duminică, 18 decembrie 2011

Sepp Holzer, Permacultura (note de lectură)


Subtitlu: Un ghid practic pentru fermajul şi grădinăritul integral, la scară mică

Introducere


Ferma autorului (Krameterhof) are iazuri cu peşte, terase şi grădini, ciupercării, pepiniere de arbori şi multe altele. Nu s-a specializate pe nici o sursă de venit, preferând flexibilitatea.

Krameterhof are 45 de hectare, la o altitudine de la 1000 la 1500 metri deasupra nivelului mării, şi este situată pe versantul sudic al muntelui Schwarzenberg.

Din cauza şicanelor administraţiei şi suspiciunilor celorlalţi fermieri, este necesar să fii rebel pentru a fi în armonie cu natura.

Permacultura lui Holzer include:
a) proiectarea peisajului (crearea de terase, răzoare, sisteme de circulare a apei, iazuri, microclimat);
b) agricultură forestieră (integrarea copacilor şi a arbuştilor în fermaj);
c) creşterea peştilor;
d) cultivarea vegetaţiei acvatice;
e) creşterea animalelor;
f) livezi;
g) păşuni alpine;
h) plante medicinale.

Sepp Holzer oferă şi produse turistice.

1. Proiectarea peisajului

În copilărie, autorul a realizat că acele căpşuni care cresc foarte aproape de stânci sunt mai mari şi mai dulci decât celelalte. Aşa a descoperit, experimental, că stâncile sunt capabile să stocheze căldura şi s-o elibereze treptat atunci când este nevoie de ea.

Proiectul peisajului permacultural presupune în mod esenţial restaurarea unui peisaj natural parţial deteriorat. Scopul este revenirea la peisajele mici bazate pe ecosisteme naturale.

Peisajul permacultural este proiectat aşa încât toate plantele şi animalele conţinute să trăiască în armonie. Numai aşa poate fi gestionat pământul într-un mod stabil şi sustenabil. Toate resursele - fie că este vorba despre izvoare, iazuri, mlaştini, stânci, păduri şi clădiri - sunt utilizate şi incluse în plan. Pentru a utiliza corect resursele naturii, trebuie să lucrăm cu natura şi nu împotriva ei.

Fără terasare Krameterhof nu ar fi existat (din cauza faptului că este o fermă construită pe o pantă abruptă).

Practica îndepărtării şi arderii biomasei este o eroare. Cenuşa rezultată este spulberată de vânt şi spălată de ploi. Materialul acumulat ar trebui folosit ca fundaţie pentru răzoare, sau ca mulci.

Înainte de a demara un sistem permacultural, trebuie să răspundem la mai multe întrebări:
a) Care este scopul şi ce anume aşteptăm de la pământul nostru?
b) Vrem să trăim de pe urma lui – să atingem autosuficienţa sau să avem o afacere producând mâncare - sau mai degrabă să avem un loc plăcut în care să ne relaxăm şi să cultivăm nişte condimente, nişte fructe şi nişte legume pentru grădină?
c) Suntem interesaţi să ne utilizăm pământul pentru cultivarea de plante, creşterea de animale şi agricultură forestieră?
d) Vom fi capabili să deschidem pământul pentru public cu titlul de grădină de agrement, sau un loc unde să-şi culeagă mâncarea, sau ca oază terapeutică de calm?

Holzer a semănat castane comestibile în fisurile stâncilor, după care le-a acoperit cu frunziş. Castanele au încolţit, apoi rădăcinile au ajuns în pământ, inclusiv forţând printre stânci.

Chiar şi la mare altitudine, expoziţiile sudice creează condiţii benefice pentru creşterea vegetalelor, a arborilor şi a arbuştilor fructiferi. Cea mai mare problemă rămâne diferenţa dintre temperaturile zile şi ale nopţii.

Ca să porneşti un proiect permacultural, trebuie să cunoşti calitatea solului cu care lucrezi. Abilitatea de a şti cu ce fel de sol avem de-a face ne ghidează în alegerea tipului de plante care îl vor ameliora. De asemenea, trebuie să ştii sursele de apă.

Plantele care cresc într-o anumită zonă ne pot spune foarte multe despre nutrienţii care se găsesc acolo, despre valoarea pH-ului şi despre condiţiile generale ale solului.

Plante care indică prezenţa abundentă a azotului:
a) răcovină (Stellaria media);
b) urzică (Urtica dioica);
c) soc negru (Sambucus nigra);
d) hasmaţuchi (Anthriscus sylvestris);
e) crucea-pământului (Heracleum sphondylium);
f) Galium aparine;
g) traista-ciobanului (Capsella bursa pastoris);
h) talpa gâştei (Chenopodium album);
i) pelinariţă (Artemisia vulgaris).

Plante care arată sărăcia în azot:
a) viţelar (Anthoxanthum odoratum);
b) păiuş (Festuca ovina);
c) Hieracium pilosella;
d) Anthemis arvensis;
e) cimbru (Thymus pulegioides).

Acolo unde n-ar putea creşte (conform experţilor), Sepp Holzer cultivă kiwi, lămâi şi viţă-de-vie. Apoi soiuri vechi de cereale, la 1500 m altitudine. Soiurile moderne, aprobate de UE, nu fac faţă acestor condiţii speciale. Producţiile nu sunt la fel de mari ca la şes, însă condiţiile aspre şi frigul nopţii dau un gust şi o aromă deosebite.

„Zonele de testare sunt foarte importante şi n-ar trebui niciodată să te opreşti din experimentare. Există mai multe lucruri care sunt posibile în natură decât sunt scrise în cărţi. Totuşi, nu poţi descoperi alta decât dacă eşti gata să greşeşti şi să înveţi.” (p. 44)

Microclimatele sunt zone în care condiţiile de climă sunt complet deosebite de cele ale zonei înconjurătoare. Microclimatul este un aspect foarte important al sistemului permacultural. Fiecare microclimat formează un biotop special care este colonizat de o anume comunitate de plante.

Se pot crea condiţii climatice deosebite făcând terase, răzoare şi şanţuri. Cu cât panta este mai abruptă, cu atât terasa trebuie să fie mai îngustă.

Solul trebuie să rămână cât mai acoperit de-a lungul iernii. Practica tăierii ierburilor este o eroare cauzata de ideile noastre despre "curatenie".

Apa este viaţa şi trebuie acordat mult respect acestei resurse.

Multe dintre tehnicile agricole "moderne" au dus la problemele cu care ne confruntăm astăzi. Oamenii abandonează cultivarea micilor suprafeţe de teren, desfiinţând gardurile vii şi creând peisaje de stepă monoculturală. Acestea nu numai că pierd humus din cauza vânturilor puternice, în plus se usucă mult mai rapid. În cele mai multe dintre ele se epuizează pânza freatică, şi irigaţiile se fac cu consum de energie.

Zonele cu iazuri asigură prezenţa broaştelor, care sunt redutabili luptători împotriva insectelor dăunătoare. La aceasta se adaugă influenţa favorabilă asupra cerealelor aflate pe dealul de deasupra lor, apa reflectând lumina solară şi acţionând ca o baterie care înmagazinează căldura şi-i dă drumul în timpul nopţii.

2. Agricultură alternativă

O bună parte din problemele agriculturii convenţionale sunt provocate de dependenţa multor fermieri de subvenţii, guverne şi cooperative. Din nefericire, pe această cale fermierii sunt influenţaţi de agribusiness, agrochimie şi lobiştii care lucrează pentru aceste ramuri industriale. Educaţia din şcolile şi universităţile agricole este centrată pe îndeplinirea cerinţelor acestor industrii.

Se pare că foarte puţine fonduri sunt cheltuite pentru cercetarea principiilor şi practicii fermajului sustenabil, permaculturii şi interacţiunilor dintre diferite comunităţi de plante. Aceasta este din cauză că acest tip de principii nu va duce la creşterea utilizării de pesticide, îngrăşăminte chimice şi tehnologie de specialitate, ba chiar dimpotrivă.

În majoritatea cazurilor, specializarea şi modernizarea practicilor agricole nu a adus fermierilor avantajele pe care aceştia le sperau. Fermierii au fost forţaţi să se bazeze pe subvenţii pentru a putea rămâne în activitate. Mulţi dintre ei cultivă acum cantităţi mari din mult mai puţine specii. Pentru a face asta investesc în clădiri scumpe pentru animale, pentru recolte, şi în maşini şi echipament de specialitate, care de regulă fac o singură operaţiune. Specializarea face ca ei să nu poată reacţiona la o piaţă impredictibilă. Producţia de regulă este preluată de un angrosist care decide preţul şi condiţiile de achiziţionare. Fermierul este dependent, angrosistul poate oricând alege. Obişnuinţa, investiţiile pe credit şi hăţişul de obligaţii create în timp îi face pe fermieri indisponibili pentru schimbări. Aşa că fac ceea ce au făcut până atunci şi rămân la dispoziţia pieţei şi a subvenţiilor.

Ar trebui să fie clar pentru toată lumea că subvenţiile care sunt acum nu vor dura o eternitate. Nici o afacere n-ar trebui să fie bazată pe suvenţii!

Cheia fermajului este fertilitatea solului. Dacă fermierul are grijă de sol, atunci natura va avea grijă de el. S-a făcut foarte mult rău în agricultura convenţională prin metodele eronate şi cantitatea excesivă de pesticide şi îngrăşăminte cerute de menţinerea acestora.

Fiecare plantă are propriile cerinţe şi afectează mediul şi solul într-un mod diferit. Dacă o singură specie creşte într-un anumit loc, cerinţele sunt dezechilibrate. Dacă recolta este luată complet, nutrienţii solului sărăcesc progresiv, până la completa epuizare, şi apare nevoia de mari cantităţi de îngrăşăminte.

Dacă vrem să regenerăm solul, trebuie să începem cu viaţa din el. O metodă foarte bună este cultivarea de îngrăşăminte verzi, a căror biomasă se descompune încet de-a lungul toamnei şi a iernii.

Toamna, Sepp Holzer lasă îngrăşămintele verzi acolo unde se găsesc (nu coseşte). Natura face tot ce trebuie făcut: zăpada culcă plantele la pământ şi acestea se descompun. Biomasa nu se compactează aşa uşor ca atunci când este cosită. Printre plantele folosite ca îngrăşăminte verzi se află plante melifere şi plante medicinale. Cu cât sunt mai diverse, cu atâta sistemul este mai stabil. Este foarte bun un amestec de: trifoi dulce, lucernă, măzăriche, mazăre, lupin, floarea-soarelui, napi, topinambur.

Secerarea îngrăşămintelor verzi are mai multe consecinţe nedorite. Toată vegetaţia este tocată foarte fin. Faptul că foarte multe insecte şi mici animale sunt omorâte concomitent pare să nu conteze. Materialul astfel tocat se usucă repede şi este în bună măsură purtat de vânt şi spălat de ploi. Multe porţiuni de sol sunt astfel dezgolite şi lăsate pradă eroziunii.

Atunci când numim anumite plante „buruieni”, ar trebui să nu uităm că fiecare creatură îşi are scopul în ciclul naturii şi poate fi foarte importantă pentru oameni. În natură nimic nu este rău, şi există o soluţie pentru fiecare problemă. Trebuie doar s-o cauţi.

După experienţa lui Sepp Holzer, vechile varietăţi de cereale, legume şi cartofi fac cele mai bune recolte. Aroma lor e mai bună, cerinţele sunt mai scăzute şi sunt mai bine adaptate la mediu decât noile varietăţi, perfecţionate. Seminţele hibride (varietăţile F1) sunt nepotrivite pentru permacultură. Multe dintre ele nu au abilitatea de a se reproduce, şi trebuie să fie cumpărate înaintea fiecărei culturi (spre satifacţia firmelor producătoare).

Seminţele plantelor care cresc pe cele mai proaste soluri şi în cele mai dure condiţii (altitudine înaltă, frig etc.) sunt cele mai bune pentru înmulţire, în ciuda celor spuse de publicaţiile de specialitate.

Cele mai bune fructe, legume, cereale au o aromă naturală puternică. Mâncarea sănătoasă nu are nevoie de condimente şi arome sintetice.

În materie de policultură, se pot combina cerealele cu trifoi, salată şi plante medicinale. Acestea din urmă se seamănă atunci când cerealele dau în spic. La recoltarea cerealelor, plantele celelalte brusc au acces la aer şi la soare, şi cresc accelerat. Vor putea fi şi ele culese în curând.

Porumbul, floarea soarelui şi cânepa pot fi cu toate crescute împreună cu fasolea sau mazărea. Hrişca merge şi ea foarte bine cu trifoiul alb.

Metodă de recoltat seminţele florilor: atunci când primele păstăi cu seminţe se deschid, se taie planta şi se pune într-o pungă de hârtie. Când planta s-a uscat, se loveşte hârtia până se scutură seminţele pe fundul ei.

Animalele au un rol foarte important în sistemul permacultural, nu numai că produc lucruri foarte importante, dar mai sunt şi lucrători plini de voie bună. Rasele vechi sunt semnificativ mai puternice şi mai rezistente decât verii lor degeneraţi preferaţi de agricultura industrială.

