duminică, 11 decembrie 2011

Aurelia Coroian, Creşterea bubalinelor pentru producţia de lapte (note de lectură)


Editura Bioflux, Cluj-Napoca, 2009

Bubalinele sunt de neînlocuit în teritoriile cu climat cald şi umed, unde s-au format (America de Sud şi Africa).

În multe ţări, bivolii reprezintă principala forţă de tracţiune în agricultură, mai ales în cultura trestiei-de-zahăr şi a orezului.

Capitolul I. Orientări privind creşterea bubalinelor pentru producţia de lapte pe plan mondial şi naţional

1.1 Direcţii şi orientări în creşterea bubalinelor pe plan mondial


Există două mari tipuri de bivoli: tipul « de baltă » şi tipul « de râu ». Bivolii de baltă sunt mai favorabili pentru tracţiune, pentru cultivarea orezului. Al doilea tip este mai favorabil pentru producţia de lapte.

Bivoliţele au producţii anuale de 400-1500 kg de lapte, cu 7-8% conţinut de grăsime. Rasele ameliorate urcă şi peste 2000 kg de lapte.

1.2. Probleme şi orientări în creşterea bubalinelor pe plan naţional

Creşterea bubalinelor în România este o activitate tradiţională, cu direcţie de producţie mixtă, acestea fiind crescute şi exploatate pentru lapte-carne, dar această specie se utilizează şi ca forţă de tracţiune în efectuarea unor activităţi agricole şi de transport.

În prezent majoritatea bubalinelor se cresc în zona de centru şi nord-vest a ţării, aproximativ 96%.

România este a doua ţară crescătoare ca mărime a efectivelor de bubaline din Europa. Rasa românească de bubaline este răspândită în proporţie de 97% în zona de centru şi nord-vest a ţării, cu o pondere în judeţul Sălaj (22%), Cluj (18%), Braşov (12.3%), Maramureş (11.5%).

În ultimii 10 ani s-au exportat peste 10000 de juninci şi bivoliţe în diferite ţări din U.E. (Anglia, Germania, Elveţia) datorită faptului că această rasă întruneşte însuşirile favorabile pentru producţia de lapte şi carne. Se cuvine să menţionăm, că în funcţie de zona de creştere, există încă la noi în ţară material biologic foarte valoros.

Capitolul II. Caracterizarea biologică a bubalinelor

Bivolii sălbatici din Africa şi Asia sunt încadraţi în două genuri diferite: Bubalus şi Sygerus, in incompatibilitate fecundantă. Bivolul african nu a dat forme domestice, deşi anumite exemplare pot fi îmblânzite şi înmulţite în captivitate.

Bivolul de baltă se caracterizează printr-un trunchi masiv şi greoi, adânc, voluminos, însă scurt. Capul mare, fruntea lată, botul lat, coarnele cresc în afară, gătul scurt. Bivolul de râu se caracterizează prin trunchi mai suplu, voluminos, faţa lungă, coarnele cresc în jos, dimorfismul sexual este mai pronunţat.

În România există exemplare care pot să ajungă la producţii de peste 3000-4000 kg lapte şi un conţinut mediu în grăsime până la 13%.

Staţiunea de Creştere a Bubalinelor Şercaia

În prezent, 97% din efectiv se întâlneşte în Transilvania, pe văile râurilor Olt, Mureş, Someş şi Criş (în judeţele Sălaj, Cluj, Braşov, Bihor, Maramureş, Sibiu şi Bistriţa-Năsăud), restul de efectiv fiind răspândit în Muntenia (Teleorman, Olt şi Bucureşti),
Oltenia (Vâlcea şi Gorj) în Dobrogea (Tulcea) şi mai puţin în Moldova (Vrancea, Bacău şi Suceava).

Bivoliţele româneşti au fost omologate în anul 1987, sub denumirea de “Rasa de bubaline românească”, deţinând 50% sânge din rasa românească, 37.5% sânge din rasa Murrah şi 12.5% sânge din rasa bulgărească.

Avem tipul de Transilvania, mai înalt (talia 132 cm la bivoliţe), cu lungimea trunchiului relativ mică (139 cm), toracele mai puţin descins (54%), membrele mai lungi şi mai groase (21 cm), făptura mai apropiată de a animalului de tracţiune, faţă de tipul din Câmpia Dunării, care este mai puţin înalt (129 cm), cu formatul corporal dreptunghiular, (110%), mai adânc (55%), cu ugerul mai dezvoltat, membre mai subţiri şi făptura mai uscăţivă.

Temperament liniştit, caracter blând dacă este crescut în efective mici, dar irascibil şi încăpăţânat când este crescut în efective mari.

Producţia de lapte prezintă o medie de 1100 kg, cu o durată a lactaţiei de 8-9 luni.

Cu privire la economicitatea în producţia de lapte aceasta este puţin satisfăcătoare, cu excepţia randamentului laptelui de bivoliţă în unt, care este foarte ridicat. Consumul de hrană este mare (cca. 2 U.N./kg lapte de bivoliţă) şi indicele de lapte este redus.

Capitolul III. Compoziţia chimică a laptelui de bivoliţă

Conţinutul în proteină, lactoză şi cenuşă este mai mare de asemenea în laptele de bivoliţă comparativ cu laptele de vacă. Laptele de bivoliţă are însă foarte puţine substanţe carotenoide (precursoare ale vitaminei A). Aceasta face ca laptele să fie de culoare albă, pe când cel de vacă are culoarea alb-gălbuie. În laptele de bivoliţă, vitamina A este prezentă în locul precursorilor săi.

Grăsimea este unul dintre cei mai importanţi componenţi ai laptelui de bivoliţă în ceea ce priveşte proprietăţile organoleptice dar şi sub aspect nutritiv şi economic, prezintă valori minime în prima lună de lactaţie şi maxime spre sfârşitul acesteia, iar în comparaţie cu celelalte tipuri de lapte prezintă valorile cele mai mari fiind cuprinse între 5.1-9.0%.

Globulele de grăsime din laptele de bivoliţă sunt mai mari decât cele ale laptelui de vacă iar smântâna este mai densă, cu un punct de fuziune mai ridicat şi un indice de iod mai mic decât smântâna din lapte de vacă.

Grăsimea laptelui de bivoliţă este mai săracă în colesterol de 100 de ori faţă de grăsimea laptelui de vacă sau alte specii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu