În anii 70 ai secolului XX, francezul Jean Pain dezvolta un sistem impresionant de producere a energiei pornind de la biomasă de pădure. O grămadă uriaşă de compost (cam 80 de metri cubi), care încălzeşte apa pompată printr-o spirală, produce biogaz vreme de 8 luni, iar o parte din acest biogaz acţionează un motor legat de un dinam, şi de aici beculaţie cât cuprinde şi ceva aparate casnice acţionate electric. Digestorul, adică materia care seamănă cu un compost, îi permite lui Jean Pain şi celor care aplică metoda lui să facă grădinărit ecologic, fără măcar să fie nevoie de irigaţii într-un loc unde vânturile din Sahara fac din fiecare vară o perioadă implicit secetoasă.
Ce intră în uriaşa gramădă de biomasă? La broussaille, adică vegetaţie arbustivă de pădure, combustibilul nefericitelor incendii care consumă pădurile din sudul Franţei. Masa stânjenitoare care trebuie îndepărtată din pădure, pentru că în absenţa ei acestea nu au suficient combustibil. Câteva drujbe, un tocător conectat la un tractor şi toată biomasa este făcută bucăţele, înainte de a fi îmbibată puternic de apă. Să recapitulăm: apă caldă + gaz metan + curent electric + compost. Vă spun eu, de la inventarea plicului cu ness 3 în 1, umanitatea nu a cunoscut nimic mai grozav.
Şi acum două filmuleţe pentru cei care nu cred până nu văd:
Ar mai fi şi o carte pentru cei care nu cred până nu citesc (scrisă de muierea lui Jean Pain, care n-a priceput mare lucru depedeve ştiinţific, dar a beneficiat de această energie fără factură, spre deosebire de noi, care pricepem totul, dar plătim facturi ca nişte prostovani):
The Methods of Jean Pain
Am lăsat pentru la final la crème de la crème (adică smântâna din smântână), special pentru cei care au luat fără efort media cinci la franceză, bonusul absolut, rar şi scump precum nota 12 la purtare, versiunea originală a lucrării lui Jean Pain redactată de nefastă-sa (pe care nu mai are rost s-o mai parcurgeţi, acum c-aţi citit versiunea în engleză):
La Méthode de Jean Pain
Citeşte mai mult!
marți, 17 aprilie 2012
luni, 16 aprilie 2012
David R. Montgomery, Solul. Eroziunea civilizaţiilor (note de lectură)
“Ce
facem pământului, nouă ne facem” (Wendell Berry)
Ştim
cu certitudine că solul bun este mai mult decât doar lut. În humus se simte
palpitând viaţa.
În
zorii civilizaţiei 98% dintre oameni lucrau pământul, asigurând concomitent
traiul unei subţiri pături superioare. Astăzi, mai puţin de 1% din populaţia
SUA lucrează pământurile, asigurând mâncarea celorlalţi.
Abuzurile
asupra solului constituie o ameninţare la adresa societăţii moderne, soarta
refugiaţilor din sudul SUA în urma Furtunilor de Praf din anii 1930, refugiaţii
din Sahelul African din anii 1970, sau cei din bazinul amazonian din zilele
noastre.
Societăţile
moderne riscă să repete greşelile care au condus la decesul civilizaţiilor
trecute. Consumând solul mai rapid decât se produce s-ar putea să ajungem în
situaţia dilematică conform căreia schimbările lente sunt cel mai greu de
oprit.
Ni
se pare că petrolul este o materie primă strategică. Solul însă este cu mult
mai important pe termen lung.
Istoria
blamează multe cauze atunci când este vorba despre moartea unei culturi cândva
înfloritoare: epidemii, despăduriri, schimbări climatice ş.a. Însă relaţia
oricări culturi cu pământul pe care se află este literalmente fundamentală.
Întotdeauna conflictele au apărut atunci când societăţile au conţinut mai mulţi
oameni decât puteau hrăni. Istoria sugerează că modul în care poporul îşi
tratează pământul fertil poate impune durata de viaţă a societăţii lor.
Până
acum, puţine civilizaţii au produs culturi bazate pe conservarea solului, deşi
cele mai multe au descoperit metode de a creşte fertilitatea solului. Foarte
multe şi-au epuizat solul pe măsură ce şi-au sporit sofisticarea tehnologică.
Tehnic
vorbind, prin epuizarea solului se înţelege starea finală care apare după
reducerea progresivă a recoltelor atunci când pământurile cultivate nu mai pot
susţine o recoltare adecvată.
Cultivarea
unui teren an după an fără măsuri efective de conservare a solului este ca şi
utilizarea unei fabrici la capacitate maximă fără întreţinere sau reparaţii.
Deşi
există diferenţe de la civilizaţie la civilizaţie, toate par să urmeze un model
comun: iniţial, agricultura din văile fertile permite populaţiei să crească
până într-acolo încât începe să se bazeze pe fermele aflate pe pante. În noile
locaţii începe eroziunea solului, iar secolele următoare avansează spălarea
solurilor şi alunecările de teren. În cele din urmă, degradarea solurilor
devine atât de mare încât populaţia nu mai poate fi hrănită.
