică istorioară. Istorioara are ca protagonistă o tânără doamnă. Tânăra doamnă, a cărei identitate trebuie să rămână anonimă, se numește, să zicem,... Q. Sau ... Y. Nu. Alfabetul românesc nu mă mai mulțumește. Voi numi în continuare pe tânăra doamnă cu litera grecească Λ (lambda). Și asta nu pentru că ar fi grecoaică și nici pentru că visul vieții mele ar fi – urmează o dezvăluire senzațională - o săptămână „ol-inclusiv” pe vapor la Halkidiki/Thessaloniki/Tzatziki.

Doamna Λ întrupează fără greș visul post-decembrist al României derutate. Orice provincial care a ajuns la București cu microbuzul ar privi-o îndelung și cu invidie și i-ar spune că e “realizată”. Și asta pentru că lucrează într-o mega-super-giga-ultracorporație ale cărei produse se vând într-o lume întreagă, are o super-mega-ultra-cool mașină de firmă ultimu’ model, și, nu în ultimul rând are, în deplină armonie cu cele de mai sus, un tera-giga-hiper salariu cu care face ce vrea ea și numai ea. Ei bine, nu, stop, până aici, că aici voiam să ajung. Doamna Λ nu prea face ce vrea ea cu salariul (salariu care, fie vorba între noi, nu e chiar atât de uriaș, că doar corporațiile nu sunt organizații de binefacere. Ba din contră.). De ce? Pentru că, în urmă cu câțiva ani, pe vremea când un centimetru pătrat de teren în zona Pipera făcea cât un pogon de pășune în Apuseni, doamna Λ, ca mulți alții, a crezut că urmează vremuri mustind de lapte și miere, și a cumpărat pe credit un apartament, de unde să privească la bătrânețe cum apune soarele peste blocurile de vizavi, populate cu alți oameni cu aceleași vajnice speranțe. Un loc de odihnă, loc cu verdeață, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, și mai ai inclus și loc de parcare. Prețul afacerii? În bani – mult, foarte mult. În timp – uriaș. 30 de ani.

După numai câțiva anișori de plătit rate, doamna Λ e – delicat fie spus - knock-out. Nu-i vorbă, ea zice că încă poate să le ducă, că încă e bine, dar îi tremură vocea când îmi spune că trăiește cu senzația că stă permanent sub lama unei ghilotine. Lucrează nebunește peste program, își vede soțul în weekend-uri, doarme prost, mănâncă pe apucate, nu mai ține minte de când n-a mai citit o carte cap-coadă. Vrea și copii, cum e firesc, dar când să îi faci – între o ședință de lucru și o prezentare în PowerPoint? Nu am stofă de psihiatru și nici talentul de a prezice al lui Netty Sandu, dar mie îmi pare că doamna Λ are toate șansele să primească de la astre o depresie pe termen nelimitat, cu posibilitate de prelungire. Știe și ea asta, tocmai de-aia vrea să se rupă de tot, de București, de mega-super-ultra corporație, de mașina-dă-firmă, de facturi, de telefoane, ai-foane și smart-foane, și să o ia încotro o vedea cu ochii, să pună murături, să se uite la cer până o dor ochii, să adoarmă cu pisica în poală la gura sobei. Bun, și de ce n-o face? Tot ea îmi răspunde implacabil: nu pot, am rate de plătit. Cercul vicios, ca orice cerc cu vicii, o ia de la capăt, fiindcă n-are nici un capăt. Iar doamna Λ mai comandă o cafea. A patra pe ziua de azi. Sau a cincea.

Cum se iese dintr-un cerc vicios?

