luni, 24 decembrie 2012

Sepp Holzer - Permacultura - prima carte tradusă de TEI!


Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din TEI. :) Am fi vrut să terminăm de editat cartea cu ceva zile în urmă. Iată-ne, însă, făraă voia noastră, în rolul lui Moș Crăciun.

Dragi prieteni, mai jos aveți link către "Permacultura" lui Holzer - integrală, tradusă pentru prima oară în română și disponibilă gratuit.

Înainte de a da clic pe link, vă rugăm să distribuiți linkul către carte însoțit de textul de mai jos (pe care-l veți regăsi și în partea introductivă a volumului).

Pe scurt, TEI există pentru că există câțiva oameni care, după putința fiecăruia, sacrifică din timpul lor pentru toți ceilalți. "Permacultura" lui Holzer e doar începutul. În planul nostru editorial, figurează nume grele, ca Bill Mollison, Edward Faulkner sau Ianto Evans. Ca să traducem mai mult și mai bine și să facem din TEI cel mai minunat proiect de acest gen, avem nevoie de: buni cunoscători de engleză, franceză sau altă limbă de circulație internațională, corectori, terminologi, DTP-iști - care pot să sacrifice câteva ore lunar.

Deci...

“Ajută-ne să ajutăm!

Cartea pe care o ții acum în mâini sau o citești pe ecran este rezultatul a sute de ore de muncă migăloasă – traducere, verificare terminologică, adaptare, corectură, editare, punere în pagină și design. Nenumărate e-mailuri și mii de corecturi. Nici un membru al grupului TEI – fie el traducător profesionist sau amator – nu este plătit pentru munca sa; tot ceea ce facem, facem gratuit, fără să cerem sponsorizări la Monsanto și fără să așteptăm medalii, diplome și, eventual, statui în fața ministerului agriculturii. Unii pot numi asta sacrificiu, alții civism, alții tâmpenie crasă și pierdere de timp.

Nu suntem sprijiniți de nici un partid politic sau ONG, nici unul dintre noi nu are de gând să candideze la președinție la următoarele alegeri, nici unul dintre noi nu are fabrică de produs insecticide. Dar asta nu înseamnă că nu avem și noi, la rândul nostru, nevoie de ajutor. În schimbul faptului că, prin intermediul nostru, ai acces gratuit în limba română la cărți de importanță fundamentală, pe care nici o editură din România nu a avut puterea sau curajul să le traducă, te rugăm să ne dai o mână de ajutor.

Dacă te simți stăpân pe orice limbă de circulație internațională și îți poți sacrifica câteva ore lunar pentru a traduce 10–20 pagini împreună cu noi, dă-ne de știre la adresa de mail: carti.din.tei@gmail.com. Cu cât vom fi mai mulți, cu atât vom putea traduce mai multe volume într-un timp din ce în ce mai scurt – performanță pe care nici o editură, din străinătate sau din România, probabil că n-a atins-o vreodată.

Și chiar dacă nu ești atât de deprins cu o limbă străină, tot ne poți fi de mare folos – dă mai departe cartea de față și celelalte cărți din colecția TEI, anunță-ți prietenii, recomand-o, tipărește-o, fă-o cadou, urmărește-ne pe Facebook, pe Scribd și oriunde vom mai apărea. Poți chiar să-ți enervezi socrii dându-le din când în când citate din cărțile traduse și publicate de noi, promitem că nu ne supărăm. Suntem siguri că, pe măsură ce crește numărul oamenilor care știu despre TEI, care citesc și aplică cele scrise în cărțile noastre, vom fi o țară din ce în ce mai greu de mințit, de controlat și de cumpărat. Îți mulțumim!”

Crăciun fericit!