Din
nefericire, societăţile care se apropie de limitele lor ecologice sunt adesea
sub presiune să-şi maximizeze recoltele pentru a-şi hrăni populaţia, şi de
aceea îşi neglijează conservarea solului.
Capitolul
II. Pielea Pământului
“Ştim
mai multe despre mişcarea corpurilor cereşti decât despre solul de sub picioarele
noastre.” (Leonardo da Vinci)
Ultima
lucrare a lui Charles Darwin, despre viermii pământului, este foarte puţin
cunoscută şi controversată. În ea avansează ideea că lucrarea viermilor ar fi
foarte utilă, asemănătoare dar mult mai bună decât arătura oamenilor.
Contemporanii au considerat că ideea este o nebunie.
Conform
observaţiilor făcute de Darwin, viermii ar fi responsabili pentru acoperirea cu
sol a ruinelor din Marea Britanie. Viermii fac sol după ce digeră încetişor
materia organică, dar şi pietricelele.
Darwin
a considerat solul ca pe o trăsătură persistentă menţinută de un echilibru
între eroziunea solului şi dezintegrarea pietrelor din straturile inferioare.
Solul
este o interfaţă între pietrele din care este constituită planeta noastră şi
plantele şi animalele care trăiesc din soare şi elementele nutritive ce provin
din pietre.
Pe
lângă viermi, mai există o mulţime de procese fizice şi chimice care creează
sol. Animalele care trăiesc în subteran (termite, furnici şi cârtiţe) amestecă
fragmentele de rocă cu solul. Rădăciile penetrează rocile.
Geologia
spune ce fel de sol se va forma din descompunerea rocilor. Granitul va face sol
nisipos. Bazaltul face sol argilos.
Organismele
care trăiesc în sol sunt influenţate masiv de practicile agricole. Aratul
solului poate omorâ organismele de mari dimensiuni care locuiesc în el şi
reduce numărul viermilor. Pesticidele elimină microbii şi microfauna.
Monoculturile reduc diversitatea, abundenţa şi activitatea faunii benefice a
solului, încurajând indirect proliferarea viruşilor, patogenilor şi a
insectelor dăunătoare.
În
general, pantele mai mari, căderile de apă mai violente şi vegetaţia mai rară
conduc spre o eroziune mai pronunţată.
Solul
este pielea pământului, frontiera dintre biologie şi geologie.
O
civilizaţie poate persista doar atât timp cât reţine suficient sol productiv
pentru a-şi hrăni poporul. Bugetul solului este ca şi bugetul unei familii, cu
venituri, cheltuieli şi economii. Poţi trăi din economii doar până când rămâi
fără bani. O societate mai rămâne solvabilă atât timp consumă strict dobânda pe
care o produce solul – pierzând doar atât cât se formează. Însă dacă eroziunea
depăşeşte producţia de sol, în cele din urmă pierderea va depăşi depozitul
iniţial. În funcţie de rata eroziunii, solul gros poate fi exploatat timp de
secole înainte de a dispărea; solurile subţiri pot fi epuizate mult mai rapid.
Agricultura
convenţională creşte eroziunea solului dincolo de nivelul natural, pentru că
materia organică se epuizează prin oxidarea în contact cu aerul. Obiceiul
aratului face ca terenurile să fie şi mai erodabile.
Capitolul
III. Râurile vieţii
“Egiptul
este darul Nilului.” (Herodot)
Numele
evreiesc al primului om, Adama, înseamnă pământ sau sol. Cuvântul latinesc
pentru om, homo, derivă din humus, pământ viu.
Probabil
că primul animal domesticit a fost câinele, în urmă cu 20.000 de ani, pentru
abilităţile lui de vânător. Pisica a fost domesticită printre ultimele, în urmă
cu 4.000 de ani, atunci când omul i-a putut aprecia capacitatea de a vâna
micile mamifere care rodeau recolta de cereale.
Marea
revoluţie a reprezentat-o domesticirea vacilor şi a bivolilor, capabili să
fertilizeze pământul şi să-l lucreze. Cu o pereche de boi şi un plug omul a
fost în stare să producă mult mai multă mâncare decât avea nevoie ca să-şi
hrănească familia.
Primele
societăţi agricole care au practicat irigarea solului s-au confruntat cu transformarea
terenurilor în sărături. Imperiul Babilonian din Mesopotamia s-a destrămat
atunci când terenurile sale agricole n-au mai putut produce din cauza irigării
îndelungate. Declinul civilizaţiei sumeriene este indisolubil legat de declinul
agriculturii.
Barajele
hidrologice au efecte devastatoare asupra mediului. Barajul de la Assuan, de pe
Nil, a însemnat mutarea cursului Nilului şi umplerea unui imens lac artificial.
Apa din acest lac se pierde în bună măsură prin evaporare sub soarele
deşertului. Delta Nilului, lipsită de aportul de mâl pe care îl duce acesta
anual, se erodează sub apele Mediteranei. Din cauza irigaţiilor şi a
salinizării, cele mai multe dintre terenurile agricole egiptene sunt
compromise. Pentru prima dată în şapte mii de ani, Egiptul, grădina umanităţii,
importă cea mai mare parte a hranei sale.