La Krameterhof, porcii sunt piesa de rezistenţă a permaculturii lui Holzer. Sunt ţinuţi în aer liber, în ţarcuri mobile, iar în felul acesta necesarul de hrană şi de muncă este mult redus. Carnea porcilor obţinuţi astfel este foarte bună, iar sănătatea lor este maximă. Rasele preferate sunt Mangaliţa, Duroc, Tuporolje.

Porcii sunt excelenţi pentru răscolit terenul, înlocuind cu succes plugul la arătură. Practic, putem vorbi despre pluguri vii. Pot lucra şi în livezi, pentru că spre deosebire de capre şi oi nu dăunează copacilor şi arbuştilor.

La Krameterhof, totul este gestionat ca un sistem de ţarcuri pentru animale. În felul acesta, toate animalele sunt ţinute în aer liber tot timpul anului. După ce ţarcul este arat, este folosit şi pentru cultivarea cerealelor. Porcii se întorc anul viitor acolo, şi consumă resturile de la cereale şi plantele cultivate special pentru ei.

Sepp Holzer a ţinut în condiţii naturale: zimbri (Bison bonasus), bizoni (Bison bison), yaci (Bos Poephagus mutus), bizoni de apă (Bubalus bubalus arnee), precum şi rase domestice de bovine.

Metodele moderne de agricultură, care persupun distrugerea pădurilor şi folosirea masivă a substanţelor chimice ca îngrăşăminte şi biocide, duc la creşterea listei cu specii de păsări în pericol.

Păsările au un rol foarte important în controlarea populaţiei de insecte şi în propagarea seminţelor a numeroase plante.

Pentru a proteja găinile împotriva predatorilor, Sepp Holzer foloseşte garduri vii din plante cu spini. Din experienţă, cuştile mobile sunt rareori atacate de predatori. Pe iazuri se pot face insuliţe artificiale pentru gâşte şi raţe. Acestea le vor folosi ca adăposturi, iar vulpile nu vor avea curajul să le invadeze.

Cum iernile în Lungau coboară sub 25%, adăposturile pentru animale se află sub pământ, utilizându-se astfel abilitatea solului de a izola şi de a păstra căldura. Pereţii acestor adăposturi sunt făcuţi din trunchiuri de copac (zada şi salcâmul sunt cele mai rezistente specii).

Anumite adăposturi pentru vite (înalte de 3 metri) sunt convertite iarna în depozite pentru cartofi, napi şi fructe. Al treilea perete, cel cu exteriorul, este izolat cu baloţi de paie.

3. Arborii fructiferi

Costurile plantării unui arbore fructifer sunt pentru Sepp Holzer cele ale plantării oricărui tip de copac: singurul lucru pe care îl face este să semene seminţele, apoi să altoiască varietăţile necesare. Desigur, în acest fel durează foarte mult pentru un copac să producă prima recoltă.

Sepp Holzer cultivă cu mare plăcere:
a) măr sălbatic (Malus sylvestris);
b) păr pădureţ (Pyrus pyraster);
c) cireş sălbatic (Prunus avium);
d) porumbar (Prunus spinosa);
e) sorb (Sorbus aucuparia);
f) Sorbus torminalis;
g) sorb domestic (Sorbus domestica);
h) corn (Cornus mas).

Conform metodei lui Sepp Holzer, ramurile arborilor fructiferi nu se taie. După ce se pun copacii, în jurul rădăcinii se aşează mulci şi pietre. Mulciul păstrează umezeala, pietrele stabilizează rădăcinile şi echilibrează temperatura. În plus, sub pietre se vor aşeza viermi şi-şi vor face cuibul şopârle. După plantarea copacului, în jurul lui se seamănă plante care îmbogăţesc solul: lupin, trifoi, lucernă, grozamă.

Nefiind tăiate, ramurile copacilor nu-şi pierd din forţă. Pot să reziste la greutatea fructelor şi a zăpezii. Nefiind rănite din cauza tăierii, ramurile nu se infectează cu fungi. Pentru a proteja copăceii împotriva animalelor sălbatice, în jurul lor sunt semănate multe plante atrăgătoare. Natura este generoasă cu toţi, bătălia cu celelalte animale începe atunci când omul devine prea lacom şi vrea totul pentru el. Pentru a preveni scărpinatul coarnelor de copaci şi sfâşierea coajei acestora, Sepp Holzer plantează sălcii, pe care căpriorii le preferă.

Din experienţă, varietăţi despre care experţii spun că rodesc doar în climat cald şi la altitudini joase, pot aduce recolte satisfăcătoare şi la altitudini înalte. Desigur, pentru aceasta este nevoie de microclimate care reflectă căldura înmagazinată de stânci şi de ochiuri de apă, protejând plantele cu perdele împotriva vântului.

În general, portaltoiul determină caracteristicile de creştere ale noului copac. De asemenea, transmite rezistenţa la frig şi la diferite boli. Desigur, pentru fiecare specie există o multitudine de portaltoi, dintre care se poate alege. În pomicultura convenţională se utilizează acum mai ales portaltoi pitici, pentru că fructele se coc mai repede şi copacul rămâne mic. În contrapartidă, varietăţile pitice nu au prea multă vigoare.

La Krameterhof sunt peste 14.000 de arbori fructiferi. Nici vorbă să poată fi culese toate fructele acestor copaci. Nu e doar o problemă de timp, ci şi de acces: mulţi arbori sunt situaţi în puncte unde omul nu poate ajunge. Însă fructele lor servesc drept hrană pentru porci şi pentru păsările cerului.

Este nevoie de creativitate şi de curaj pentru a găsi noi căi în fermaj şi pentru a părăsi agricultura convenţională. Sunt multe metode a fi un fermier de succes. Producţiile mari şi fermajul intensiv, aşa cum arată practica, nu mai sunt garanţia profitabilităţii - dimpotrivă. Munca mai multă şi finanţele suplimentare antrenate adesea înghit profitul.

4. Cum să cultivi ciuperci

Alături de creşterea animalelor şi a plantelor, cultivarea ciupercilor este o ramură importantă a producţiei de la Krameterhof.

Dezastrul atomic de la Cernobîl din 1986 a făcut imposibilă comercializarea ciupercilor, deşi cele din Krameterhof nu erau contaminate. Cu această ocazie, Sepp Holzer a constatat consecinţele dezastroase ale specializării. Întotdeauna vor exista evenimente impredictibile, cu rezultate neaşteptate, la care doar puţini se vor putea adapta. Specializarea creează doar risc şi dependenţă.

Ciupercile shiitake au efecte benefice în coborârea colesterolului şi sunt medicamente anticancer confirmate ştiinţific.

Ciupercile au nevoie de un suport pentru a fi cultivate: lemn, paie sau compost. De departe cele care folosesc lemn sau paie se cultivă mai uşor. Producerea substratului compostabil cere mult efort şi cunoştinţe de specialitate.

5. Grădini

Înainte, cele mai frumoase suprafeţe de lângă casă erau rezervate grădinii de zarzavat. Acolo erau cultivate fructe (de la arbori şi arbuşti fructiferi), legume, ierburi medicinale şi culinare. Astfel grădina nu era doar sursă de alimente, ci şi de medicamente. În anii '50-'60, multe astfel de spaţii productive au fost asfaltate şi transformate în parcări. Asistăm acum la o revenire a grădinilor pe lângă casele de la ţară, pe fondul reevaluării legumelor proaspete şi sănătoase, pe care globalizarea nu le poate furniza.

Plantele medicinale erau cândva utilizate şi pentru tratarea animalelor.

Lucrul lui Sepp Holzer în grădină se reduce la afânarea cu grijă a solului primăvara şi repararea răzoarelor acolo unde este necesar. Săpatul solului este o idee foarte proastă toamna, deoarece solul rămâne neprotejat împotriva frigului. Fără protecţie, formele de viaţă din sol fie vor îngheţa, fie vor pleca.

Metoda introducerii de bălegar prin săparea solului este deosebit de proastă, Pentru că bălegarul nu lucrează în natură la 30 de cm sub nivelul solului. Dimpotriva, bălegarul rămâne la suprafaţă, unde este oxigen şi există microorganisme şi viermişori.

Cu excepţia secetei extreme, grădina nu trebuie să fie udată artificial.

Atunci când se mulceşte un teren, se revine periodic cu materiale diferite, pentru a nu hrăni unilateral pământul. Un teren mulcit nu mai trebuie nici arat, nici săpat an de an.

Mixtură de plante din care se face fertilizator lichid:
a) urzică (Urtica dioica, Urtica urens) - furnizează azot;
b) tătăneasă (Symphytum officinale) – furnizează potasiu;
c) Tanacetum vulgare;
d) coada calului (Equisetum arvense);
e) wormwood (Artemisia absinthium).

Citeşte mai mult!

joi, 15 decembrie 2011

Ernst van Heurn, Kees van der Post, Agricultura sub adăpost (note de lectură)

Subtitlu: Structură, condiţii şi utilizare a serelor sub diferite climate.

1. Introducere


Descoperirea foliei de polietilenă transparente a fost o inovaţie incredibilă. Aceasta a permis reducerea costurilor de construcţie a serelor.

2. Condiţii cerute pentru cultura în seră

Înainte de a lua în calcul un proiect de seră, trebuie studiată cu atenţie clima locală şi efectele ei asupra creşterii culturilor pe care intenţionăm să le plantăm.

Aşadar, în ecuaţia unei sere intră în calcul următorii factori :
a) clima ;
b) solul şi apa ;
c) topografia ;
d) accesul la teren, transportul şi comercializarea ;
e) protecţia împotriva fenomenelor extreme (caniculă, ploi torenţiale, grindină, rafale de vânt).

Factorii climatici care trebuie luaţi în calcul sunt:
a) pluviometria;
b) temperatura;
c) radiaţia solară;
d) umiditatea aerului.

Pluviometria lunară medie ne indică în ce mod este repartizată ploaia de-a lungul anului. Valorile pluviometrice extreme provoacă probleme. Drenajul apei trebuie făcut în perioadele foarte umede. În perioadele foarte aride trebuie asigurată irigarea.

Temperaturile extreme pot aduce daune grave. Sera trebuie să poată fi răcită sau încălzită dacă viaţa plantelor este pusă în pericol.

Umiditatea aerului afectează creşterea şi sănătatea culturilor în diferite feluri. Umiditatea prea ridicată favorizează apariţia mucegaiurilor. Umiditatea prea scăzută face să crească transpiraţia plantelor. Totuşi, într-o seră sunt mai multe metode de a controla umiditatea decât sub cerul liber.

În general umiditatea este ridicată dimineaţa, şi scăzută la amiază. Acestea sunt momente critice pentru reglarea climei din seră.

Serele se construiesc în faţa vântului dominant, având grijă la ancorare.

Evaporarea într-o seră este la nivelul a două treimi din evaporarea din câmp. Cam 20-30% din lumină este filtrată de elementele de construcţie. Vântul nu are practic impact. Umiditatea este în general mai ridicată.

Pânza de apă freatică sub seră trebuie să se situeze la o adâncime de cel puţin 60-80 cm, pentru a permite scurgerea. Excesul de apă se drenează.

Atunci când un sol este acoperit mai multă vreme de o seră, nivelul sărurilor neasimilabile creşte. De altfel, salinizarea stratului arabil se petrece atunci când apele de suprafaţă şi ale pânzei freatice stagnează şi nu pot fi evacuate din sol decât prin evaporare.

Cultura în seră necesită mai multă atenţie decât cultura în câmp.

3. Tipuri şi structuri de sere

Cea mai simplă metodă de acoperire este aşezarea unei folii de plastic transparent direct pe sol. Acoperirea seminţelor primăvara permite creşterea temperaturii şi retenţia umidităţii, lucru care va favoriza germinarea şi creşterea tinerelor plante.

Tunelurile joase şi tunelurile în care putem sta în picioare sunt sere miniaturale. Principalele avantaje ale tunelurilor joase sunt costurile reduse şi metoda de construcţie simplă. Inconvenientele sunt că nu furnizează decât un câştig limitat în termen de temperatură şi este dificil de lucrat cu plantele.

Tunelurile la înălţimea omului acoperite cu polietilenă sunt suficient de înalte pentru a permite lucrul în interior şi pentru a adăposti culturi pe verticală precum tomatele şi castraveţii.

Polietilena are tendinţa să se uzeze mai rapid în urma frecării cu locurile unde atinge metalul. Izolarea părţii metalice cu bandă adezivă poate ameliora problema.

Serele bi-tunel sau multi-cupole permit o mai bună dispunere a spaţiului, cu mai puţine pierderi pentru periferie, cu lucru în interior mai uşor şi mai eficace.

4. Acoperirea serei

Masele plastice utilizate cel mai adesea pentru a proteja solul şi serele sunt:
a) polietilena;
b) clorura de polivinil;
c) copolimerul de acetat etilenă de vinil;
d) Tedlar.

Avantajele polietilenei sunt diversitatea (ca lărgime şi grosime) şi preţul. Inconvenientul este durata limitată de folosire.