Aici intră în scenă autorul principal al cărții The Hand-Sculpted House, arhitectul Ianto Evans. Care pare să cunoască bine problema tuturor doamnelor și domnilor Λ din „Brave New World”: “Societatea noastră nu a reușit să definească locuința ca pe un drept fundamental. […] Trăim într-o frică permanentă, compromițându-ne convingerile, timpul și demnitatea noastră pentru a lucra peste program, irosindu-ne zilele, doar pentru a întreține senzația de securitate și pentru a avea un acoperiș deasupra capului”. Așadar, vorbim de o carte de arhitectură care se ocupă nu numai de dimensiuni, forme, rețete și proporții, ci mai cu seamă de om. Mai ales de omul modernității, în gâtul căruia sistemul și-a înfipt strașnic gheruțele mirosind a Nivea.

Iar pentru om, zice bine Evans, casa nu trebuie să fie o povară pe care să o duci pe grumaz jumătate de viață. Indiscutabil, casa trebuie să fie locul cel mai bun din viața ta. Unde ți-e drag să vii, unde te drăgălești cu soața sau soțul, unde crești frumos copchiii, unde aștepți prietenii, unde ești stăpân și boier, unde toate acestea și încă multe altele se înșiră într-o lungă, blândă și așezată sărbătoare.

Și cum pot să fie toate bune și frumoase, spune Evans, dacă societatea te obligă să-ți faci o casă la fel “ca toți oamenii” – din beton, blocuri de BCA, plăci OSB, polistiren, lindab, “lavabilă” și termopane – materiale care sunt simultan ridicol de scumpe, toxice în diferite grade și produse de una dintre cele mai poluante ramuri ale industriei mondiale, aceea a materialelor de construcție? Rezultatul – previzibil chiar și pentru unul care a picat Bac-ul a patra oară: o casă colțuroasă, o combinație banală de cuburi și paralelipipede în care e frig iarna și cald vara. O casă cu un preț exorbitant, care cere enorm de multă energie pentru a putea fi locuită. O casă etanșă ca un borcan de plastic - vorba unui neamț priceput, sătul de modernisme, mutat recent în România. O casă care nu te încântă și care nu te liniștește. O casă pe care trebuie urgent să o umpli de flori și tablouri ca să o faci să pară frumoasă. O casă la care nu ai muncit tu cu mâna ta, ci “meșterii”. O casă care nu spune nimic despre cel care o locuiește, ci doar despre banii săi și despre statutul pe care vrea să-l aibă.

Soluția e sub tălpile noastre

Bun, zic să mă opresc aici cu descrierea tiparului de casă modernă, că începe să sune ca și cum aș vrea să vă vând ceva, vreo soluție-minune. De fapt, o soluție minune există. E străveche, deci n-are cum să dea greș. Și e peste tot, deci n-am cum să o vând nimănui. Se numește lut. Și cum presimt că unii dintre cetitori nu vor primi cu inima largă așa o veste bună, am să mă grăbesc să spun, pe voce gravă și ton profetic (păcat că nu am barbă mare și deasă, mi-ar fi dat mai multă autoritate): ceea ce se poate face din lut depășește cu mult cunoștințele noastre, de oameni recenți, crescuți în incubatoarele orașelor, care confundă zgârie-nori-ul cu progre$ul & democrația, și casa de pământ cu sărăcia lucie. Confundăm, pentru că nu știm. Nu știm, pentru că nu am învățat. Nu am învățat, pentru că a fost profitabil pentru unii să nu învățăm așa ceva. Lipsa noastră de cunoștințe în domeniu, la care se adaugă obsesia noastră și a părinților noștri de a ne rupe complet de sat (cu tot bagajul său imens de informații practice) pentru a ne “realiza” la oraș a dus la idiotizarea noastră în domeniile esențiale ale vieții pământești: producerea hranei și crearea de locuințe.