Deşi
mulţi dintre noi nu suntem dependenţi în mod direct de vremea bună pentru
agricultură, încă suntem vulnerabili în faţa acumulării lente a efectelor
degradării solului care conduc la declinul societăţilor din momentul în care
populaţia depăşeşte capacitatea de producţie a terenurilor agricole.
Capitolul
IV. Mormântul imperiilor
“Ca
să-ţi protejezi râurile, protejează-ţi munţii.” (Împăratul Yu, China)
Se
poate spune că degradarea solului a distrus civilizaţiile dinaintea noastră?
Poate nu în mod direct, însă întotdeauna a lăsat societăţile vulnerabile în
faţa vecinilor, iernilor grele şi secetelor, conflictelor interne.
Studii
efectuate în toată Grecia au arătat faptul că schimbările climatice dramatice
de la sfârşitul glaciaţiunii nu au dus la creşterea eroziunii. Dimpotrivă, soluri
groase de pădure s-au dezvoltat în climatul încălzit pe măsură ce pădurile de
stejar au înlocuit păşunile de-a lungul Greciei. Timp de câteva sute de ani
solul a crescut de la 15 centrimetri la câteva zeci de centimetri în funcţie de
condiţiile locale. Eroziunea solului a început să depăşească producţia de sol
odată cu introducerea plugului.
Deşi
ar fi simplist să blamăm eroziunea solului pentru căderea Romei, stresul
hrănirii unei populaţii în creştere pornind de la un sol epuizat a condus fără
îndoială la destrămarea imperiului. În mod evident suprafaţa necesară pentru a
hrăni un cetăţean roman a crescut de zece ori din momentul fondării Romei şi
până la Iulius Cezar.
Se
pune întrebarea: cum s-a putut deteriora calitatea solului în timp ce romanii stiau
despre rotaţia culturilor, buna gospodărire şi utilizarea compostului? Toate
aceste practici cer ca fermierul să le dedice o parte din venit, în vreme ce
maximizarea câştigurilor pe termen scurt solicită chiar ruinarea solurilor.
Realitatea
demonstrează că nu e deloc obligatoriu ca pământul să revină la vegetaţia
iniţială după ce a fost abuzat îndelung de către om.
Capitolul
V. Lasă-i să mănânce colonii
“Nimic
nu-i nou, cu excepţia celor ce-au fost deja uitate.” (Maria Antoineta)
Mai
puţin cunoscut decât istoria imperiului global al Europei este în ce mod felul
în care europenii şi-au tratat solul i-a ajutat să se lanseze în explorarea şi
istoria Lumii Noi.
Pe
scurt, preistoria europeană a însemnat o migraţie graduală a popoarelor
agricole, urmată de eroziunea accelerată a solului, şi o perioadă consecutivă
de densitate scăzută a populaţiei înainte de perioada romană şi timpurile
moderne. La fel ca şi în Grecia şi Roma antică, istoria Europei vestice şi
centrale este una a defrişărilor şi a fermajului care au cauzat eroziuni
profunde înainte ca populaţia să intre în declin, şi în cele din urmă să se
înmulţească din nou.
Mai
puţin de 10 procente din Germania, Olanda şi Belgia au fost arate anual în Evul
Mediu.
Epoca
medievală a fost una a climatului cald, urmată în perioada 1430-1850 de o mică
epocă de gheaţă.
Creşterea
producţiei agricole şi creşterea populaţiei merg în tandem.
Revoluţia
franceză din 1789 a fost comisă pe un fond de foamete, în urma unei decade în
care agricultura nu a putut hrăni populaţia. În aceeaşi perioadă s-a despădurit
masiv pe coaste, în dorinţa de a cultiva noi terenuri. Rezultatele au fost
alunecări de teren care au înghiţit sate şi au lăsat coaste dezgolite. Acolo
unde nu s-a despădurit, nu s-a produs nici o alunecare de teren.
În
Essay on the Principle of Population, Thomas Malthus a enunţat celebra sa teză:
populaţia creşte exponenţial, în vreme ce producţia de hrană creşte doar
linear; la scurtă vreme foametea şi epidemiile corectează dezechilibrul.
Malthus a ignorat în eseul său provocator modul în care inovaţiile por duce la
creşterea producţiei, în vreme ce producţii din ce în ce mai mari conduc spre
mai multe guri de hrănit.
În
cele mai multe dintre foametele europene, instituţiile sociale şi inechităţile
sistemelor de distribuire a hranei au provocat la fel de multe victime ca şi
lipsa hranei însăşi. În timpul “crizei cartofului” din 1845 în Irlanda au murit
un milion de oameni, un alt milion a imigrat în America, iar în anii următori
încă trei milioane au luat acelaşi drum. În 1900 Irlanda avea jumătate din
populaţia din 1840. În tot acest timp, marii proprietari de pământuri au
crescut exporturile de carne de porc spre Anglia, iar 4 din 5 taurine irlandeze
erau sacrificate tot în puternica ţară vecină.
Europa
şi-a rezolvat foamea perenă prin importul de alimente şi exportul de populaţie.
În perioada 1820-1930 au părăsit bătrânul continent aproximativ cincizeci de
milioane de oameni.
Foametea
a precedat marile epidemii şi a fost cauza multor războaie.
În
Guatemala s-a constatat că micii fermieri care practică agricultură alternativă
(policultură, fără chimizare, utilizarea pe scară largă a compostului) au mult
mai puţine eroziuni ale solului decât fermierii care practică agricultură
convenţională la scară mică.
În
noua economie globală, fostele colonii politice continuă să servească
interesele naţiunilor bogate – numai că acum îşi vând solurile pentru bani
lichizi.
Capitolul
VI. Plivind spre Vest
“De
la dobândirea independenţei noastre, acela este mai mare patriot, cel care
vindecă cele mai multe rigole.” (Patrick Henry)
Agricultura
americană a fost încă de la începuturile sale un dezastru ecologic, pentru că
mâna de lucru era mai scumpă decât pământurile, şi un acru de pământ era mai
ieftin decât împrăştierea de compost pe un acru de pământ. Dacă adăugăm la
aceste anomalii faptul că produsul principal de export al Sudului era tutunul,
cultură foarte solicitantă şi care epuizează rapid pământul, avem explicaţia de
ce agricultorul american se comporta ca un păstor: cultiva o vreme o suprafaţă,
apoi se muta spre Vest, lăsând terenuri dezolante în urmă. Bumbacul a fost şi
el o plagă similară pentru agricultură.
Fie
că se petrece cu viteză catastrofală sau lent de-a lungul secolelor, eroziunea
accelerată a solului devastează populaţiile omeneşti care se bazează pe sol
pentru a putea trăi. Orice altceva – cultură, artă şi ştiinţă – depinde de
producţia agricolă adecvată. Greu de decelat în timpuri de prosperitate, aceste
conexiuni devin izbitoare atunci când agricultura dă greş. Recent, problema
refugiaţilor din cauze de mediu care-şi părăsesc vetrele din cauza eroziunii
solului a început să rivalizeze cu emigraţia politică pentru titlul de cea mai
mare problemă umanitară a lumii viitoare.
Capitolul
VII. Furtunile de pământ
“Un
singur om nu poate opri furtuna dar un singur om o poate porni.” (Farm Security
Administration)
Câmpiile
americane sunt formate din loess, un amestec de nămol cu argilă şi nisip, ideal
pentru agricultură dar foarte uşor de erodat din momentul în care nu mai este
protejat de vegetaţie. Acoperite de ierburi şi îngrăşate de bizoni, câmpiile au
rezistat timpului şi au devenit din ce în ce mai fertile. Plugurile
tradiţionale ale fermierilor nu puteau face nimic împotriva acestora. Numai că
în 1838 John Deere a inventat un plug de oţel capabil să rupă turful preeriei.
Acesta a fost începutul unei catastrofe ecologice de proporţii.
Treizeci
de ani mai târziu, în Oklahoma au început furtunile de pământ. Loess-ul prea
uşor era luat de vânt şi eroziunea avea loc pe întreaga suprafaţă a câmpiilor
odată păscute de bizoni. În 1902, U.S. Geologica Survey considera că terenurile
afectate de acest fenomen erau improprii agriculturii, fiind bune doar de
păşunat.
Pierderea
solului s-a produs suficient de lent încât fermierii s-o vadă ca fiind problema
altcuiva. Pe deasupra, mecanizarea a făcut cu putinţă să se lucreze mai mult
teren decât să fie cineva îngrijorat de eroziunea solului. Maşinile sunt scumpe
şi trebuiesc plătite – humusul este suficient de ieftin încât să fie ignorată
pierderea lui pe ici pe colo, dacă nu peste tot.
Prima
mare furtună de pământ a avut loc în 11 noiembrie 1933, în Dakota de Sud. Unele
ferme şi-ai piedut în întregime solul productiv într-o singură zi. În dimineaţa
celei de-a doua zile cerul era negru, şi a rămas aşa până la amiază – o parte
aer şi trei părţi praf. Nimeni nu ştia că acesta este numai începutul. În 9 mai
1934, câmpuri întregi din Montana şi Wyoming au fost luate de vânturi
puternice. Suflând deasupra celor două Dakota, vântul a ridicat trei sute de
milioane de tone de pământ productiv, îndreptându-le spre est cu peste o sută
optzeci de kilometri la oră. În Chicago au căzut din nori două kilograme de
praf pentru fiecare persoană din oraş. În ziua următoare Buffalo, în partea de
est a statului New York, s-a întunecat în plină zi. La asfinţitul zilei de 11
mai praful se aşeza peste New York City, Boston şi Washington. Norul maroniu
putea fi văzut de departe, din Oceanul Atlantic. Compactă sub vegetaţia permanentă,
păscută (şi îngrăşată) de milioane de bizoni, preeria sucomba sub arătură şi
uscăciunea secetei prelungite. Fără ierburi şi rădăcinile lor care stabilizau
solul, vânturi care decenii înainte suflaseră în lung şi-n lat fără să aducă
necazuri, se transformaseră acum în uragane şi bântuiau zonele rurale încărcate
de solul productiv.
Mecanizarea
agriculturii, ca şi economia bazată pe sclavi a Sudului, a impus uniformizarea
generală în locul adaptării metodelor agricole la cerinţele pământului. Apariţia
corporaţiilor în agricultură, interesate doar de profituri contabile, n-a făcut
decât să agraveze lucrurile. Sistemul de creditare i-a pus pe fermieri să
aleagă între plata creditelor şi susţinerea fertilităţii solului. Creditele au
fost întotdeauna mai importante pentru cei care voiau să continue să facă
agricultură.
Unul
dintre cele mai persistente mituri agriculturale este acela că fermele mari mecanizate
sunt mai eficiente şi mai profitabile decât fermele mici tradiţionale. Dar
fermele mari cheltuiesc mai mult per unitate de producţie, pentru că utilizează
echipamente scumpe, fertilizatori şi pesticide. Spre deosebire de
întreprinderile industriale, în care economiile de scară caracterizează
manufacturile, fermele mai mici pot fi mai eficiente – ca să nu vorbim despre
sănătate, mediu şi costuri sociale. În 1989, un studiu al National Research
Council a contrazis mitul agriculturi americane conform căreia mai mare este
mai eficient. „Sistemele de fermaj alternativ bine gestionate aproape
întotdeauna utilizează mai puţine pesticide chimice, îngrăşăminte de sinteză şi
antibiotice per unitate de producţie decât fermele convenţionale. Utilizarea
redusă a acestor intrări scade costurile de producţie şi diminuează potenţialul
agriculturii de a produce efecte adverse de mediu şi asupra sănătăţii, fără a
scădea – şi în unele cazuri crescând – producţia la hectar.”
În 1992,
raportul SUA asupra recensământului agricol a evidenţiat faptul că fermele mici
obţin producţii de două ori până la de zece ori mai mari la hectar faţă de
fermele mari. Atunci când sunt comparate cu fermele mai mari decât trei mii de
hectare, fermele mai mici de cincisprezece hectare se dovedesc de zece ori mai
productive. Anumite ferme foarte mici – mai mici de două hectare – sunt cam de
o sută de ori mai productive. Banca Mondială încurajează acum fermele mici
pentru a creşte productivitatea agricolă a ţărilor în curs de dezvoltare, unde
proprietarii deţin mai puţin de cinci hectare de teren.
Costurile cu mecanizarea,
îngrăşămintele şi pesticidele au crescut între 1950 şi 1990 de la jumătate din
producţie la trei sferturi din producţia unei ferme. Două tipuri de ferme au
supravieţuit: cele care au optat pentru industrializare şi cele care au crescut
suficient de mult încât lucrează suprafeţe imense pentru o producţie din ce în
ce mai mică la hectar.
Agricultura sovietică a
înregistrat aceleaşi catastrofe ecologice ca şi cea americană, făcând aceleaşi
erori. Cel mai cunoscut dezastru este dispariţia Mării Aral, la care nu au mai
ajuns râurile deturnate pentru irigaţii.
Pe termen lung,
securitatea solului este o problemă de securitate naţională.
Înainte de al doilea
război mondial, Europa Occidentală era singurul importator de cereale din lume.
Exporturile de grâne ale Americii Latine erau aproape dublul celor din America
de Nord la sfârşitul anilor 1930. Exporturile provenite din terenurile virgine
ale Uniunii Sovietice erau comparabile cu cele din Marile Câmpii ale Americii
de Nord. Autosuficiente înainte de al doilea război mondial, Asia, America
Latină, Europa de Est şi Africa importă acum grâne. Astăzi America de Nord,
Australia şi Noua Zeelandă sunt cei mai mari exportatori de cereale ai lumii.
Eroziunea solului poate
distruge vitalitatea pământului – dar pământul poate fi de asemenea vindecat.
Deşi utilizăm doar o
zecime din suprafaţa uscatului pentru agricultură, şi încă un sfert pentru
păşunat, au mai rămas doar foarte puţine teritorii neutilizate. Singurele
locuri rămase sunt pădurile tropicale, care n-ar putea susţine fermajul decât pentru
puţină vreme. Din cauză că utilizăm deja atât cât planeta ne poate da,
potenţialul încălzirii globale de a afecta sistemul agricol este alarmant.
Se estimează ca terenurile
agricole abandonate în ultimii 50 de ani ar fi echivalente ca suprafaţă terenurilor
lucrate în acest moment.
Pe termen scurt este mai
ieftin pentru fermieri să ignore conservarea solului. Costul reducerii
eroziunii solului poate fi mai mare de câteva ori decât beneficiul economic
imediat al acestei acţiuni. Fermierii cu datorii mari şi/sau profit minuscul
pot fi forţaţi să aleagă între conservarea solului şi faliment sau inutilitate
economică. Stimulentele politice şi economice încurajează practici care distrug
productivitatea solului pe termen lung, cu toate acestea păstrarea fundamentului
agricol al civilizaţiei solicită protejarea pământului împotriva eroziunii
accelerate a solului.