Prin îmbătrânire şi poluare, capacitatea polietilenei de a lăsa să treacă lumina scade (până la 10-20%). Transmiterea luminii poate fi diminuată radical prin formarea de picături de condens pe suprafaţa interioară a serei.

5. Gestionarea climatului în seră

În interiorul serei, climatul este gestionat prin:
a) ventilaţie;
b) încălzire şi răcire;
c) sisteme de umbrire.

Atunci când încercăm să reglăm unui dintre factori, aceasta are efecte asupra celorlalţi factori ai climei. Astfel, creşterea temperaturii duce la scăderea umidităţii relative.

Ventilaţia se face descoperind o parte din polietilenă la pereţii laterali, la acoperiş sau la nivelul extremităţilor (intrări). Căldura se acumulează la coama tunelului, de aceea cele mai bune deschideri pentru ventilaţie sunt situate acolo.

Umbrirea plantelor poate fi necesară pe timp de caniculă.

Încălzirea pasivă a serei se face plasând în interior butoaie din plastic negru umplute cu apă. Acoperirea serei cu rogojini este o altă metodă de a evita pierderile termice. Amplasarea de bălegar cu paie în interiorul serei o încălzeşte prin fermentaţia microbiană.

Încălzirea activă se face cu sobe ale căror coşuri de evacuare a fumului urcă gradual.

Temperatura care se ridică reduce umiditatea aerului. O umiditate prea ridicată poate fi compensată cu puţină căldură.

În general, temperatura şi umiditatea aerului în interiorul unei sere sunt mai ridicate decât în exterior. Mai precis, pentru culturile care iubesc căldura precum ardeiul şi castravetele, o temperatură mai ridicată noaptea este preferabilă. În plus, planta profită de umiditatea aerului care este mai ridicată decât în restul zilei (există mai puţine pierderi prin transpiraţie decât în exterior) şi deci e mai puţin stres care să aibă o influenţă negativă asupra creşterii plantelor. Rezultatul este o creştere mai rapidă, frunze mai mari, înălţimea plantelor mai mare, şi produse mai bune.

6. Alimentarea cu apă şi protecţia culturii

Cum plantele dintr-o seră nu pot fi udate de ploaie, ele trebuie alimentate cu apă în mod artificial.

Plantele utilizează 5-10% din apa pe care o primesc pentru creştere, restul pentru transpiraţie. Cantitatea de transpiraţie este determinată întâi de toate de soare.

După recoltarea culturii, solul trebuie spălat. În timpul perioadei de cultură, substanţele nutritive sunt absorbite de absorbite de rădăcinile plantelor, iar sărurile "în plus" se depun. Atunci când apa se evaporă din sol, sărurile se acumulează pe stratul arabil, până la nivelul rădăcinilor. Solul, încetul cu încetul, devin salin.

Stropirea prin aspersiune cu tuburi permanente este o metodă foarte răspândite udare în sere. Dacă tuburile sunt plasate sub pământ, plantele nu se udă, şi vor fi mai puţine riscuri de contaminare fungică. Dacă tuburile sunt plasate deasupra plantelor, irigarea se face dimineaţa, pentru ca plantele să nu rămână umede peste noapte.

Irigarea cu picătura, la rădăcina fiecărei plante, câştigă foarte mult teren. Prin această metodă se economiseşte 30-70% din cantitatea de apă.

7. Alegerea culturii, îngrijiri, mână de lucru şi randament

Sub folie se pot cultiva: lăptuca şi căpşunile, sparanghelul alb.

Sub tuneluri joase se cultivă: lăptuci, napi, ridichi, varză chinezească.

Culturile pentru sere înalte: tomate, castraveţi şi vinete. Acestea pot atinge cu uşurinţă 2 metri dacă sunt susţinute de corzi legate de sârme orizontale aflate la înălţime.

Cultura legumelor cere foarte multă muncă. Pentru un hectar de legume se pot calcula 800 de zile de lucru, uneori şi mai mult.

Citeşte mai mult!

miercuri, 14 decembrie 2011

Două glosare terminologice de termeni agricoli

Cei care în ultima vreme au făcut lecturi permaculturale în original au avut vreme să constate cât de limitate sunt chiar şi cele mai bune dicţionare englez-român şi francez-român. Asta ca să nu vorbim de situaţiile în care echivalenţele lingvistice sunt prea vagi, inadecvate sau pur şi simplu eronate.

Pentru toţi cei care se luptă cu aceste probleme am pornit două glosare pe Google Docs. Fişierele pot fi consultat de către toţi cei interesaţi, pot fi aduse la zi cu mare uşurinţă iar cei care doresc să contribuie trebuie să-mi scrie un mail la riliescu2000 at yahoo dot com pentru a obţine drepturi de acces.

Glosarul francez-român se găseşte aici. Glosarul englez-român este aici. Spor la citit !
Citeşte mai mult!

J.B. Schiere, Creşterea iepurilor (note de lectură)

1. Introducere

Cantitatea de carne furnizată de un iepure este suficient de mare încât să fie consumată de o familie, şi suficient de mică încât să fie consumată la o masă, fără să solicite vreun mijloc de conservare.

Bălegarul de iepure poate fi folosit în grădină.

Masculii şi femelele se separă imediat ce este posibil, după înţărcare.

Iepurele este animal de noapte şi are nevoie de odihnă în timpul zilei.

2. Rasele de iepuri

Rasele locale par să fie rase uşoare (2-3 kg la vârstă adultă). Însă adesea iepurii rămân mici în ciuda unui potenţial genetic care le-ar permite să fie mari. Cauzele sunt: alimentaţia deficitară, bolile, înmulţirea precoce şi prea frecventă, lipsa de îngrijire. Înainte de a încerca să importăm iepuri mari şi frumoşi, este preferabil să dăm raselor locale hrana şi îngrijirile de care au nevoie.

Iepurii raselor mari nu sunt întotdeauna avantajoşi. Se înmulţesc târziu (9 luni), în condiţiile în care rasele medii încep de la 6 luni. Sunt rare familiile care pot consuma la o masă 4 kg de carne (produsul unui iepure de 9 kg). De exemplu, Uriaşul de Flandra are o aparenţă fizică foarte bună, însă fecunditatea şi prolificitatea sa sunt scăzute, este sensibil la boli şi conţine mai mult os şi intestine decât rasele medii (neo-zeelandez şi californian).

Aceste din urmă rase sunt recomandate creşterii în regim familial pentru producţia de carne.

3. Selecţia iepurilor reproducători

Starea de sănătate a iepurilor se recunoaşte după mai mulţi parametri:
a) piele fină, urechi drepte, ochi vii, respiraţie calmă;
b) fără cruste în jurul ochilor şi a nasului, pe marginea şi în interiorul urechilor ;
c) picioarele trebuie examinate pentru a fi siguri că nu prezintă malformaţii ;
d) anusul nu trebuie să prezinte urme de diaree;
e) abdomenul trebuie să nu fie buretos, ci moale şi fin la pipăit ;
f) nasul şi lăbuţele dinainte murdare ar putea indica o afecţiune a căilor respiratorii.

Determinares sexului la iepurii tineri: plasaţi animalul pe spate şi puneţi câte un deget de fiecare parte a organului său genital (unul spre coadă şi unul spre abdomen). Apăsaţi încetişor şi alungiţi organul: dacă este iepuroaică, va apărea o fantă lungă; dacă este mascul, un mic penis curbat.

4. Împerecherea şi fătarea

Maturitatea sexuală a masculilor survine la vârsta de 4-5 luni pentru rasele uşoare şi 9-12 luni pentru rasele grele. O reproducţie bună are nevoie de 1 mascul pentru 10 femei. Iepuroaicele sunt mai precoce decât iepurii. O iepuroaică sănătoasă poate fi folosită ca reproducător până la 2,5 - 3 ani.

Împerecherea trebuie să se efectueze pe răcoare (devreme dimineaţa sau seara târziu). Iepuroaica este dusă la iepure şi nu invers. Împerecherea a avut cu adevărat loc dacă masculul cade lateral sau pe spate. Adesea scoate un strigăt caracteristic.

Dacă monta nu are loc în primele minute este preferabil ca cei doi să nu fie lăsaţi împreună şi să se reînceapă operaţiunea mai târziu.

După două săptămâni de la montă, femela îşi smulge părul de pe burtă şi pregăteşte cuibul de fătare. Dacă este o sarcină falsă, poate fi dusă la iepure în vederea repetării montei.

Durata gestaţiei este de aproximativ 4 săptămâni. Fătarea are loc în general dimineaţa. Canibalismul are loc dacă mama este înspăimântată, îi lipseşte apa sau mineralele. Dacă la a doua fătare o iepuroaică mănâncă sau muşcă noii-născuţi, este preferabil să se renunţe la ea.

Iepuroaica le dă micuţilor să sugă doar o dată pe zi. Fraza “iepuroaica mea nu are grijă de pui" este pronunţată adesea de începători, fără nici un fundament. Puii părăsesc cuibul la 2 săptămâni, şi pot fi înţărcaţi la 4-6 săptămâni.

Chiar dacă biologic iepuroaica poate fi montată chiar în ziua în care a fătat, este mai bine ca între două monte intervalul să fie de 10-12 săptămâni. Rezultatul este mai bun, pentru că iepuroaica va făta mai mulţi pui şi mai sănătos.

5. Adăposturile

Pentru creşterea unui număr mai mare de iepuri, într-o clădire adăpostind mai multe cuşti, este mai bine ca aceasta să fie construită pe un teren nisipos şi bine drenat decât pe un teren umed. Iepurii produc şi ei aer umed. Pereţii deschişi favorizează aerisirea. Trebuie evitată acumularea de bălegar şi de urină în cadrul clădirii.

Cuştile iepurilor nu trebuie să-i expună direct la soare.

6. Cuştile individuale

Atunci când se ia decizia în favoarea unei cuşti, trebuie ţinut cont de mai mulţi factori:
a) microclimat favorabil;
b) bună protecţie împotriva prădătorilor;
c) utilizare facilă;
d) curăţare facilă.

Dăunătorii sunt o problemă foarte importantă. Şobolanii, pisicile, câinii, şi chiar copiii înspăimână iepurii.

Cuştile trebuie să aibă o adâncime de 0,75 cm. Pentru rasele medii lăţimea trebuie să fie de 1 m. Înălţimea trebuie să fie minim de 0,7 m.

7. Alimentaţie

Daţi hrana seara, pentru că iepurele este animal nocturn. Nu schimbaţi brusc hrana. Nu vă neliniştiţi dacă iepurele refuză o hrană bună. Acest animal este cunoscut pentru refuzurile sale imprevizibile.

Furajul verde nu trebuie să fie prea umed pentru a nu deranja stomacul, cauzând tulburări, diaree şi moarte. Cel mai bine este să se dea iarbă tăiată cu o zi înainte şi uscată pe acoperişul cuştii.

Iepurele practică pseudo-rumegarea (coprofagia), adică consumarea de excremente. Dimineaţa devreme produce bălegar moale care seamănă mai degrabă cu nişte cârnăciori lungi şi umede decât cu nişte biluţe uscate. Pe cel moale îl va mânca, neatingându-se de cel uscat.

8. Boli

Bolile intestinale sunt cele mai importante. După acestea vin bolile respiratorii.

Profilaxia bolilor este lucrul cel mai simplu, cel mai puţin costisitor şi cel mai logic. Câteva măsuri utile :
a) evitaţi să cumpăraţi iepuri de pe piaţă, preferând mai degrabă crescătorii şi ţăranii care au construcţii curate şi cu iepuri sănătoşi;
b) iepurii cumpăraţi trebuie ţinuţi în carantină 2 săptămâni ;
c) examinaţi nasul, pleoapele, marginea urechilor, interiorul urechilor (să nu aibă cruste) ;
d) examinaţi excrementele (sunt uscate sau uşor păstoase?);
e) examinaţi nasul şi lăbuţele dinainte (trebuie să fie curate);
f) controlaţi mirosul cuştii (diareea are un miros dezagreabil);
g) alegeţi un model de cuşcă uşor de curăţat;
h) aerul din clădire trebuie să fie curat.

Blăniţele care nu sunt de calitate pot fi puse în grămada de compost, unde aduc un important aport de azot şi fosfor.

Citeşte mai mult!

Laura van Schöll, Cum să gestionezi fertilitatea solului (note de lectură)

Introducere

Producţiile au diminuat, iar agricultorii doresc să ştie cum să regăsească nivelul recoltelor precedente. Lipsa de fertilitatea solului antrenează o scădere a producţiilor şi favorizează în egală măsură dezvoltarea numeroaselor boli ale plantelor. Dacă fertilitatea este mediocră, plantele sunt lipsite de forţă şi devin mai sensibile la boli şi la paraziţi.

Prezenţa materiei organice în sol este esenţială pentru a-i menţine fertilitatea. materia organică este compusă din reziduuri de plante şi cadavre de animale, la care se adaugă humusul. Microorganismele din sol transformă reziduurile în humus.

Pentru a reda fertilitatea solului, trebuie să începem prin a păstra materia organică ce se află în sol.

Partea I. Fertilitatea solului şi practici agricole

2. Introducere


Practicile agricole care trebuie utilizate pentru creşterea fertilităţii solului sunt:
a) mulcirea;
b) îngrăşămintele verzi;
c) culturile asociate;
d) perioadele de pârloagă verde;
e) agricultura forestieră.

Mulcirea, culturile asociate şi agricultura forestieră au ca scop păstrarea solului acoperit pentru ca să se evite astfel evaporarea şi deshidratarea.

Arborii, care constituie o parte din sistemele agroforestiere, permit utilizarea substanţelor situate în straturile cele mai profunde ale solului.

Materia organică are numeroase proprietăţi care permit ameliorarea fertilităţii solului şi a structurii acestuia:
a) reţine multe substanţe nutritive;
b) reţine multă apă;
c) ameliorează structura solului;
d) stimulează creşterea organismelor din sol.

Humusul este materie organică complet descompusă, care dă o culoare închisă solului. Humusl este la rândul său descompus de organismele din sol.

Viteza de descompunere a materiei organice depinde în mare măsură de climă. Dacă aceasta este caldă şi umedă, materia organică se descompune mai repede decât dacă este rece sau uscată.

Avantajele arderii vegetaţiei pentru a pregăti terenul în vederea următoarei culturi:
a) se economiseşte multă muncă;
b) nu mai este necesar de îndepărtat vegetaţia de pârloagă şi buruienile;
c) cenuşa conţine numeroase substanţe nutritive sub o formă imediat utilizabilă;
d) prima recoltă de după arderea pârloagei este în general bună.

Totuşi, după câteva sezoane se constată efectele negative ale arderii vegetaţiei la nivelul substanţelor nutritive şi al fertilităţii solului. În cursul arderii se degajă în atmosferă mari cantităţi de azot şi de sulf care sunt pierdute pentru sol. Fosfatul din cenuşă se fixează pe particule de sol şi deci nu mai este disponibil pentru plante. Arderea regulată duce la diminuarea materiei organice proaspete, ceea ce are efecte negative pe termen lung. Solul nu mai are protecţie, riscă să fie acoperit de o crustă sau să fie supus eroziunii hidrice şi eoliene. Cenuşa este foarte uşoară şi e rapid dusă de vânt şi de ape.

Absenţa stratului vegetal al solului creşte considerabil temperatura acestuia în timpul zilei, ceea ce este nefast pentru organismele solului şi germinaţia seminţelor. Solul devine cald, uscat şi lipsit de microorganisme, în vreme ce plantele necesită un sol răcoros, umed şi bogat în microorganisme.

Pentru a se alege care practică agricolă este mai eficace, e important să luăm în consideraţie clima şi pantele eventuale ale terenului. În zonele umede unde plouă de-a lungul anului, îngrăşămintele verzi sunt adesea preferabile mulciului. Pe de altă parte, mulcirea este foarte avantajoasă în zonele subumede, pentru că nu rivalizează cu sursele de apă ale culturii principale.

3. Mulcirea

Mulcirea constă în acoperirea solului cu materie organică, precum resturi de plante, paie sau frunze, sau alte materiale: plastic sau pietricele.

Obiectivele sunt:
a) ameliorarea infiltrării;
b) protecţia solului împotriva eroziunii hidrice şi eoliene şi a deshidratării;
c) prevenirea supraîncălzirii solului;
d) creşterea nivelului de umiditate în sol.

Şi, dacă este vorba despre mulcire cu materie organică:
e) creşterea sau conservarea nivelului de materie organică în sol;
f) o mai bună utilizare a substanţelor nutritive conţinute în îngrăşămintele chimice;
g) stimul pentru organismele solului.

Avantajele mulcirii:
a) acoperind solul cu un strat de mulci se împiedică formarea unei cruste la suprafaţă; în plus vânturile violente nu mai iau cu ele particule de sol;
b) stratul de paie previne deshidratarea solului, crescând concomitent infitrarea apei în sol;
c) un sol neacoperit poate atinge temperaturi foarte înalte în timpul zilei ; stratul de paie asigură protecţia împotriva caniculei ;
d) descompunerea paielor creşte nivelul de materie organică a solului.

Inconvenientele şi limitele mulcirii:
a) anumite organisme beneficiază într-o asemenea măsură de creşterea umidităţii solului şi de protecţia împotriva temperaturilor ridicate, încât proliferează sub stratul de paie;
b) utilizarea paielor poate duce la creşterea riscului de apariţie a paraziţilor.

Se poate semăna prin stratul de paie, depunând seminţele prin găuri făcute special în acest scop. Aceste găuri se acoperă apoi, pentru ca păsările să nu scotocească după seminţe. Dacă stratul de mulci este prea gros, tinerelor plante le va fi greu să-l străbată.

4. Aportul de îngrăşăminte verzi

Această metodă constă în introducerea în pământ a plantelor verzi, nelignificate. Poate fi vorba despre plante care au crescut concomitent cu cultura principală, buruieni dintr-o pârloagă, sau frunzele arborilor.

Avantajele îngrăşămintelor verzi:
a) în cursul creşterii, aduc aceleaşi avantaje ca şi mulciul;
b) spre deosebire de mulci, absorb substanţele nutritive şi împiedică să fie spălate într-un moment în care nu există nici o cultură principală; când sunt incorporate în sol, eliberează substanţele pe care le-au incorporat;
c) îngrăşămintele verzi au un efect pozitiv asupra structurii solului graţie penetrării cu sistemele lor radiculare, stimulând dezvoltarea organismelor solului.

Inconvenientele şi limitele îngrăşămintelor verzi:
a) este o investiţie în timp şi muncă ce nu oferă avantaje evidente, precum banii şi mâncarea;
b) există o alternativă mai uşor de introdus: cultura asociată cu un îngrăşământ verde; pentru a evita concurenţa după substanţe nutritive, se plantează îngrăşăminte verzi mai târziu decât cultura principală.

Îngrăşămintele verzi sunt în general înglobate în sol cât timp sunt încă tinere şi bogate în apă. După câteva luni, micro-organismele le descompun complet. Dacă îngrăşămintele sunt mai dure, descompunerea se face mult mai lent, dar va dura mai mult.

5. Culturi asociate

Această metodă constă în cultivarea a două sau mai multe culturi pe acelaşi câmp. Combinând culturi cu tipuri de creştere diferite, se obţine o mai bună utilizare a luminii, a apei şi a substanţelor nutritive.

Obiectivele culturilor asociate sunt:
a) o creştere imediată a producţiei, spre deosebire de o monocultură, graţie:
a1) unei mai bune acoperiri a solului;
a2) unei utilizări optime a luminii soarelui;
a3) unei creşteri mai eficiente a rădăcinilor;
a4) un supliment de azot (dacă se utilizează fixatori de azot) ;
b) o repartizare a riscurilor de recoltă proastă pe mai multe plante, graţie:
b1) multiplicarea culturilor, dacă una nu merge, cealaltă tot poate aduce ceva;
b2) un efect limitat al bolilor şi al paraziţilor, aceştia atacând o specie, dar nu şi pe cealaltă.

Avantajele culturilor asociate:
a) fiecare cultură, datorită tipurilor de rădăcină diferite, îşi extrage substanţele nutritive şi apa din straturi ale solului şi locuri diferite; utilizarea resurselor este deci mai eficace;
b) se limitează difuzarea bolilor şi a paraziţilor;
c) culturile diferite se seamănă şi se recoltă în perioade diferite, menajând forţa de muncă.

Inconvenientele culturilor asociate:
a) din cauza densităţii plantelor, lupta împotriva bolilor, a paraziţilor şi a buruienilor devine fizic mai dificilă;
b) este greu de mecanizat un sistem de culturi asociate.

Se asociază adesea cerealele şi fasolea.

6. Perioadele de pârloagă verde

În timpul rezervat pârlogii verzi se seamănă sau se stimulează speciile care au calităţi superioare celor care ar creşte spontan în aceeaşi perioadă.

O astfel de perioadă permite restabilirea mai rapidă a fertilităţii solului. Inconvenientul este că agricultorii trebuie să investească bani şi timp semănând specii care nu le vor aduce nici un avantaj financiar.

Metoda constă în semănarea sau stimularea speciilor care au caracteristicile următoare:
a) acoperirea rapidă a solului;
b) producţie ridicată de biomasă;
c) fixarea azotului;
d) dezvoltarea unui sistem radicular profund;
e) fără riscuri de împrăştiere pe câmpurile vecine, sub forma de seminţe purtate de vânt;
f) uşor de incorporat în sol;
g) de preferinţă cu produse utilizabile (fructe, ţăruşi, pari, remedii, hrană).

7. Agricultura forestieră

Cuprinde toate formele de utilizare a pământului care constă în a cultiva specii lemnificate (arbori şi arbuşti) în asociere cu o altă vegetaţie sau animale.

Obiectivele cele mai importante sunt:
a) împiedicarea pierderii de substanţe nutritive;
b) furnizarea unei protecţii împotriva eroziunii eoliene şi hidrice;
c) furnizarea de mulci organic;
d) obţinerea de produse de valoare;
e) un mediu mai adaptat pentru animale.

Avantajele agriculturii forestiere :
a) copacii şi arbuştii au rădăcini mai profunde, care ajung la adâncimi unde plantele cu sisteme radiculare superficiale nu au acces ; substanţele nutritive cad pe sol sub formă de frunze, formând mulci;
b) arborii şi arbuştii formează garduri vii;
c) plantarea de arbori facilitează obţinerea anumitor produse (fructe, furaje, combustibil, produse medicinale, material de tâmplărie şi dulgherie);
d) umbră pentru animale pe perioada caniculei.

Plantele perene cultivate în garduri vii trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
a) să fie uşor de plantat;
b) să aibă o creştere rapidă ;
c) să producă biomasă;
d) să reziste tunderilor frecvente;
e) să fie fixatoare de azot;
f) să aibă un sistem radicular profund (este mai bine să se utilizeze seminţe decât butaşi, căci plantele semănate direct dezvoltă sisteme radiculare mai profunde).

Partea a II-a. Fertilitatea solului şi fertilizarea

8. Introducere : balanţa substanţelor nutritive


Următoarele procese provoacă o pierdere de substanţe nutritive :
a) recolta (toate substanţele);
b) evaporarea (mai ales azot);
c) şiroirea (mai ales azot);
d) fixarea (mai ales fosfor) ;
e) eroziunea (toate substanţele).

Există aport de substanţe nutritive în următoarele procese :
a) descompunerea de materie organică (toate substanţele nutritive);
b) fixarea de azot;
c) expunerea la intemperii (mai ales potasiu şi magneziu);
d) aportul de îngrăşăminte chimice (mai ales azot, fosfor şi potasiu);
e) ploaia.

9. Compostul

Îngrăşământ ideal. În regiunile cu ploi violente, descompunerea se face foarte uşor pe câmp, şi este inutil să se facă o compostare separată.

Avantajele compostului în raport cu mulcirea şi îngrăşămintele verzi :
a) compostarea distruge bolile şi paraziţii, precum şi seminţele buruienilor;
b) şobolanii şi şoarecii îşi pot face cuiburi sub paie şi frunze, însă niciodată în compost;
c) dacă se incorporează în sol îngrăşăminte în zonele cu ploi violente, azotul poate fi spălat;
d) anumite materiale au un raport carbon-azot foarte ridicat, fapt care poate imobiliza azotul; după compostare acest risc dispare ;
e) substanţele nutritive şi materia organică sunt pierdute atunci când se ard reziduurile plantelor sau vegetaţia de pârloagă ; efectul pozitiv al cenuşii nu durează decât un sezon ; compostând materialul, efectul pozitiv durează mult mai mult.

Inconvenientele şi limitele compostării:
a) compostatul cere multă muncă ;
b) raritatea materiei organice şi utilizarea ei cu titlu de combustibil ;
c) atracţia faţă de animale dăunătoare;
d) mirosul poate fi dezagreabil.

Chiar dacă se poate face compost şi fără bălegar, efectul pozitiv al acestuia din urmă este inegalabil. Cea mai bună proporţie este de o parte bălegar la trei părţi deşeuri vegetale.

Grămada de compost trebuie să fie relativ umedă, să aibă consistenţa unui burete umezit. Dacă e prea umed, va putrezi mai degrabă decât să se descompună. Dacă e prea uscat, bacteriile şi mucegaiurile nu se vor putea dezvolta.

Bacteriile şi mucegaiurile au nevoie de ventilaţie. Aceasta se obţine amestecând materiale fine cu materiale brute.

Temperatura grămezii de compost trebuie să fie de 60-70 grade Celsius. Pentru a atinge această temperatură, dimensiunile grămezii trebuie să fie de minim 1 metru înălţime şi 1 metru lărgime. Totuşi, nu trebuie să depăşească 1,5 m înălţime şi 2,5 m lăţime.

10. Gunoiul de grajd

În general este vorba despre excremente animale amestecate cu paie şi frunze.

Gunoiul proaspăt care iese din grajd nu este utilizabil imediat. În primele etape ale descompunerii sunt eliberate anumite substanţe care riscă să frâneze creşterea plantei şi să ardă frunzele.

Avantajele conservării gunoiului de grajd înainte de răspândirea pe câmp:
a) raportul carbon - azot diminunează;
b) substanţele nocive eliberate în primele etape ale îmbătrânirii sunt eliminate;
c) seminţele de buruieni sunt descompuse lent şi-şi pierd puterea germinativă;
d) puţine substanţe nutritive sunt pierdute din cauza şiroirii şi a evaporării ;
e) bălegarul vechi este mai uşor de transportat.

Partea a III-a. Cadrul teoretic

12. Substanţele nutritive ale plantelor


Substanţele nutritive de care o plantă are nevoie pentru a-şi duce la capăt un ciclu integral de creştere se numesc substanţe nutritive esenţiale. Un deficit al uneia dintre acestea din urmă va avea consecinţe pentru plantă (ex: absenţa florilor, a seminţelor sau a bulbilor). Plantele absorb şi substanţe de care nu au nevoie (sodium) sau care riscă să fie nocive (aluminiu sau manganeziu).

Substanţele nutritive esenţiale sunt divizate în două grupe :
a) macroelemente, de care plantele au nevoie în cantităţi mari (C, H, O, N, P, K, Ca, S, Mg) ;
b) oligoelemente, de care plantele au nevoie în cantităţi mici (Fe, Mn, B, Z, Cu, Mo).

Oligoelementele sunt şi ele importante, dar cantităţile necesare sunt atât de slabe încât o carenţă a unuia sau a altuia dintre ele nu se întâmplă decât în situaţii deosebite.

Azotul este important pentru formarea proteinelor plantei, stimulând creşterea tulpinii şi a frunzelor. Dacă lipseşte, frunzele au o culoare verde deschis, sau chiar galbene. O carenţă gravă împiedică înflorirea plantelor.

Fosforul stimulează dezvoltarea rădăcinilor plantelor. Carenţa în fosfor limitează creşterea, planta rămânând închircită. Frunzele sunt verzi-albastre închis. Anumit plante iau o tentă violacee.

Potasiumul este necesar fermităţii plantei. Îi dă forţă şi o dotează cu un sistem radicular dezvoltat. Plantele lipsite de potasium rămân mici şi slabe iar frunzele lor cad. Pe frunze apar pete deschise la culoare, apoi întreaga frunză se colorează în maro. Plantele sunt mai puţin rezistente la secetă şi se usucă mai repede.

Sulful este necesar formării de compuşi organici, de vitamine şi de alţi compuşi ai plantelor. Simptomele sunt aceleaşi ca şi la carenţa de azot. Creşterea plantei este frânată şi tijele sunt rigide, lemnificate şi subţiri.

Carenţa în calciu se manifestă prin frunze galbene, deformate şi mici. Rădăcinile sunt mici şi riscă să putrezească. Tulpina este moale.

Carenţa în magneziu se manifestă prin pete colorate pe frunze, şi riscă să întârzie coacerea seminţelor.

13. Caracteristici importante ale solului

Jumătate din sol este constituită din particule solide şi materie organică. Cealaltă jumătate este formată din pori.

Particulele solide se clasifică în :
a) pietricele şi pietre (mai mari de 2 mm) ;
b) nisip (mai mici de 2 mm) ;
c) nămol (între 0,002 mm şi 0,050 mm) ;
d) argilă (sub 0,002 mm).

Particulele de argilă sunt cele mai mici din sol. Sunt în măsură să absoarbă substanţele nutritive şi să le reţină. Porii dintre particulele de argilă sunt foarte mici. Argila se dilată când este umezită. Rămâne compactă. Este foarte solidă şi foarte dură.

Lutul este la jumătatea distanţei dintre argilă şi nisip. Absoarbe greu substanţele nutritive. Nu aderă, semănând cu talcul când este uscat şi cu săpunul când este înmuiat.

Particulele de nisip pot fi distinse cu ochiul liber. Absorb foarte puţin substanţele nutritive. Porii care le separă sunt mari, de aceea nu au aderenţă.

Insectele şi micro-organismele care trăiesc în sol au un efect pozitiv asupra structurii solului.

În general, materialul organic vechi şi grosier are un raport carbon – azot ridicat, altfel spus conţinutul său în azot este scăzut. Pe de altă parte, materialul proaspăt şi suculent are un conţinut ridicat de azot.

Atunci când se evaluează disponibilitatea unui sol pentru agricultură, se iau în calcul următorii factori:
a) textura şi structura solului;
b) prezenţa straturilor impermeabile ;
c) nivelul de materie organică şi de viaţă în sol;
d) rezervele în substanţe nutritive;
e) nivelul pH-ului.

Un sol care conţine pori de dimensiune diferită este bun. Dacă porii sunt toţi fie mici, fie mari, structura solului este mediocră.

Se poate determina categoria de structură a solului efectuând câteva teste simple :
a) se formează o biluţă de 2,5 cm diametru pornind de la conţinutul unei linguriţe de pământ fin;
b) se toarnă apă, picătură cu picătură, până pământul începe să se lipească de mână ;
c) cum este solul la pipăit : granulos sau lipicios?
d) încercaţi să formaţi un cubuleţ cu pământul;
e) încercaţi să rulaţi cubuleţul; dacă izbutiţi, cum este suprafaţa noii forme, strălucitoare sau ternă?
f) încercaţi să faceţi un ineluş din rulou;
g) pornind de la ineluş, vedeţi dacă solul este lipicios, friabil sau se dezagregă, când este umed şi când este uscat.

Dacă solul este nisipos: este foarte granulos, nu murdăreşte degetele, nu se poate alcătui nici o formă geometrică, nu aderă nici când este umed, nici când este uscat.

Dacă solul este nisipos-lutos: este foarte granulos, formează cubuleţe lipsite de soliditate, dar nu rulou sau ineluş, are puţină coeziune la umezeală dar deloc dacă este uscat.

Dacă solul este lutos: se prezintă ca o pudră fină, poate forma cubuleţ, formează un rulou neregulat cu suprafaţă mată, nu formează ineluş, când este umed prezintă proprietaţi de săpun, iar când este uscat este prăfos.

Dacă solul este argilos-nămolos: este lipicios, se formează cubuleţ şi rulou cu suprafaţă strălucitoare, dar nu şi inel, când este umezit este foarte dur, iar când se usucă are duritate mică spre normală.

Dacă solul este argilă uşoară: nu este deloc granulos, doar lipicios, face cubuleţ solid, face rulou cu formă bună şi suprafaţă strălucitoare, face inel pe suprafaţa căruia apar fisuri, dacă este umed e foarte dur, uscat devine şi mai dur, fără praf.

Dacă solul este argilă grea: este foarte lipicios, face cub solid, face rulou cu formă bună şi suprafaţă strălucitoare, face inel fără fisuri, dacă este umed e foarte dur, uscat devine şi mai dur, fără praf.

Solurile nisipoase sunt afânate şi friabile. Au ventilaţie şi drenaj bun, sunt uşor de lucrat indiferent de gradul de umezeală. Dezavantajul este că reţin greu apa şi substanţele nutritive pentru plante.

Un sol care are aceeaşi cantitate de argilă, de nămol şi de nisip se numeşte sol lutos. Acest sol ideal reţine bine apa şi substanţele nutritive, are un drenaj bun şi o ventilaţie adecvată, şi este uşor de lucrat.

Argilele negre şi brune au pori mici, drenajul şi ventilaţia lor sunt proaste.

Citeşte mai mult!

luni, 12 decembrie 2011

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 6)

Cursul 6 poate fi downloadat de aici.

Tema cursului este proiectarea permacologică.

Etapele proiectării (diferite abordări):
a) procesul ştiinţific;
b) procesul lui Toby Hemenway;
c) procesul lui Koberg şi Bagnall;
d) procesul New Age.

Etapele proiectării ştiinţifice :
a) observă;
b) construieşte ipoteze ;
c) testează;
d) analizează rezultatele;
e) formulează concluzii.

Etapele proiectării la Toby Hemenway:
a) observă;
b) vizualizează;
c) planifică (proiect conceptual şi proiect schematizat);
d) dezvoltă;
e) implementează.

Etapele proiectării la Koberg şi Bagnall, în The Universal Traveler :
a) acceptă responsabilitatea ;
b) analizează ;
c) defineşte problema ;
d) propune idei ;
e) alege ;
f) implementează ;
g) evaluează.

Etapele proiectării New Age :
a) dezvăluie;
b) acordă atenţie la ceea ce trezeşte emoţie şi transmite sens;
c) spune-ţi adevărul;
d) nu te ataşa de rezultat.

În etapa primordială trebuie consultate hărţile proprietăţii. Se face analiza sectorială (amplasarea pe hartă a energiilor "sălbatice”: soare, vânt, apă, viaţa sălbatică, pante, zgomot, lumini, umbre, etc).

Trebuie să ştim poziţia terenului în raport cu soarele, şi poziţia soarelui în raport cu terenul la solstiţii şi echinocţii.

Aplicaţie pentru studierea luminii solare pe un anumit teren: se pune un băţ în pământ, şi se marchează cu creta în jurul său un cerc. Dimineaţa, înainte de răsărit, observatorul aşteaptă ca umbra băţului să se intersecteze cu cercul. Atunci când se intersectează, se marchează Estul. La asfinţit, umbra băţului se intersectează în punctul care se îndreaptă spre Vest. Perpendicular cu direcţia Est-Vest se însemnează linia Nord-Sud.

La echinox, soarele trebuie să cadă perpendicular pe panourile fotovoltaice, pentru a obţine maximul de energie solară. Pentru aceasta, unghiul acoperişului trebuie să fie egal cu latitudinea. Momentul de referinţă este iarna pentru că strălucirea soarelui este minimă în acest anotimp.

Cuplul ideal pentru energie alternativă este: fotovoltaice pe perioada verii, turbină de vânt pentru iarnă.

Conturul este o linie care leagă toate punctele cu elevaţie similară aflate deasupra sau dedesubtul unei elevaţii asumate sau fixe.

Aplicaţie: analiza unui proiect de fermă culturală implementat în statul american Carolina de Nord.

Citeşte mai mult!

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 5)

Cursul 5 poate fi downloadat de aici.

Tema acestui curs este importanţa pădurilor şi a copacilor

Recomandare video: "The End of Suburbia”.

Este o prostie să găteşti vara în casă, să încălzeşti casa în timpul caniculei, apoi să porneşti instalaţia de aer condiţionat ca să răceşti casa. Este mult mai logic să ai o bucătărie de vară afară.

Harta mondială biomică (un biom est un tip anume de biosistem). Sunt 11 biomuri majore:
a) tundra (nordul Rusiei, nordul Canadei) - subsol îngheţat (permafrost) ;
b) pădurea boreală sau taiga (nordul Rusiei, nordul Canadei, nord-estul SUA) – dominate de conifere ;
c) pădurea temperată de foioase (estul SUA, Europa);
d) pădurea tropicală (nordul Africii de Sud, sud-estul şi sudul Asiei, Africa sub-sahariană) ;
e) tufişurile mediteraniene ;
f) deşertul extrem (Sahara, restul deşerturilor lumii) ;
g) savana ;
h) pădurile temperate (preeria) ;
i) regiunile alpine;
j) mlaştinile, deltele;
k) vegetaţia acvatică.

Rosemary Morrow : “Fără copaci nu putem locui pe pământ.”

În cultura euro-americană modernă, tratăm copacii ca pe nişte resurse. În cultura chineză, cedrul este simbolul masculinităţii, iar salcia este simbolul feminităţii. Înflorirea cireşilor este în Japonia festival naţional.

În cultura franceză, simbolizată de Versailles, a apărut ideea controlării naturii.

Costul unei păduri este imposibil de estimat. La fel este şi distrugerea ei. Ştim că dispariţia pădurilor atrage pierderea apei, a substanţelor nutritive, a solului, probleme legate de salinitate, inundaţii, secetă locală, distrugerea habitatului şi destabilizarea climatului. Cât costă aceste lucruri?

Atunci când tăiem un cap, pleacă mult mai mult decât nişte scândură.

Lectură recomandată: Robert Hart, Forest Gardening

Robert Hart: "Pădurea este o fiinţă vie formată din mai multe părţi: copaci, păsări, animale, insecte, sol, apă, ciuperci, etc. Nu e o acumulare a unor părţi diferite, ci o fiinţă."

Bill Mollison: "Copacii sunt pentru pământ cei mai importanţi translatori şi moderatori ai intrărilor energetice."

Singura barieră serioasă împotriva vântului sunt copacii.

Arborii modifică temperatura prin intermediul transpiraţiei şi al fotosintezei.

Fără copaci, circuitul apei în natură este perturbat. Dacă distrugem pădurea, creeăm deşerturi. Norii se formează din transpiraţia copacilor. Concomitent, pădurea protejează solul de energia de impact a picăturilor de ploaie.

Pădurea şi iazurile produc sol foarte rapid.

Citeşte mai mult!

Aurelia Coroian, Cristian Ovidiu Coroian, Bivoliţa, sursă importantă de lapte (note de lectură)


Capitolul I. Exploatarea bivoliţelor pentru producţia de lapte

Ferma TNP Mesendorf, atestată ca având caracter ecologic. Efectiv de 145 de capete, suprafaţă agricolă de 682 ha.