Și acum, în aplauzele Dvs., Sepp Holzer! :)

Citeşte mai mult!

vineri, 12 octombrie 2012

Ianto Evans, The Hand-Sculpted House



Înainte de a vă povesti ce minune de carte este The Hand-Sculpted House, permiteți-mi, dragi plătitori de taxe și impozite, să vă spun o mică istorioară. Istorioara are ca protagonistă o tânără doamnă. Tânăra doamnă, a cărei identitate trebuie să rămână anonimă, se numește, să zicem,... Q. Sau ... Y. Nu. Alfabetul românesc nu mă mai mulțumește. Voi numi în continuare pe tânăra doamnă cu litera grecească Λ (lambda). Și asta nu pentru că ar fi grecoaică și nici pentru că visul vieții mele ar fi – urmează o dezvăluire senzațională - o săptămână „ol-inclusiv” pe vapor la Halkidiki/Thessaloniki/Tzatziki.

Doamna Λ întrupează fără greș visul post-decembrist al României derutate. Orice provincial care a ajuns la București cu microbuzul ar privi-o îndelung și cu invidie și i-ar spune că e “realizată”. Și asta pentru că lucrează într-o mega-super-giga-ultracorporație ale cărei produse se vând într-o lume întreagă, are o super-mega-ultra-cool mașină de firmă ultimu’ model, și, nu în ultimul rând are, în deplină armonie cu cele de mai sus, un tera-giga-hiper salariu cu care face ce vrea ea și numai ea. Ei bine, nu, stop, până aici, că aici voiam să ajung. Doamna Λ nu prea face ce vrea ea cu salariul (salariu care, fie vorba între noi, nu e chiar atât de uriaș, că doar corporațiile nu sunt organizații de binefacere. Ba din contră.). De ce? Pentru că, în urmă cu câțiva ani, pe vremea când un centimetru pătrat de teren în zona Pipera făcea cât un pogon de pășune în Apuseni, doamna Λ, ca mulți alții, a crezut că urmează vremuri mustind de lapte și miere, și a cumpărat pe credit un apartament, de unde să privească la bătrânețe cum apune soarele peste blocurile de vizavi, populate cu alți oameni cu aceleași vajnice speranțe. Un loc de odihnă, loc cu verdeață, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, și mai ai inclus și loc de parcare. Prețul afacerii? În bani – mult, foarte mult. În timp – uriaș. 30 de ani.

După numai câțiva anișori de plătit rate, doamna Λ e – delicat fie spus - knock-out. Nu-i vorbă, ea zice că încă poate să le ducă, că încă e bine, dar îi tremură vocea când îmi spune că trăiește cu senzația că stă permanent sub lama unei ghilotine. Lucrează nebunește peste program, își vede soțul în weekend-uri, doarme prost, mănâncă pe apucate, nu mai ține minte de când n-a mai citit o carte cap-coadă. Vrea și copii, cum e firesc, dar când să îi faci – între o ședință de lucru și o prezentare în PowerPoint? Nu am stofă de psihiatru și nici talentul de a prezice al lui Netty Sandu, dar mie îmi pare că doamna Λ are toate șansele să primească de la astre o depresie pe termen nelimitat, cu posibilitate de prelungire. Știe și ea asta, tocmai de-aia vrea să se rupă de tot, de București, de mega-super-ultra corporație, de mașina-dă-firmă, de facturi, de telefoane, ai-foane și smart-foane, și să o ia încotro o vedea cu ochii, să pună murături, să se uite la cer până o dor ochii, să adoarmă cu pisica în poală la gura sobei. Bun, și de ce n-o face? Tot ea îmi răspunde implacabil: nu pot, am rate de plătit. Cercul vicios, ca orice cerc cu vicii, o ia de la capăt, fiindcă n-are nici un capăt. Iar doamna Λ mai comandă o cafea. A patra pe ziua de azi. Sau a cincea.

Cum se iese dintr-un cerc vicios?

Aici intră în scenă autorul principal al cărții The Hand-Sculpted House, arhitectul Ianto Evans. Care pare să cunoască bine problema tuturor doamnelor și domnilor Λ din „Brave New World”: “Societatea noastră nu a reușit să definească locuința ca pe un drept fundamental. […] Trăim într-o frică permanentă, compromițându-ne convingerile, timpul și demnitatea noastră pentru a lucra peste program, irosindu-ne zilele, doar pentru a întreține senzația de securitate și pentru a avea un acoperiș deasupra capului”. Așadar, vorbim de o carte de arhitectură care se ocupă nu numai de dimensiuni, forme, rețete și proporții, ci mai cu seamă de om. Mai ales de omul modernității, în gâtul căruia sistemul și-a înfipt strașnic gheruțele mirosind a Nivea.

Iar pentru om, zice bine Evans, casa nu trebuie să fie o povară pe care să o duci pe grumaz jumătate de viață. Indiscutabil, casa trebuie să fie locul cel mai bun din viața ta. Unde ți-e drag să vii, unde te drăgălești cu soața sau soțul, unde crești frumos copchiii, unde aștepți prietenii, unde ești stăpân și boier, unde toate acestea și încă multe altele se înșiră într-o lungă, blândă și așezată sărbătoare.

Și cum pot să fie toate bune și frumoase, spune Evans, dacă societatea te obligă să-ți faci o casă la fel “ca toți oamenii” – din beton, blocuri de BCA, plăci OSB, polistiren, lindab, “lavabilă” și termopane – materiale care sunt simultan ridicol de scumpe, toxice în diferite grade și produse de una dintre cele mai poluante ramuri ale industriei mondiale, aceea a materialelor de construcție? Rezultatul – previzibil chiar și pentru unul care a picat Bac-ul a patra oară: o casă colțuroasă, o combinație banală de cuburi și paralelipipede în care e frig iarna și cald vara. O casă cu un preț exorbitant, care cere enorm de multă energie pentru a putea fi locuită. O casă etanșă ca un borcan de plastic - vorba unui neamț priceput, sătul de modernisme, mutat recent în România. O casă care nu te încântă și care nu te liniștește. O casă pe care trebuie urgent să o umpli de flori și tablouri ca să o faci să pară frumoasă. O casă la care nu ai muncit tu cu mâna ta, ci “meșterii”. O casă care nu spune nimic despre cel care o locuiește, ci doar despre banii săi și despre statutul pe care vrea să-l aibă.

Soluția e sub tălpile noastre

Bun, zic să mă opresc aici cu descrierea tiparului de casă modernă, că începe să sune ca și cum aș vrea să vă vând ceva, vreo soluție-minune. De fapt, o soluție minune există. E străveche, deci n-are cum să dea greș. Și e peste tot, deci n-am cum să o vând nimănui. Se numește lut. Și cum presimt că unii dintre cetitori nu vor primi cu inima largă așa o veste bună, am să mă grăbesc să spun, pe voce gravă și ton profetic (păcat că nu am barbă mare și deasă, mi-ar fi dat mai multă autoritate): ceea ce se poate face din lut depășește cu mult cunoștințele noastre, de oameni recenți, crescuți în incubatoarele orașelor, care confundă zgârie-nori-ul cu progre$ul & democrația, și casa de pământ cu sărăcia lucie. Confundăm, pentru că nu știm. Nu știm, pentru că nu am învățat. Nu am învățat, pentru că a fost profitabil pentru unii să nu învățăm așa ceva. Lipsa noastră de cunoștințe în domeniu, la care se adaugă obsesia noastră și a părinților noștri de a ne rupe complet de sat (cu tot bagajul său imens de informații practice) pentru a ne “realiza” la oraș a dus la idiotizarea noastră în domeniile esențiale ale vieții pământești: producerea hranei și crearea de locuințe.

Ca urmare, în timp ce noi, domnii și doamnele Λ, suntem ocupați cu plimbatul virgulelor pe monitoare, alții ne hrănesc – scump și prost – cu roșii injectate, pâini fără grâu, lapte diluat și ouă ștampilate. În timp cei noi, domnii și doamnele Λ, nu mai putem de atâta pigulit la prezentări PowerPoint de o importanță intergalactică, alții ne asigură că nu există altă modalitate de a trăi normal decât să te milogești de un cămătar (adică de o bancă, da) să-ți dea un sac de bani ca să-ți cumperi 60 de metri pătrați la etajul 9/10, unde să te trezească în fiecare dimineață, la orele 5, tramvaiul. Sau la 6, copilul vecinului. Sau la 7, propriul tău deșteptător, că doar urmează o nouă zi de muncă plină de satisfacții. Evident, nu uităm să menționăm că trebuie să îi înapoiezi cămătarului (adică băncii, da) dublul sumei împrumutate, dar aici măcar nu e nici o grabă – ai 30 – 35 de ani la dispoziție să scapi de datorie. Timp e berechet. Iar dacă nu reușești, cămătarul e bun, are sufletul ca pâinea caldă și fără afânători, îți acordă o refinanțare. Refinanțare de care nu o să te bucuri numai tu, ci și urmașii urmașilor tăi, că doar stă scris că părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții”.


Ei bine, cartea lui Ianto Evans oferă, cred, cea mai strașnică modalitate de a ieși din ciclul ăsta păcătos – a-ți face singur casa, fără să apelezi la nimeni altcineva decât la familie și prieteni, este din nou posibil. Așa cum, de fapt, a fost dintotdeauna. După ce termini de citit toate capitolele – de la fundație până la acoperiș, podele și finisaje – și, mai ales, după ce experimentezi pe pielea proprie cât de miraculos e materialul ăsta, încerci senzația că bunul Dumnezeu ți-a făcut cadou un pașaport de libertate, cu numele tău caligrafiat pe el. Ești tu însuți uluit că se poate, vezi că pereții cresc și nu numai că nu se prăbușesc, dar se și fac tari ca stânca, pipăi zidul ca Arghezi, de îți vine să urli: “este!”, vezi și nu-ți vine-a crede că tu, un fost oarecare, fără studii de arhitectură și fără pregătire fizică de sportiv olimpic, ai putut să faci așa ceva. Îți pui mâinile în cap și înțelegi ce cacealma uriașă era să-ți dea sistemul. Cobul oferă șansa asta, șocant de simplă, de a face o piruetă de prim-balerină din calea viforniței financiare globale. (Cobul, adică acel amestec bine cumpănit dintre argilă, nisip, paie, apă, pe de o parte, și tălpile, palmele și – hai să fiu poet – sufletele constructorilor, pe de altă parte. Cei care au strâmbat din nas la faza cu sufletele sunt rugați să lucreze cob câteva zile și apoi să spună cu mâna pe inimă că nu au lăsat nimic din ei acolo, între și întru ziduri).

Bun, să trecem la aspectele practice. Nu am să insist prea mult, fiindcă lucrarea lui Ianto Evans e mult prea bogată în detalii pentru a putea fi rezumată. Însă e bine să trecem în revistă întrebările care se pun cel mai des despre cob, ca să înlăturăm orice urmă de scepticism, precum Axion care îndepărtează orice urmă de pată, lăsând vesela mai veselă și mai curată.

Începem cu cea mai țepoasă chestiune: cât mă costă o casă din cob? Evident, depinde de multe. Dar e cert că frumoasa și rotunjoara căsuță de cob a lui Radu de la Diribao – cu vreo 80 metri pătrați amprentă la sol – va costa circa 5.000 euro. Asta excluzând costul berilor, micilor și semințelor consumate pe șantier în cantități industriale. Dar se poate și mai ieftin (și asta fără să tai din bugetul pentru bere, mici și semințe). Casa Verde de la Sasca Montană (Caraș-Severin), din imaginea de mai jos, a doamnei arhitect Ileana Mavrodin, a costat vreo 1.500:

 Iar Ianto Evans spune că a reușit să construiască o căsuță mică, doar  pentru el și soția lui, cu numai vreo 500 de dolari. Cât o chirie lunară în Băneasa, la două camere. Cu vedere în blocul de vizavi.