Capitolul VIII. Chestii
murdare
“O naţiune care îşi
distruge solul, se autodistruge.” (Franklin D. Roosevelt)
Aratul ajută în cultivarea
plantelor dorite, însă lasă solul gol şi neprotejat de vegetaţia care în mod
firesc absoarbe impactul ploii şi rezistă eroziunii.
În general o producţie mai
mare de hrană nu înseamnă că săracii vor avea mai mult de mâncat. De regulă
înseamnă mai mulţi oameni de hrănit.
Agrochimia a adus ideea
conform căreia tot ceea ce trebuie să facă fermierul este să amestece
chimicalele corecte în sol, să pună seminţele şi apoi să aştepte recolta.
Credinţa în puterea chimicalelor de a cataliza creşterea plantelor a înlocuit
grija pentru sol şi a făcut atât rotaţia culturilor cât şi ideea de a adapta
metodele agricole la pământ să pară ridicole.
Industria chimică a
promovat imaginea solului-fabrică, a solului-maşină.
Fabricile de nitraţi
produc îngrăşăminte chimice pe timp de pace şi explozibili pe timp de război.
Ţinerea operaţională a acestor obiective economice are importanţă strategică în
caz de conflict militar.
Revoluţia verde a creat
simultan o piaţă globală lucrativă pentru chimicalele de care depinde
agricultura modernă şi a conferit asigurări că o ţară îmbarcată pe calea servituţii
nu ar putea în mod realist să mai schimbe direcţia. Atunci când este vorba
despre simpli indivizi, psihologii numesc acest comportament dependenţă.
Estimările legate de
vârful de producţie petrolieră variază de la 2020 la 2040. Cum asemenea
evaluări nu includ constrângeri politice sau de mediu, unii experţi consideră
că vârful de producţie petrolieră mondială este deja aici. Într-adevăr, cererea
mondială tocmai s-a ridicat peste producţie pentru prima dată. Exact când anume
vom rămâne fără va depinde de evoluţia politică din Orientul Apropiat, însă
indiferent de detalii se estimează că vom rămâne cu mai puţin din 10 procente
din producţia actuală la sfârşitul acestui secol. În prezent, agricultura
utilizează 30 procente din totalul consumului. Pe măsură ce furnizarea se
clatină, petrolul şi gazele naturale vor deveni prea preţioase pentru a fi
utilizate pentru producţia de hrană. Agricultura de tip industrial consumatoare
de petrol va lua sfârşit cândva târziu în acest secol.
Ideea agriculturii fără
lucrări constă în a avea beneficiile aratului fără a lăsa solul neacoperit şi
vulnerabil la eroziune. În loc să utilizeze un plug pentru a întoarce pământul
şi a deschide solul, agricultorii care sunt partizanii acestei metode
utilizează grapa cu discuri pentru a amesteca resturile organice la suprafaţa
solului şi pluguri de tip daltă pentru a împinge seminţele în sol prin materia
organică rămasă de la recolta anterioară, minimizând tulburarea directă a
solului.
O treime din totalul
dioxidului de carbon eliberat în atmosferă începând cu revoluţia industrială nu
provine din arderea combustibilor fosili ci din degradarea materiei organice
din sol.
Modul în care ne tratăm
solurile agricole, fie ca ecosisteme adaptate local, fie ca depozite chimice,
sau gropi toxice, va contura opţiunile umanităţii în secolul următor. Europa a
ieşit învingătoare din vechea luptă pentru furnizarea hranei suficientă pentru
a ţine pasul cu populaţia aflată în creştere, ajungând să controleze o parte
disproporţionată din resursele lumii. Statele Unite au scăpat din acelaşi ciclu
prin expansiunea către vest. Acum, cu o bază de terenuri agricole în curs de
îngustare, şi confruntându-ne cu sfârşitul petrolului ieftin, lumea are nevoie
de noi modele pentru a-i hrăni pe toţi. Societăţile insulare furnizează un
astfel de model: unele şi-au consumat viitorul şi au decăzut în competiţia
brutală pentru pământ arabil, altele au creeat comunităţi paşnice. Diferenţa
fundamentală pare să fie în modul în care sistemele sociale se adaptează la
realitate productivităţii agricole sustenabile fără acces la noi terenuri – cu
alte cuvinte, în modul în care oamenii îşi tratează solul.
Capitolul IX. Insule în
timp
Thomas C. Chamberlain:
“Atunci când solurile noastre pleacă, şi noi trebuie să plecăm, afară doar dacă
nu găsim o metodă să ne hrănim cu stâncă goală.”
Una din explicaţiile
pentru care oamenii nu sunt conştienţi de eroziunea solului este faptul că
ideea lor despre normalitate evoluează odată cu peisajul, dacă schimbările se
petrec suficient de lent.
Studii de caz: Insula
Paştelui, Haiti, Cuba.