Hrănire cu masă verde pe pajişte şi 3-4 kg de ovăz zilnic per animal la lactaţie.Programul de hrănire este respectat cu stricteţe datorită faptului că bivoliţele sunt animale dificile şi orice schimbare poate să conducă la scăderi ale producţiei de lapte.

După efectuarea mulsului de dimineaţă bivoliţele sunt scoase la păşune, unde există apă pentru adăpare şi îmbăiere şi revin doar seara pentru muls şi adăpostire.

Pentru bivoliţele întreţinute pe păşune în timpul verii se consideră că mişcarea efectuată este suficientă, iar în timpul iernii sunt scoase pe padocul amplasat lângă adăpost pentru efectuarea mişcării zilnice. În sezonul de vară datorită temperaturilor ridicate, pe păşune sunt locuri unde există posibilitatea îmbăierii, deoarece temperaturile ridicate pot produce
scăderea producţiei de lapte, reducerea apetitului şi modificări ale indicilor fiziologici.

Ca urmare a particularităţilor morfofuncţionale ale pielii şi a coeficientului mai scăzut de toleranţă faţă de căldură a bubalinelor, în sezonul de vară şi îndeosebi în perioadele mai calde ale acestuia, o măsură importantă o reprezintă asigurarea posibilităţilor de îmbăiere sau de duşare a bivoliţelor.

Citeşte mai mult!

duminică, 11 decembrie 2011

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 4)

Cursul 4 poate fi downloadat de aici.

Repere care trebuie urmărite la sistemele fizice:
a) mâncare;
b) apă;
c) adăpost
d) energie
e) resurse materiale şi reciclare.

Aplicaţie: Prezentarea casei cu grădină a lui Will Hooker şi a cerinţelor care au condiţionat achiziţionarea ei: să nu fie mai departe de 1 milă de universitate (pentru a nu cheltui bani pe transport), să fie cu faţa spre sud (pentru a avea un spaţiu excelent pentru grădinărit), preţul ei să nu depăşească 100.000 de dolari. Fotografiile arată evoluţia în timp a grădinii.

Ca să produci mâncare ai nevoie de minim 6 ore de soare asupra unui loc. Dacă ai 9-12 ore e de-a dreptul perfect.

Aplicaţie: "gardul belgian” (suport pentru meri pitici care în timp alcătuiesc un gard ce produce mere).

Aplicaţie: Prezentarea instrumentelor de captare pasivă a energiei ambientale utilizate de Will Hooker în casa proprie.

Bill Mollison s-a întrebat ce operaţiune domestică înghite la nivel global echivalentul energiei produse de toate centralele nucleare din lume? Răspunsul este: uscatul rufelor. A scoate o sârmă afară şi a usca rufele spălate afară, la soare şi vânt, reprezintă deci o economie deloc neglijabilă de energie electrică.

Aplicaţie: Prezentarea coteţului de găini. Funcţiile găinilor într-o mică grădină. Amplasament.

Pentru a proteja un stalp din lemn, partea din pământ se carbonizează.

Video recomandat: Keeping Up with the Harvest

Fructele de soc sunt un excelent imunizator. Socul trebuie tăiat în fiecare an, şi va recupera atât cât să poată fi cules cu uşurinţă. Dacă este lăsat în voie, creşte prea înalt şi devine dificil sau chiar imposibil de cules.

Video recomandat : Heanvely Peach Preserves

Aplicaţie : Cultivarea de ciuperci de copac.

Aplicaţie : « Cele trei surori » (porumb, fasole şi dovleac).

Aplicaţie: Răzoare (raised beds) din deşeuri de lemn (stejar).

Aplicaţie : Tehnici de colectare a apelor. Dacă butoiul de apă este alb, trebuie acoperit cu vopsea, pentru că soarele luminează apa şi apar alge.

Aplicaţie : Construirea unui mic iaz de grădină.

Aplicaţie : Construirea unui foişor (de câteva ori).

Aplicaţie: Construirea unui cuptor din lut.

Aplicaţie: Construirea spiralei ierburilor.

Grădinile trebuie să fie estetice. E o obligaţie, frumosul trebuie să facă parte din viaţa noastră.

Citeşte mai mult!

Aurelia Coroian, Creşterea bubalinelor pentru producţia de lapte (note de lectură)


Editura Bioflux, Cluj-Napoca, 2009

Bubalinele sunt de neînlocuit în teritoriile cu climat cald şi umed, unde s-au format (America de Sud şi Africa).

În multe ţări, bivolii reprezintă principala forţă de tracţiune în agricultură, mai ales în cultura trestiei-de-zahăr şi a orezului.

Capitolul I. Orientări privind creşterea bubalinelor pentru producţia de lapte pe plan mondial şi naţional

1.1 Direcţii şi orientări în creşterea bubalinelor pe plan mondial


Există două mari tipuri de bivoli: tipul « de baltă » şi tipul « de râu ». Bivolii de baltă sunt mai favorabili pentru tracţiune, pentru cultivarea orezului. Al doilea tip este mai favorabil pentru producţia de lapte.

Bivoliţele au producţii anuale de 400-1500 kg de lapte, cu 7-8% conţinut de grăsime. Rasele ameliorate urcă şi peste 2000 kg de lapte.

1.2. Probleme şi orientări în creşterea bubalinelor pe plan naţional

Creşterea bubalinelor în România este o activitate tradiţională, cu direcţie de producţie mixtă, acestea fiind crescute şi exploatate pentru lapte-carne, dar această specie se utilizează şi ca forţă de tracţiune în efectuarea unor activităţi agricole şi de transport.

În prezent majoritatea bubalinelor se cresc în zona de centru şi nord-vest a ţării, aproximativ 96%.

România este a doua ţară crescătoare ca mărime a efectivelor de bubaline din Europa. Rasa românească de bubaline este răspândită în proporţie de 97% în zona de centru şi nord-vest a ţării, cu o pondere în judeţul Sălaj (22%), Cluj (18%), Braşov (12.3%), Maramureş (11.5%).

În ultimii 10 ani s-au exportat peste 10000 de juninci şi bivoliţe în diferite ţări din U.E. (Anglia, Germania, Elveţia) datorită faptului că această rasă întruneşte însuşirile favorabile pentru producţia de lapte şi carne. Se cuvine să menţionăm, că în funcţie de zona de creştere, există încă la noi în ţară material biologic foarte valoros.

Capitolul II. Caracterizarea biologică a bubalinelor

Bivolii sălbatici din Africa şi Asia sunt încadraţi în două genuri diferite: Bubalus şi Sygerus, in incompatibilitate fecundantă. Bivolul african nu a dat forme domestice, deşi anumite exemplare pot fi îmblânzite şi înmulţite în captivitate.

Bivolul de baltă se caracterizează printr-un trunchi masiv şi greoi, adânc, voluminos, însă scurt. Capul mare, fruntea lată, botul lat, coarnele cresc în afară, gătul scurt. Bivolul de râu se caracterizează prin trunchi mai suplu, voluminos, faţa lungă, coarnele cresc în jos, dimorfismul sexual este mai pronunţat.

În România există exemplare care pot să ajungă la producţii de peste 3000-4000 kg lapte şi un conţinut mediu în grăsime până la 13%.

Staţiunea de Creştere a Bubalinelor Şercaia

În prezent, 97% din efectiv se întâlneşte în Transilvania, pe văile râurilor Olt, Mureş, Someş şi Criş (în judeţele Sălaj, Cluj, Braşov, Bihor, Maramureş, Sibiu şi Bistriţa-Năsăud), restul de efectiv fiind răspândit în Muntenia (Teleorman, Olt şi Bucureşti),
Oltenia (Vâlcea şi Gorj) în Dobrogea (Tulcea) şi mai puţin în Moldova (Vrancea, Bacău şi Suceava).

Bivoliţele româneşti au fost omologate în anul 1987, sub denumirea de “Rasa de bubaline românească”, deţinând 50% sânge din rasa românească, 37.5% sânge din rasa Murrah şi 12.5% sânge din rasa bulgărească.

Avem tipul de Transilvania, mai înalt (talia 132 cm la bivoliţe), cu lungimea trunchiului relativ mică (139 cm), toracele mai puţin descins (54%), membrele mai lungi şi mai groase (21 cm), făptura mai apropiată de a animalului de tracţiune, faţă de tipul din Câmpia Dunării, care este mai puţin înalt (129 cm), cu formatul corporal dreptunghiular, (110%), mai adânc (55%), cu ugerul mai dezvoltat, membre mai subţiri şi făptura mai uscăţivă.

Temperament liniştit, caracter blând dacă este crescut în efective mici, dar irascibil şi încăpăţânat când este crescut în efective mari.

Producţia de lapte prezintă o medie de 1100 kg, cu o durată a lactaţiei de 8-9 luni.

Cu privire la economicitatea în producţia de lapte aceasta este puţin satisfăcătoare, cu excepţia randamentului laptelui de bivoliţă în unt, care este foarte ridicat. Consumul de hrană este mare (cca. 2 U.N./kg lapte de bivoliţă) şi indicele de lapte este redus.

Capitolul III. Compoziţia chimică a laptelui de bivoliţă

Conţinutul în proteină, lactoză şi cenuşă este mai mare de asemenea în laptele de bivoliţă comparativ cu laptele de vacă. Laptele de bivoliţă are însă foarte puţine substanţe carotenoide (precursoare ale vitaminei A). Aceasta face ca laptele să fie de culoare albă, pe când cel de vacă are culoarea alb-gălbuie. În laptele de bivoliţă, vitamina A este prezentă în locul precursorilor săi.

Grăsimea este unul dintre cei mai importanţi componenţi ai laptelui de bivoliţă în ceea ce priveşte proprietăţile organoleptice dar şi sub aspect nutritiv şi economic, prezintă valori minime în prima lună de lactaţie şi maxime spre sfârşitul acesteia, iar în comparaţie cu celelalte tipuri de lapte prezintă valorile cele mai mari fiind cuprinse între 5.1-9.0%.

Globulele de grăsime din laptele de bivoliţă sunt mai mari decât cele ale laptelui de vacă iar smântâna este mai densă, cu un punct de fuziune mai ridicat şi un indice de iod mai mic decât smântâna din lapte de vacă.

Grăsimea laptelui de bivoliţă este mai săracă în colesterol de 100 de ori faţă de grăsimea laptelui de vacă sau alte specii.

Citeşte mai mult!

vineri, 9 decembrie 2011

Aldin Hilbrands, Piscicultura la fermă (note de lectură)

1. Introducere

Producţia este mai mare într-o fermă integrată decât într-una în care activităţile sunt efectuate separat.

Avantajele agriculturii integrate sunt:
a) reducerea reziduurilor, ceea ce ameliorează mediul local;
b) diminuarea nevoilor de îngrăşăminte chimice, ceea ce creşte beneficiile diminuând costurile;
c) creşterea producţiei de peşte şi legume, ceea ce duce la creşterea consumului menajului şi a veniturilor sale;
d) diminuarea dependenţei vizavi de intranţi de producţie exterioară, ceea ce creşte stabilitatea fermei;
e) creşterea productivităţii şi eficacităţii fermei.

2. Principiile pisciculturii integrate

2.1. Ecologia unui iaz cu peşte

În iaz este disponibilă hrana naturală pentru peşte:
a) plante mici (alge sau fitoplancton);
b) animale foarte mici (zooplancton).

Când sunt prea multe alge, apa este verde. Anumite plante cresc pe fundul iazului, altele plutesc la suprafaţa apei.

2.2. Calitatea apei

Principalii factori care influenţează calitatea apei sunt:
a) temperatura apei;
b) cantitatea de oxigen dizolvată în apă.

Plantele care trăiesc în iaz produc oxigen sub acţiunea luminii solare. Cantitatea de oxigen din iaz diminuează în timpul nopţii. Nivelul de oxigen este cel mai scăzut dimineaţa devreme, şi cel mai ridicat la sfârşitul după-amiezii.

2.3. Aplicarea de îngrăşăminte

Cantitatea de îngrăşăminte adăugată în iaz depinde de numărul peştilor din iaz. Excesul de îngrăşăminte poate duce la lipsa oxigenului şi la moartea peştilor. Îngrăşămintele trebuie aplicate regulat, de preferinţă zilnic, exact în momentul în care nivelul de oxigen este cel mai ridicat.

Un iaz are nevoie de cantitatea de îngrăşăminte optimă pentru ca algele să producă suficient oxigen astfel încât peştii să nu vină dimineaţa la suprafaţa apei în căutare de oxigen.

Simptome ale lipsei de oxigen:
a) bule de aer urcă la suprafaţă;
b) apa este de culoare maro sau gri şi miroase urât.

În mod normal, apa trebuie să fie colorată în verde.

2.4. Fertilizarea fundului iazului

Se aplică înainte de umplerea iazului cu apă. Organismele vegetale şi animale microscopice care trăiesc în sol descompun îngrăşămintele.

2.5. Subprodusele vegetale şi bălegarul

Dacă în iaz nu sunt peşti ierbivori, subprodusele vegetale trebuie compostate. Găinaţul este superior tuturor tipurilor de bălegar, datorită conţinutului de bacterii.

