Cum îi cresc copacului rădăcinile

Zilele astea am stat şi m-am gândit la tata. Cum oare a putut să se nască la ţară şi să devină, înainte de a mă fi născut eu, citadinul perfect. Să fi luat din sat barem duminica, să fi iubit muzica şi portul. Ciudată metamorfoza celui care vedea în cântul popular nimic mai mult decât o supărătoare formă de zgomot. I-a fost urât la câmp, aşa spunea buna. Iar mie nicăieri nu mi-i mai drag ca-n câmp, să văd satul de departe, şi să mă pierd în marea de pământ.

Diribao are trei ani, şi-i datorează tatei numele. Să citeşti toate cărţile, altfel ajungi la Diribao - a fost probabil singurul discurs educaţional, cea mai lungă predică ce mi-a facut-o vreodată. Am citit toate cărţile, şi încă vreo câteva pe deasupra, şi tot am ajuns la Diribao. Acolo unde el era cuprins de urât, de urâtul acela de care avea în urmă cu vreo patru ani să moară, eu am fost cuprins de frumos. Mi-a sărit în spate frumosul ăsta mocnit, după ce mi-a dat târcoale pe la douăzeci şi opt de ani. Atunci am zis că, dacă la treizeci şi opt îmi pot cumpăra pământ, îmi iau. Iar dacă măcar la patruzeci şi opt îmi pot lua, tot îmi iau. Şi dacă, în cele din urmă, abia la cincizeci şi opt îmi pot lua, tot iau. N-a fost nevoie de atât de mult, şi m-am afundat în pământ până la glezne.

După trei ani, dacă stau şi cumpănesc, n-aş şti ce-a prisosit : succesul sau necazul. Diribao este, probabil, ironia supremă a micii mele vieţi. Ploaia care-ţi inundă cortul, câinele care-ţi mănâncă o oaie, calul care-ţi aruncă o copită în piept, sunt cu totul altceva decât cărţile şi catedra. Zilele în care te trezeşti înainte de răsărit, serile în care mănânci după apus, singur, truda neîncetată pe care o cer animalele şi pământul, încet-încet, deschid poarta spre o altă realitate. Un copac care trăieşte acolo unde zece se usucă şi mor e mai de preţ decât un surâs. Lauda neprefăcută a unui ţăran bătrân, acelaşi care te cicăleşte până-ţi vine amar o sută de zile, e mai bună decât banul muncit. Iar primul ban câştigat din monta unui vier de rasă merită înrămat sub icoană.

Diribao a crescut mare, iar odată cu el eu m-am afundat  în pământ până la brâu. De la cele două hectare de unde am început, acum am trecut de cinci. Plus arenzile, încă o dată pe atâta. De sub părul de iarnă al mânzului Gruia a ieşit frumoasa robă sură a unui cal ce va fi, peste câţiva ani, rotat. Viţeluşele Matilda, Clotilda şi Brunhilda aşteaptă venirea unei vaci cu lapte mature, care să le arate şi lor, şi nouă, ce şi cum e cu laptele. Avem gâşte chinezeşti şi purcei vietnamezi, pui de găină hibrizi crescuţi în condiţii ţărăneşti şi pui de rasă, pe care vrem să-i păstrăm în solar peste iarnă. Ne-am învăţat să cosim şi cu coasa, şi cu motocositoarea, şi anul ăsta am mâncat primele noastre prune şi mere. Am cultivat cinci soiuri diferite de roşii, de la faimoasa Inimă de Bou până la cherry negre, şi poate, poate, la anul vom fi în sfârşit un pic grădinari. Am crescut patruzeci de mieluţi, care acum sunt cârlani şi cârlane în toată regula.

Diribao a fost şi rămâne vis de bărbat. Dacă aş fi fost pântecele unei femei, aş fi visat un înger şi-aş fi făcut un copil. Sunt doar un bărbat care într-un miez de noapte am visat clisă moale, prinsă greţos de cizmă, spre ziuă am visat argilă însetată, crăpată indecent, în care-ţi scapi piciorul fierbinte. M-am trezit lucid, şi-am ştiut că nu-i vis zadarnic, ci profeţie. În lunile ce-au fost, doi prieteni buni mi s-au alăturat, visul meu e visul lor, visul lor e visul nostru. E prea devreme să vorbim despre comunitatea de la Diribao, sau poate, vorba lui Ion Creangă undeva, va fi venit şi asta, de n-a mai venit. Nu îndrăznesc să sper, mă bucur de tot şi alunec încet în pământ până la piept...

Mai e o vreme, până se va revărsa belşugul. Lapte, ouă, carne, cereale şi fructe. Am ridicat bucătăria de vară, magazia de scule, crescătoria de iepuri, două grajduri şi-un fânar. Aşteaptă casa, şopronul pentru utilajele agricole, pivniţa şi cine ştie ce-o mai veni. S-a cernut lumea în sat, oile de capre. Nenea Găvrilă ne-a deschis poarta inimii şi ne-a spus să luăm fructe din livada lui ca de la noi. Nenea Ionică l-a învăţat pe Gruia să tragă în ham. Nenea Petrică dă de mâncare la animale în puţinele zile când trebuie să plec de la Diribao. Am învăţat gazdele şi neisprăviţii, recunosc toţi caii din sat de la distanţă, şi am învăţat să mă uit la pământ.

De fapt, dincolo de lucruri, cred că cel mai preţios lucru pe care l-am câştigat în aceşti trei ani a fost să-mi educ privirea şi mişcările. Am început să văd semnele acolo unde privirea aluneca absent. S-au diminuat stimulii, nu mai aud muzica oamenilor, şi de aceea urechile mele sunt pline de sunete. Nu mai trăiesc în aglomeraţie, de aceea recunosc de la două sute de metri un om după cum îşi pleacă un umăr, sau se scarpină în cap. Am învăţat să muncesc cât mai puţin, muncind totuşi toată ziua, cu scurte pauze care mă plonjează uneori în somnul scurt al câinelui, câteva minute, nu mai mult. Diribao este un maraton.

Vara asta am luat decizia să renunţ la slujba de bizon în învăţământ. Încet-încet, cobor în pământ până la gât. Am ieşit din cutie. Nu voi avea niciodată pensie, iar asigurarea mea medicală vor fi plantele, mierea şi mâncarea bună. Mi-i drag vântul să mă ciufălească-n barbă, vreau o pereche de cai ca piatra cu care să întorc brazda, seminţele mele bine puse în sac şi atârnate de-o grindă, să nu le mănânce şoarecii, vreau să aud chitara în mâinile fetei mele, şi pisicile să mi se suie pe piept, când dorm la umbra zidului de pământ. A mai rămas, probabil, ceva vreme până când nu voi mai putea urca dealul de la Diribao, şi-atunci mă vor urca pe umeri feciorii, ca să mă bage cu totul în pământul colţului sălbatic. Atunci, abia atunci, voi prinde rădăcini, şi va ieşi din mine copac.