Cuba reprezintă un
experiment agricol important, primul test de agricultură alternativă la scară
naţională. […] Cuba a adoptat metode care presupun mai multă muncă umană pentru
a înlocui maşinile grele şi administrarea de chimicale, dar revoluţia agricolă
cubaneză nu a fost o simplă întoarcere la fermajul tradiţională. Fermajul
organic nu este atât de simplu. Nu ajunge să dai cuiva o sapă şi să-i ordoni să
hrănească proletariatul. Transformarea agricolă a Cubei a fost bazată pe tot
atât de multă ştiinţă pe cât era fermajul intens mecanizat din perioada
sovietică. Diferenţa este aceea că demersul convenţional era bazat pe chimie
aplicată, în timp ce noua abordare este bazată pe biologie aplicată – sau
agroecologie.
Aplicând un plan aproape
complet diferit de revoluţia verde care a transformat agricultura globală
într-un bazată pe utilizarea crescută a irigaţiei, petrolului, îngrăşămintelor
chimice şi pesticidelor, guvernul cubanez a adaptat agricultura la condiţiile
locale şi a dezvoltat metode biologice de îngrăşare a solului şi control a
dăunătorilor. A creeat o reţea de peste două sute de birouri agricole locale în
întreaga ţară, pentru a-i sfătui pe fermieri în privinţa metodelor
necostisitoare şi care presupun efort minim, precum şi asupra controlului
biologic a dăunătorilor.
Experienţa cubaneză arată
că agroecologia poate constitui o bază viabilă pentru agricultură fără metode
industriale şi biotehnologie. În mod neintenţionat, embargoul comercial
american a transformat Cuba într-un experiment la scară naţională în
agricultură alternativă.
Capitolul 10. Durata de
viaţă a civilizaţiilor
“Vorbeşte cu pământul, şi
el te va învăţa.” (Iov 12, 8)
Nu ne permitem să vedem
agricultura ca o afacere printre altele pentru că beneficiile economice ale
conservării solului pot fi obţinute doar după câteva decenii de aplicare
consecventă, iar costul abuzării solului sunt suportate de către toţi.
Modul în care societăţile
îşi tratează solul le influenţează longevitatea. În cel mai larg sens, durata
de viaţă a unei civilizaţii este limitată de timpul necesar pentru producţia
agricolă de a ocupa terenul arabil disponibil şi de a eroda apoi disponibilul
de humus.
Societăţile care-şi
epuizează stocul natural de resurse critice – precum solul – seamănă seminţele
propriei distrugeri separând economia de fundamentul aprovizionării cu resurse
naturale.
O parte din dificultatea
conservării solului stă în discrepanţa cu care indivizii şi societăţile răspund
la stimuli. Acţiunile care sunt optime pentru fermieri nu sunt în mod necesar
în acord cu interesele societăţii.
Luând în considerare
posibilele scenarii pentru viitor:
a)
trebuie să analizăm cât teren cultivabil este la
dispoziţie, şi când vom rămâne fără teren neutilizat (actualmente se cultivă un
miliard şi jumătate de hectare);
b)
trebuie să ştim de cât sol este nevoie pentru a hrăni
un om, şi cât de mult poate fi redusă această suprafaţă (s-ar părea că în regim
de agricultură intensivă ar fi nevoie de 0,2 ha pentru a susţine o persoană);
Înainte de 1950, cea mai
mare parte din creşterea producţiei globale de hrană provenea din creşterea
suprafeţei cultivate şi ameliorarea îngrijirii solului. După 1950, cea mai mare
parte din creşterea provenea din mecanizare şi utilizarea intensificată a
îngrăşămintelor chimice. Se consideră că intensificarea dramatică a metodelor
agricole în timpul revoluţiei verzi a evitat o criză alimentară în timpul
ultimelor trei decenii. Recolte generoase au provenit din dezvoltarea unor
soiuri ultraproductive de grâu şi orez, capabile să producă două sau trei
recolte pe an, utilizarea accelerată a îngrăşămintelor chimice şi investiţii
masive în infrastructura de irigaţii din naţiunile dezvoltate. Introducerea
orezului şi a grâului sensibile la îngrăşămintele chimice au crescut recoltele
între anii 1950 şi 1970 cu mai mult de 2 procente annual.
De atunci, totuşi,
creşterea recoltelor s-a încetinit până la o virtuală staţionare. Marele spor
al producţiei agricole de după război pare să se fi terminat. Recoltele de grâu
din Statele Unite şi Mexic nu mai cresc. Producţia de orez din Asia încep să
scadă. Recoltele de cereale par să fi atins un platou tehnologic. Treizeci de
ani de experimente legate de răspunsul la fertilizarea cu azot la International
Rice Research Institute din Filipine au descoperit că este nevoie de din ce în
ce mai mult azot doar pentru a menţine nivelul unei recolte. “În cel mai bun
caz, am fost capabili să împiedicăm scăderea producţiei de orez în ciuda unei
investiţii considerabile în hibridare şi a unor cercetări agronomice pentru a
ameliora managementul producţiei.” Încă mai aşteptăm următoarea inovaţie cu
care să urnim producţia de hrană în ciuda faptului că în următoarele decenii
este nevoie de creşteri anuale de mai bine de un procent pentru a răspunde
cererilor pe care le anticipăm la grâu, orez şi porumb. Pentru a ajunge la
asemenea creşteri şi pentru a izbuti să le păstrăm prin intermediul mijloacelor
convenţionale am avea nevoie de invenţii majore în condiţiile în care
productivitatea agricolă se apropie de limitele biologice. Însă este din ce în
ce mai greu să păstrăm ceea ce avem, darămite să mai creştem producţia.