2.6. Alegerea speciilor

Cum peşti din specii diferite mănâncă lucruri diferite, este normal să avem mai multe specii în acelaşi iaz. Este bine să avem specii omnivore, datorită plajei largi de hrănire. Excesul de carnivori poate duce la depopularea iazului.

2.7. Surplus alimentar pentru peşti

Subprodusele cerealiere precum tărâţea de grâu sau de orez, ori orezul măcinat, constituie excelente suplimente alimentare pentru iazurile fertilizate cu bălegar.

3. Material vegetal utilizat pentru alimentarea peştilor şi fertilizarea iazului

3.1. Introducere


Peştii ierbivori sunt capabili să consume direct material vegetal. Dacă plantele acvatice nu sunt disponibile decât în cantitate redusă şi neregulată, cel mai bine este să fie administrate direct peştilor. Dacă sunt din abundenţă şi perioada totală de creştere a peştilor este lungă, atunci este mai bine să fie compostate, sau să fie administrate sub formă de hrană animalelor de fermă al căror bălegar va fi utilizat pentru fertilizarea iazului.

3.2. Compostarea

Hrana compostată este mai stabilă, mai concentrată şi de mai bună calitate, şi conţine mai puţini germeni de boli. Adesea este preferabilă compostarea materialelor vegetale în locul administrării lor directe.

3.3. Plantele terestre

Subprodusele culturilor cerealiere, proaspete, măcinate cât mai fin posibil, sunt un bun aliment pentru speciile de peşti ierbivore şi omnivore. Adesea, plantele terestre utilizate pentru alimentaţia peştilor se cultivă în preajma iazurilor, sau chiar pe digurile iazurilor.

Există posibilitatea plantării de duzi, care sunt utilizaţi pentru hrănirea viermilor de mătase, care produc dejecţii şi piei uscate (după eclozare), care la rândul lor pot fi utilizate pentru hrana peştilor.

3.4. Plantele acvatice

Se cultivă lintea de apă (plantele aparţinând a trei genuri : Lemna, Spirodela şi Wolffia).

3.5. Valoarea nutritivă a plantelor

Conversia este de 30-40, ceea ce înseamnă că un peşte trebuie să mănânce 30-40 kg de plante pentru a obţine un spor de greutate de 1 kg.

4. Rizipiscicultura

Capitol destinat integrării dintre ogoarele de orez şi creşterea peştilor, greu aplicabil în România.

5. Producţie animală integrată pisciculturii

5.1. Bălegarul


Excrementele omeneşti nu se utilizează ca îngrăşământ pentru iazul cu peşte.

Hrana de bună calitate a animalelor va produce un bălegar de bună calitate, iar acesta va influenţa în mod pozitiv gustul peştelui.

În general se administrează cam 1 kg de bălegar uscat pentru 100 mp de iaz pe zi. Adică 2,5 kg de găinaţ proaspăt de găină sau raţă, 4 kg de bălegar proaspăt de porc, 6 kg de bălegar proaspăt de vacă.

După cantitatea de bălegar anual, notăm:
a) vaca produce 6.000-9.000 kg;
b) porcul produce 3.000-4.000 kg;
c) păsările produc 50 kg.

Cea mai bună compoziţie nutritivă (azot, fosfor şi potasiu) este din dejecţiile de pasăre, urmată descrescător de porc şi vacă.

Cantitatea optimă de îngrăşăminte este de 1 kg de bălegar uscat pentru 100 mp/zi.

Un sistem integrat de piscicultură la scară mică ce utilizează îngrăşământul animal va produce suficient pentru a hrăni familia. O fermă cu 30 de raţe pentru 200 mp de iaz obţine 110-290 kg de peşte anual.

5.2. Piscicultura integrată creşterii porcilor

Este bine de construit adăpostul porcilor lângă iaz, în partea superioară, astfel încât dejecţiile să alunece printr-un jgheab în apă. Construirea adăpostului deasupra apei expune porcii la curenţi de aer şi la tulburări respiratorii.

Ciclul de producţie al porcinelor (de la 20 la 100 kg) este de 6 luni. Cele mai multe specii de peşti au un ciclu similar. Dacă se racordează cele două perioade, producţia de gunoi a porcilor creşte în raport cu cererea de furaje a peştilor.

Se pot creşte 1-4 porci pentru 100 mp de iaz.

5.3. Piscicultura integrată creşterii păsărilor

Se utilizează găini, sau raţe, gâşte, curci etc. Coteţul poate fi deasupra apei.

Pentru un ciclu de peşti de 6 luni, se pot creşte 3 rânduri de pui de carne.

Raţele au nevoie de 2 luni pentru a atinge greutatea de sacrificare de 2-3 kg. Gâştele au nevoie de aceeaşi perioadă pentru a atinge 4-4,5 kg.

5.5. Piscicultura integrată creşterii altor animale

Într-o fermă prevăzută cu instalaţie de biogaz, recolta de peşte poate fi dublată plasând bălegarul de vacă în convertizor înainte de a fi utilizat pentru fertilizarea iazului de peşte.

Citeşte mai mult!

Roaba (de Joël Carbonnel)


(Imaginea 1: Utilizare corectă)

Mergeţi şi căutaţi-vă roaba, apoi încărcaţi-o cu uneltele de grădinărit preferate. Cum veţi "conduce" roaba? Am în faţa ochilor un decupaj dintr-un foarte cunoscut magazin de grădinărit, care ilustrează cu ajutorul a două fotografii modul corect şi modul prost de a ridica o roabă. Fotografia din stânga arată o persoană, cu mânerele în mână, picioarele drepte, spatele aplecate, capul pe spate... totul greşit, evidente. Cealaltă, care se presupune că ar reprezenta metoda corectă, arată aceeaşi persoană cu genunchii flexaţi. Plierea genunchilor este bună... însă nu suficientă, căci dacă privim partea superioară a corpului acestei persoane cu roaba, vedem imediat că are capul înclinat înspre spate! Şi dacă privim mai de aproape, se mai poate vedea (şi ne aşteptam la asta) că gâtul şi partea superioară a spatelui formează o adâncitură, în vreme ce partea inferioară a coloanei este puţin curbată. (Este regretabil, dar trebuie mărturisit că cele mai multe dintre fotografiile care ilustrează magazinele de grădinărit arătându-ne grădinari la lucru ar trebui să poarte avertismentul următor: "Atenţie: această postură poate dăuna grav sănătăţii spatelui dumneavoastra!")


(Imaginea 2: Utilizare incorectă)

Sper că nu veţi face la fel. [...] Deci da, flexaţi genunchii, dar nu uitaţi mai ales poziţia capului dumneavoastră. De altfel, indicaţiile privitoare la mijloacele potrivite acestei acţiuni, sau oricare alta, trebuie să vizeze mai întâi “triumviratul” cap-gât-coloană.

În timp ce vă încărcaţi roaba, nu uitaţi să puneţi mai multă sarcină “pe roată”, adică înainte, va fi mai uşor de ridicat şi de deplasat. Când împingeţi roaba, făceţi-o cu braţele drepte şi fără să înclinaţi spatele, mergeţi cu capul sus. Dacă trebuie să înclinaţi corpul, atunci să fie în bloc, de la nivelul gleznei, sau la nivelul şoldurilor, dar spatele trebuie să rămână drept. Mergeţi de preferinţă cu picioarele paralele. Şi gata, daţi-i drumul spre grădină.

[Fragment din lucrarea Joël Charbonnel, Le bon geste. Manuel du jardinnier]

Citeşte mai mult!

joi, 8 decembrie 2011

Joël Charbonnel, Gestul corect. Manualul grădinarului (note de lectură)


Subtitlu: Manualul grădinarului

Introducere


Grădinăritul este antidotul perfect la viaţa modernă a ţărilor noastre industrializate, mecanizate dincolo de cele ale firii, poluate şi betonate.

Grădinăritul nu este o activitate nocivă şi periculoasă. Dimpotrivă, este o activitate care procură o excelentă formă de exerciţiu fizic în aer liber, făcut din mişcări variate şi utilitare. Nu grădinăritul în sine este cauza acestor “pene” corporale. Durerile de spate şi alte tulburări ale sistemului musculo-scheletic nu sunt o fatalitate. Pentru a le evita, grădinarul trebuie să ştie să-şi utilizeze corpul înainte de a şti cum să mânuiască instrumentele şi tehnicile de grădinărit.

Oricare ar fi sarcina îndeplinită, oricare ar fi instrumentul utilizat, grădinarul se serveşte înainte de orice de el însuşi. Atunci când grădinarul sapă, prăşeşte, se apleacă înainte, ridică braţele, îngenunchează, se serveşte de el însuşi. Dar, din cauza unui mod de viaţă industrializat şiurbanizat, şi din cauza unei întreruperi a transmiterii, competenţa privind utilizarea proprie, dobândită cu răbdare de străbunii noştri, s-a pierdut progresiv de-a lungul generaţiilor.


Teorie

I. Utilizarea sinelui

De la om la instrument


Deşi forma generală a unui instrument poate varia ad infinitum, forma sa este în raport direct cu acţiunea foarte specifică aşteptată de la acel instrument. Lege : forma condiţionează funcţionarea.

De la instrument la om

Dacă o enzimă îşi pierde forma, îi dispar concomitent şi proprietăţile sale catalitice. Iar ceea ce este valabil la nivel microscopic, este valabil şi la nivel macroscopic. Există o legătură între forma corpului nostru şi funcţionarea sa.

Frumuseţe şi sănătate

În latină, normal vine de la norma (echer), instrument utilizat de tâmplari şi de zidari pentru a măsura unghiurile drepte. Astăzi, cuvântul este adesea utilizat pentru a denumi ceea ce este comun, curent, obişnuit. Aceasta este o răsturnare a sensului, căci ceea ce este curent este adesea contrariul normalului: cu alte cuvinte, normalitatea este rară.

Există o formă normală, garantă a funcţionării corecte, iar această formă anume constituie frumuseţea.

Frumuseţea fizică naturală nu are nimic în comun cu diferitele mode care adesea impun oamenilor o idee falsă şi dăunătoare în privinţa frumuseţii. Canonul natural este organic, dinamic, elastic şi se poate acomoda cu toate felurile de talii şi constituţii. Paradoxal, frumuseţea poate lua forme variate, dar trebuie întotdeauna să fie circumscrisă în limite foarte precise.

Veriga lipsă: utilizarea

De ce este frumuseţea atât de rară? Ştiinţa actuală genocentrică se risipeşte în studiul genelor, uitând să studieze utilizarea corpului. Şi nu doar structura şi forma contează în cazul unui organism, mai contează şi utilizarea.

Un instrument folosit necorespunzător se va deforma până în punctul în care va deveni inutil. Se spune că bunul artizan poate fi recunoscut după cum arată instrumentele lui. Fără doar şi poate, bunul meseriaş are instrumente bune pentru că ştie să le aleagă, ştie să le utilizeze şi ştie să le păstreze.

Lege: utilizarea condiţionează forma, iar forma condiţionează funcţia.

Noi suntem utilizatorii corpului nostru

Să reînvăţăm să ne utilizăm, pentru că trebuie să admitem că am pierdut aceste cunoştinţe de bază, nu este un lux sau o falsă nevoie, ci pur şi simplu o nevoie de primă necesitate. Preocupat de fabricarea multelor sale instrumente, omul a uitat că primul lucru pe care-l utilizează este el însuşi. Foarte savant în domeniul tehnic, a devenit ignorant în mecanismele proprii “maşinii" sale biologice, şi se sprijină pe alte şi alte maşini care-i reduc utilizarea corpului la mai nimic.

Utilizarea proprie: definiţie

Vrem sau nu, suntem utilizatorii corpului nostru, iar cei care o fac prost vor fi primii care se vor uza, sau vor intra în grevă. Utilizarea priveşte totul şi nu părţile, omul total şi nu omul parţial, fragmentat. Concret vorbind, nu putem diviza "sinele”, căci nu este posibil să utilizezi o parte a corpului fără să afectezi totalitatea, la fel cum nu este posibil să utilizezi corpul şi să laşi deoparte mintea, sau invers.

Lege: nu ne utilizăm corpul, ne utilizăm în întregime pe noi înşine.

II. Anatomia utilizării greşite

Zvâcniri şi tresăriri

În postura tipică a tresăririi (din cauza unei panici de moment), capul şi gâtul sunt proiectate înainte (dar capul este mai în spate în raport cu gâtul), umerii sunt ridicaţi, braţele tensionate, pieptul lăsat şi genunchii flexaţi. Atitudinea finală este una nefirească, a cuiva care "nu stă bine". Din păcate, în zonele urbanizate suntem adesea supuşi unor multitudini de stimulări senzoriale, stresului, precipitării, unui mediu artificial, angoasei, chiar panicii. În faţa unor asemenea stimuli reacţionăm prin tresăriri, iar cu timpul se acumulează efecte care ne cristalizează în poziţia caracteristică provocată de acest reflex.

Gâtul, sau mai exact poziţia capului, a gâtului şi a spatelui constituie cheia comportamentului nostru muscular, a coordonării noastre motrice şi a reflexelor noastre posturale.