Ca urmare, în timp ce noi, domnii și doamnele Λ, suntem ocupați cu plimbatul virgulelor pe monitoare, alții ne hrănesc – scump și prost – cu roșii injectate, pâini fără grâu, lapte diluat și ouă ștampilate. În timp cei noi, domnii și doamnele Λ, nu mai putem de atâta pigulit la prezentări PowerPoint de o importanță intergalactică, alții ne asigură că nu există altă modalitate de a trăi normal decât să te milogești de un cămătar (adică de o bancă, da) să-ți dea un sac de bani ca să-ți cumperi 60 de metri pătrați la etajul 9/10, unde să te trezească în fiecare dimineață, la orele 5, tramvaiul. Sau la 6, copilul vecinului. Sau la 7, propriul tău deșteptător, că doar urmează o nouă zi de muncă plină de satisfacții. Evident, nu uităm să menționăm că trebuie să îi înapoiezi cămătarului (adică băncii, da) dublul sumei împrumutate, dar aici măcar nu e nici o grabă – ai 30 – 35 de ani la dispoziție să scapi de datorie. Timp e berechet. Iar dacă nu reușești, cămătarul e bun, are sufletul ca pâinea caldă și fără afânători, îți acordă o refinanțare. Refinanțare de care nu o să te bucuri numai tu, ci și urmașii urmașilor tăi, că doar stă scris că “părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții”.

Ei bine, cartea lui Ianto Evans oferă, cred, cea mai strașnică modalitate de a ieși din ciclul ăsta păcătos – a-ți face singur casa, fără să apelezi la nimeni altcineva decât la familie și prieteni, este din nou posibil. Așa cum, de fapt, a fost dintotdeauna. După ce termini de citit toate capitolele – de la fundație până la acoperiș, podele și finisaje – și, mai ales, după ce experimentezi pe pielea proprie cât de miraculos e materialul ăsta, încerci senzația că bunul Dumnezeu ți-a făcut cadou un pașaport de libertate, cu numele tău caligrafiat pe el. Ești tu însuți uluit că se poate, vezi că pereții cresc și nu numai că nu se prăbușesc, dar se și fac tari ca stânca, pipăi zidul ca Arghezi, de îți vine să urli: “este!”, vezi și nu-ți vine-a crede că tu, un fost oarecare, fără studii de arhitectură și fără pregătire fizică de sportiv olimpic, ai putut să faci așa ceva. Îți pui mâinile în cap și înțelegi ce cacealma uriașă era să-ți dea sistemul. Cobul oferă șansa asta, șocant de simplă, de a face o piruetă de prim-balerină din calea viforniței financiare globale. (Cobul, adică acel amestec bine cumpănit dintre argilă, nisip, paie, apă, pe de o parte, și tălpile, palmele și – hai să fiu poet – sufletele constructorilor, pe de altă parte. Cei care au strâmbat din nas la faza cu sufletele sunt rugați să lucreze cob câteva zile și apoi să spună cu mâna pe inimă că nu au lăsat nimic din ei acolo, între și întru ziduri).

Bun, să trecem la aspectele practice. Nu am să insist prea mult, fiindcă lucrarea lui Ianto Evans e mult prea bogată în detalii pentru a putea fi rezumată. Însă e bine să trecem în revistă întrebările care se pun cel mai des despre cob, ca să înlăturăm orice urmă de scepticism, precum Axion care îndepărtează orice urmă de pată, lăsând vesela mai veselă și mai curată.

Începem cu cea mai țepoasă chestiune: cât mă costă o casă din cob? Evident, depinde de multe. Dar e cert că frumoasa și rotunjoara căsuță de cob a lui Radu de la Diribao – cu vreo 80 metri pătrați amprentă la sol – va costa circa 5.000 euro. Asta excluzând costul berilor, micilor și semințelor consumate pe șantier în cantități industriale. Dar se poate și mai ieftin (și asta fără să tai din bugetul pentru bere, mici și semințe). Casa Verde de la Sasca Montană (Caraș-Severin), din imaginea de mai jos, a doamnei arhitect Ileana Mavrodin, a costat vreo 1.500:

 Iar Ianto Evans spune că a reușit să construiască o căsuță mică, doar  pentru el și soția lui, cu numai vreo 500 de dolari. Cât o chirie lunară în Băneasa, la două camere. Cu vedere în blocul de vizavi.