În a doua jumătate a
secolului douăzeci, producţia de hrană s-a dublat graţie în mare parte
creşterii de şapte ori a administrării de îngrăşăminte pe bază de azot şi de
trei ori şi jumătate de îngrăşăminte pe bază de fosfor. Este imposibili să
repetăm această reţetă pentru că putem aplica doar atâtea îngrăşăminte cât
plantele pot utiliza. Chiar dacă triplăm doza de îngrăşăminte nu vom obţine
mare lucru pentru că solurile sunt deja saturate cu azot şi fosfor. Câtă vreme
recoltele nu iau mai mult de jumătate din îngrăşămintele pe care fermierii le administrează
în zilele noastre, nu ajută la mare lucru să punem mai mult – chiar dacă am
putea.
Rezervele globale de hrană
ale omenirii au scăzut de la mai mult de un an în 2000 la un sfert de an în
2002. În acest moment omenirea are rezerve doar dintr-o recoltă într-alta.
În sistemele societare
capabile să ofere multă muncă, oamenii tind să se adapteze la teren. În
sistemele bazate pe multă tehnologie, oamenii tind să adapteze terenul la
tehnologie. Culturile bazate pe implicare umană care au investit în sol crescând
nivelul de materie organică, terasând pantele şi reciclând nutrienţii critici au
supravieţuit mult timp în China, Tikopia, Anzi şi Amazon. Societăţile cu
tehnologii intensive care au tratat solul ca pe un material consumabil au
dezvoltat sisteme în care fermierii arendaşi şi proprietarii absenţi au extras
cât de mult au putut din sol, cât de repede s-a putut, schimbând fertilitatea solului
pentru profituri pe termen scurt.
Pe măsură ce petrolul va
deveni mai scump, va avea din ce în ce mai puţin sens să transporţi hrana jumătate
de glob în jurul lumii. Deglobalizarea agriculturii va deveni din ce în ce mai
atractivă şi mai rentabilă. Într-o lume post-petrolieră pieţe locale vor vinde
hrană produsă local.
Pe măsură ce clima se
schimbă, cererea pentru mâncare va fi un impuls major al schimbărilor de mediu
globale de-a lungul următoarelor decenii. În timpul ultimului secol, efectele
eroziunii de lungă durată a solului au fost mascate de cultivarea a noi pământuri
şi dezvoltarea de îngrăşăminte, pesticide şi noi soiuride plante care au
compensat declinul în productivitatea solului. Totuşi, cele mai mari beneficii
ale unor asemenea progrese tehnologice au crescut atunci când au fost
experimentate pe sol profund, bogat în materie organică. Descoperirile
agrotehnologice devin din ce în ce mai ineficace pe măsură ce solul se subţiază
iar producţiile de cereale scad exponenţial pe măsură ce solul se pierde. Dacă
adaugăm inevitabilul sfârşit al îngrăşămintelor bazate pe combustibili fosili,
scăderile inevitabile de producţie şi eroziunea solului pun problema cum va fi
hrănită o populaţie aflată în creştere pornind de la o bază redusă de terenuri
arabile. Dacă efectele eroziunii solului pot fi ascunse temporar cu îngrăşăminte
şi în anumite cazuri irigaţie, productivitatea pământului pe termen lung nu
poate fi menţinută în condiţiile unei materii organice reduse, a unei vieţi
biologice sărăcăcioase şi a unui sol subţire care caracterizează până în acest
moment agricultura industrială.
Mulţi factori pot
contribui la sfârşitul unei civilizaţii, dar furnizarea adecvată de sol fertil
este necesară pentru a o susţine. Epuizarea solului şi mutarea pe un pământ nou
nu va fi o opţiune viabilă pentru generaţiile viitoare. Oare eforturile moderne
de conservare a solului se vor dovedi prea nesemnificative şi prea tardive, aşa
precum cele ale societăţilor din vechime? Sau vom reînvăţa cum să conservăm
solurile agricole în vreme ce le vom utiliza din ce în ce mai intens? Creşterea
duratei de viaţă a civilizaţiei noastre va cere regândirea agriculturii în
respectul solului nu ca element dintr-un proces industrial, ci ca fundamentul
viu al bunăstării materiale. Oricât de ciudat ar părea, supravieţuirea civilizaţiei
depinde de abordarea solului ca o investiţie, ca o moştenire preţioasă mai
degrabă decât ca o marfă.
Citeşte mai mult!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)