Reflecţii despre reflexe

Reflexul de tresărire este unul evident, efectele sale producându-se în mod clar din punct de vedere exterior. Însă există şi reflexe "tăcute", a căror acţiune este discretă.

Să avem tonus – dar nu prea mult

Tonusul muscular este starea de tensiune lejeră în stare de repaus. Un muşchi hipertonic exercită o tracţiune anormală asupra inserţiilor, frânând mişcarea şi deformându-ne corpul.

La animale

Animalele trec dintr-o poziţie într-alta în mod suplu şi armonios, fără eforturi inutile. Toate schimbările de postură cer o redistribuire continuă şi echilibrată a tonusului muscular.

Pisica întotdeauna cade pe picioare datorită reflexului de redresare. Raţa poate sta 16 minute în apnee datorită unei anume poziţii a capului.

La oameni

Ca şi la animale, deşi într-un mod mai puţin evident, poziţia la om a capului în raport cu trunchiul controlează o bună parte din reflexele sale de atitudine şi de redresare şi, în consecinţă, exercită o influenţă considerabilă asupra posturii.

Nivelul lichidului din urechea noastră internă

Canalele semicirculare din urechea internă conţin un lichid numit pendolimfă, a cărui deplasare, provocată de mişcările capului, informează creierul în privinţa orientării capului în spaţiu şi permite contracţiile musculare necesare obţinerii echilibrului corpului în repaus şi-n mişcare.

La animale, poziţia firească presupune orizontalitatea canalului semicircular orizontal. Pentru ca omul să obţină orizontalitatea aceluiaşi canal (deci poziţia corectă), capul său trebuie să fie înclinat înainte în unghi de 30 de grade. Aşadar, poziţia capului înclinată pe spate este nefirească.

Dacă gâtul e bun, spatele e bun

Ceafa este un segment cheie al corpului, la care va trebui să ne gândim atunci când învăţăm gesturile corecte din grădinărit.

Simptomatologia utilizării greşite

Proasta utilizare a sinelui este contrarie bunăstării şi sănătăţii organismului. Aceasta este cauza primă şi principală a durerilor de spate şi a multor alte patologii. Aşa cum picătura face gaură în piatră, proasta utilizare ne uzează prematur, ne deformează. Credinţa că cutare durere provine de la o vertebră deplasată devine nocivă atunci când ne face să ignorăm şi să neglijăm importanţa imediată a utilizării noastre.

Conflict muscular

Muşchii posteriori domină, ca număr şi ca forţă, muşchii anteriori. Dezechilibrul se instalează atunci când muşchii din spate devin scurţi, rigizi şi contractaţi. Concomitent, muşchii din faţă devin moi şi slabi. Cei din spate ne comprimă articulaţiile, cei din faţă permit slăbirea corpului şi coborârea viscerelor. Atunci apar durerile.

Împotriva opiniei curente, nu bătrâneţea este cea care aduce dureri, ci anii în care s-au acumulat erorile propriei utilizări. Şi nu doar sistemul locomotor suferă din cauza abuzului: poziţia greşită a capului este însoţită de o succesiune de mişcări compensatorii care ne îndepărtează de la norma morfologică. Respiraţia este stopată de o cutie toracică fără tonus, inima este comprimată de cutia toracică îngustată şi o diafragmă contractată. Digestia, absorpţia, asimilaţia şi tranzitul intestinal sunt perturbate de căderea viscerelor. Circulaţia sanguină şi limfatică sunt încetinite din cauza diafragmei blocată în poziţie joasă.

Imperiul simţurilor

Cu toţii ştim că omul posedă cinci simţuri: văzul, auzul, pipăitul, mirosul şi gustul. Cel de al şaselea simţ este cel al mişcării şi al poziţiei. Este deci un “simţ dublu”, alcătuit din kinestezie (simţul mişcării, provenind de la receptorii din articulaţiile şi muşchii noştri) şi proprioceptare (simţul poziţiei, provenind de la urechea noastră internă şi de la receptorii din articulaţiile şi muşchii noştri). Graţie acestui simţ, creierul nostru îşi poate reprezenta imaginea corpului pe care-l locuieşte.

Iluzia kinestezică

Este mult mai curentă şi cu efecte mai importante decât iluzia optică, de care toată lumea a auzit. Cei mai mulţi dintre oameni au o falsă percepţie asupra realităţii, din cauza dereglării acestui simţ.

Cu un simţ kinestezic falsificat, poţi fi aplecat precum Turnul din Pisa şi să te simţi drept precum Turnul Eiffel. Un simţ kinestezic dereglat este ca o oglindă internă deformată.

Plini de obiceiuri

Dificultatea de a ne dezbăra de proastele noastre obiceiuri vine de la dereglarea sensului kinestezic, căci cu timpul, posturile greşite sunt percepute ca fiind juste, iar ceea ce este corect e perceput ca fiind anormal, fals.

Utilizarea greşită devine o a doua natură care contrariază mecanismele corporale, deformând gesturile simple şi naturale de zi cu zi, făcându-ne concomitent să credem că aşa e bine.

III. Metoda lui F.M. Alexander

Frederick Matthias Alexander (1869-1955) a făcut nişte descoperiri foarte utile pentru cel care vrea să înveţe cum să grădinărească fără dureri.

Controlul primar, cheia de boltă a bunei utilizări proprii

În relaţia dinamică dintre cap, gât şi spate există un mecanism care condiţionează toate gesturile şi reacţiile, iar F.M. Alexander a numit acest mecanism "control primar".

Un pic de bun simţ... muscular

Odată dereglat, al şaselea simţ nu ne mai ajută să adoptăm posturile corecte. Ceea ce este incorect este perceput ca fiind corect, şi viceversa. Pentru a schimba un obicei prost trebuie să ne eliberăm de dominaţia exersată de senzaţiile noastre şi să dobândim un control conştient şi raţional al utilizării proprii, chiar dacă aceasta înseamnă să facem ceva care este resimţit ca incorect, fals.

Inhibiţia reacţiei

F.M. Alexander a decis să interpună un răgaz între simulul de a vorbi şi reacţia sa obişnuită la acest stimul, sperând astfel să ţină în şah automatismele responsabile de tulburările sale laringeale. A numit acest stimpul "inhibiţie". În timpul acestei suspendări îşi repeta mesaje preventive: "ţine gâtul relaxat", "nu lăsa capul pe spate", "nu slăbi torsul". Alexander a descoperit valoarea pozitivă a inhibiţiei.

Credem prea adesea, în mod greşit, că sistemul nostru nervos are doar funcţia excitaţiei. Uităm însă funcţia fundamentală a inhibiţiei. Cele două mari funcţii trebuie să se găsească într-un echilibru. Distrugerea inhibiţiei fiziologice are funcţii tragice pentru organism.

Conduita noastră psiho-corporală este cel mai adesea rezultatul unor obiceiuri, condiţionări şi manii contractate de-a lungul vieţii. Ea nu are decât aparenţa spontaneităţii.

A nu face ceva cere multă atenţie. A face şi a nu face înseamnă fiecare a lucra.

A schimba, adică a renunţa la obiceiurile noastre, implică să trecem de la cunoscut (proasta utilizare) la necunoscut (buna utilizare).

Este eronat să crezi că pentru a scăpa de o eroare ajunge să faci contrariul erorii. Acest contrariu s-ar putea să nu fie decât o variantă, un hibrid, o simplă schimbare în continuitate. De exemplu, contrariul lui "capul pe spate şi jos" este "capul înainte şi jos", ambele poziţii fiind responsabile de o scurtare a rahisului.

La relele scopurilor, remediul mijloacelor

Cu cât progresul avansează mai mult, cu atâta ne lipseşte timpul. Trebuie să mergem mai repede şi imediat ce o sarcină s-a isprăvit, trebuie să ne înhămăm la următoarea. În conduita noastră psihofizică suntem toţi vinovaţi de exces de viteză! Această cursă nebună în care vrem de fiecare dată să facem mai mult şi mai repede ne răpeşte scopul, şi ne face să uităm mijloacele - atunci când nu ne face să le pierdem complet. Că scopul ocultează mijloacele este regretabil, căci scopul este în mijloace, altfel spus mijloacele condiţionează scopul, cum spune înţelepciunea populară, cine vrea scopul vrea mijloacele.

Este interesant să notăm că expresia “oameni cu grumazul încordat” revine adesea în Vechiul Testament. Această figură retorică desemnează omul încăpăţânat, care, din cauza unui câmp de conştiinţă limitat la nivel mental, nu ştie să întoarcă capul, de unde expresia "grumaz încordat". Însă ce înseamnă încăpăţânarea, dacă nu cumva a fi orbit de un scop pe care vrei să-l atingi cu orice preţ, fără să te preocupi de mijloace?

Când va trebui să îndoiţi genunchii sau când, cu o cazma în mână, veţi simţi nevoia irezistibilă de a lucra pământul, va trebui să practicaţi arta "non-acţiunii", să fiţi atent la ce se petrece la nivelul gâtului, să uitaţi pentru o clipă de scop şi să vă interesaţi de mijloace, dacă vreţi să reuşiţi în ucenicia bunei utilizări a sinelui. Dând mijloacelor toată importanţa pe care o merită veţi învăţa să trăiţi în prezent. Aici şi acum, iată secretul fericirii! Cu atenţia îndreptată spre mijloace, sarcinile şi corvezile cele mai plictisitoare îşi pierd caracterul monoton, maşinal şi rutinier pentru a deveni interesante. Atunci, precum călugărul Chuan Teng Lu, veţi spune poate: "Ce putere miraculoasă şi ce activitate minunată e să scoţi apa din fântână şi să despici lemne."

Discurs asupra metodei

Tehnica F.M. Alexander are ca scop transmiterea bunei utilizări a sinelui.

Practica

I. Poziţii şi mişcări fundamentale


F.M. Alexander a scris lucrarea “Man’s Supreme Inheritance".

Exerciţiile propuse sunt destinate dezvoltării în ucenic a funcţiei inhibiţiei, aptitudinii de "a nu face" şi reeducării celui de-al şaselea simţ, prealabil necesar bunei execuţii a mişcărilor fundamentale.

Debutul pe pământul sacru

Este important de ştiut că, în ciuda unei opinii curente, omul n-a fost niciodată în patru picioare. De aceea opinia conform căreia multe dintre suferinţele noastre (lumbago, artroză, sciatică, varice, hemoroizi etc.) s-ar datora unei proaste adaptări la postura verticală este cât se poate de falsă. Dacă staţiunea bipedă ar fi cauza durerilor noastre, atunci toate animalele care o pot adapta (pinguinul, ursul, maimuţele, kangurii, marmotele etc.) ar trebui să aibă aceleaşi probleme.

Originalitatea bipediei noastre ţine de faptul că, în poziţia în picioare, corpul nostru este vertical. Membrele noastre inferioare sunt tensionate, şi nu semi-flexate cum este cazul la animalele bipede. Suntem perfect adaptaţi la o poziţie în picioare verticală, dar ne servim rău de ea.

Gravitaţia: prieten sau duşman?

Majoritatea experţilor sunt de acord asupra faptului că a sta în picioare nu este o chestiune odihnitoare, căci necesită o luptă continuă împotriva gravitaţiei. Ca şi cum această din urmă forţă ne-ar trânti de pământ, ne-ar închirci, ne-ar tasa. Muşchii spatelui ar rezista eroic împotriva acestei forţe ucigaşe, făcându-ne în timp tot soiul de probleme. Însă există 2 fapte care infirmă această teorie: direcţia centrului de greutate este verticală, iar curbura rahisului face ca masa corpului să se distribuie de manieră egală între faţă şi spate. Nu există mai multe riscuri să cădem cu nasul în pământ decât există să ne ciocnicm cu fundul de iarbă. Rolul muşchilor dorsali nu este de a lupta cu gravitaţia.

Din fizica de liceu: “Un obiect oarecare se află în echilibru atunci când linia sa de gravitate cade în interiorul bazei sale de susţinere.”

Greutatea din călcâie

În mers, greutatea corpului cade aproape exclusiv pe călcâi. Din această cauză osul calcaneu are 33% din lungima tălpii, în vreme la maimuţe doar 20%.

Dat fiind faptul ca baza noastră de susţinere se reduce la suprafaţa celor 2 călcâie, nu e de mirare că echilibrul nostru este inferior celui al patrupedelor. Însă în ciuda precarităţii echilibrului de care dispunem, suntem capabili să rămânem în piciorare datorită simţului echilibrului.

Unde găsim proasta utilizare

Imediat ce un segment corporal îşi părăseşte poziţia normală şi se aventurează spre înainte sau spre înapoi, declanşează o serie de de deplasări compensatorii în alte segmente. Aşa începe procesul de deformare.


[Nota de lectură se termină aici, la jumătatea cărţii. De aici încolo, este inutil să continui aşa, ar fi superficial şi ineficace. Trebuie tradus totul, cu fiecare instrument în parte. În săptămânile care urmează, cele vreo 70 de pagini dedicate practicii vor fi reproduse deci aşa cum le-a scris autorul, în traducerea mea.]

Citeşte mai mult!