O altă întrebare care ni s-a pus adesea a fost: bine, bine, da’ casa nu se strică dacă se udă? Dacă plouă, nu se topește văzând cu ochii, ca buna-dispoziție a debitorului când primește hârtie de la bancă? Ei bine, nu. Cobul e afectat de apă doar în cazul în care e înecat pentru foarte mult timp. Suportă fără probleme furtunile, chiar și pe cele mai violente. Iar dacă mai și tencuiești la exterior cu var, poți sta liniștit vreo câteva secole de-acum încolo. Ianto spune că englezii au o vorbă: dă-i casei o pălărie bună și cizme de ploaie. Cu alte cuvinte, dacă acoperișul este suficient de larg, iar temelia suficient de mult înălțată ca să nu băltească apa la baza casei, ai toate șansele ca stră-stră-stră-stră-(și așa mai departe)-nepoții tăi să ofteze admirativ: “băi, cum știau să construiască stră-stră-stră-stră-(și așa mai departe)-bunii noștri”.

Acum, de obicei, interlocutorul devine mai puțin sceptic și începe să ia în considerare oportunitatea de a spune Pa! Sistemului. Și, firește, se întreabă dacă nu cumva pământul lui de la țară (ăla pe care nu mai crește nimeni nimic, că e greu, maică, la țară, că nu ne dă subvenții statu’) o fi sau nu o fi bun de așa încercare. Răspunsul este, din nou, în favoarea oamenilor - orice pământ e bun, cu condiția să fie pământ, și nu nisip (caz în care ar trebui să aduci munți întregi de argilă de prin locurile învecinate – ceea ce s-ar putea să coste destul de mult). Ianto te învață, simplu și eficace, cum să vezi câtă argilă ai în sol și, în funcție de ea, cât nisip trebuie să adaugi. 

Cât rezistă o casă de cob? Mult, foarte mult. Cele mai vechi case din cob datează de prin Evul Mediu și rezistă bine mersi, în ciuda faptului că unele dintre ele sunt construite în zone cu climat umed, precum coasta Marii Britanii. ...și în caz de cutremur? În caz de cutremur, arhitecții spun că ar fi unul dintre cele mai rezistente materiale, dacă nu chiar campionul en-titre. Și asta pentru că, spre deosebire de tehnicile convenționale de construcție – nu presupune îmbinarea sau lipirea unor elemente separate (blocuri sau cărămizi). La cutremur, căsuța nu se comportă ca o sumă de obiecte unite cu forța prin mortar, ci ca un singur obiect, ca un întreg cu o masă unică. Un test relevant, aici.

Despre cob sunt multe de povestit, iar cu cob sunt multe de făcut. Sper că rândurile de mai sus să fie suficiente ca domnii și doamnele Λ să caute cartea lui Ianto Evans și să înceapă să creadă că se poate. În ceea ce mă privește, după vreo câteva sute de pagini citite și după câteva zeci de zile de lucru cot la cot cu oameni înfrățiți în aceleași visuri, după câteva furtuni și multe zile de arșiță, după multe apusuri prelungite în lumina bună a focurilor de tabără, după câteva zeci de nopți nedormite în pat, ci aproape de pământul din care se spune că am fost înfăptuiți și din care noi înfăptuim adăposturi pentru cei ce or veni după noi, ei bine, după toate astea, eu nu mai cred că se poate. Eu știu că se poate.

(Man)

Povestea căsuței de cob de la Diribao, trăită și relatată pas cu pas și cu lux de amănunte – aici.

Despre Casa Verde, singura casă de cob din România prezentă pe harta construcțiilor ecologice din lume și despre dna. Ileana Mavrodin și workshop-urile ținute de D-sa – aici.  

Citeşte mai mult!