O altă întrebare care ni s-a pus adesea a fost: bine, bine, da’ casa nu se strică dacă se udă? Dacă plouă, nu se topește văzând cu ochii, ca buna-dispoziție a debitorului când primește hârtie de la bancă? Ei bine, nu. Cobul e afectat de apă doar în cazul în care e înecat pentru foarte mult timp. Suportă fără probleme furtunile, chiar și pe cele mai violente. Iar dacă mai și tencuiești la exterior cu var, poți sta liniștit vreo câteva secole de-acum încolo. Ianto spune că englezii au o vorbă: dă-i casei o pălărie bună și cizme de ploaie. Cu alte cuvinte, dacă acoperișul este suficient de larg, iar temelia suficient de mult înălțată ca să nu băltească apa la baza casei, ai toate șansele ca stră-stră-stră-stră-(și așa mai departe)-nepoții tăi să ofteze admirativ: “băi, cum știau să construiască stră-stră-stră-stră-(și așa mai departe)-bunii noștri”.

Acum, de obicei, interlocutorul devine mai puțin sceptic și începe să ia în considerare oportunitatea de a spune Pa! Sistemului. Și, firește, se întreabă dacă nu cumva pământul lui de la țară (ăla pe care nu mai crește nimeni nimic, că e greu, maică, la țară, că nu ne dă subvenții statu) o fi sau nu o fi bun de așa încercare. Răspunsul este, din nou, în favoarea oamenilor - orice pământ e bun, cu condiția să fie pământ, și nu nisip (caz în care ar trebui să aduci munți întregi de argilă de prin locurile învecinate – ceea ce s-ar putea să coste destul de mult). Ianto te învață, simplu și eficace, cum să vezi câtă argilă ai în sol și, în funcție de ea, cât nisip trebuie să adaugi. 

Cât rezistă o casă de cob? Mult, foarte mult. Cele mai vechi case din cob datează de prin Evul Mediu și rezistă bine mersi, în ciuda faptului că unele dintre ele sunt construite în zone cu climat umed, precum coasta Marii Britanii. ...și în caz de cutremur? În caz de cutremur, arhitecții spun că ar fi unul dintre cele mai rezistente materiale, dacă nu chiar campionul en-titre. Și asta pentru că, spre deosebire de tehnicile convenționale de construcție – nu presupune îmbinarea sau lipirea unor elemente separate (blocuri sau cărămizi). La cutremur, căsuța nu se comportă ca o sumă de obiecte unite cu forța prin mortar, ci ca un singur obiect, ca un întreg cu o masă unică. Un test relevant, aici.

Despre cob sunt multe de povestit, iar cu cob sunt multe de făcut. Sper că rândurile de mai sus să fie suficiente ca domnii și doamnele Λ să caute cartea lui Ianto Evans și să înceapă să creadă că se poate. În ceea ce mă privește, după vreo câteva sute de pagini citite și după câteva zeci de zile de lucru cot la cot cu oameni înfrățiți în aceleași visuri, după câteva furtuni și multe zile de arșiță, după multe apusuri prelungite în lumina bună a focurilor de tabără, după câteva zeci de nopți nedormite în pat, ci aproape de pământul din care se spune că am fost înfăptuiți și din care noi înfăptuim adăposturi pentru cei ce or veni după noi, ei bine, după toate astea, eu nu mai cred că se poate. Eu știu că se poate.

(Man)

Povestea căsuței de cob de la Diribao, trăită și relatată pas cu pas și cu lux de amănunte – aici.
Despre Casa Verde, singura casă de cob din România prezentă pe harta construcțiilor ecologice din lume și despre dna. Ileana Mavrodin și workshop-urile ținute de D-sa – aici.  



Citeşte mai mult!

duminică, 19 august 2012

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre buget, costuri şi alte măgării)

Se spune că samuraii Japoniei tradiţionale ignorau complet matematica şi se mândreau cu asta. Îşi dedicau viaţa stăpânirii sabiei katana, artelor marţiale şi oricărei mişcări din sprinceană prin care li s-ar fi putut ghici sufletul, dar nu şi tablei înmulţirii. Problemele lui 100 + 100 şi a lui 3 x 9 nu le tulburau nici memoria, nici starea mentală, fiind lăsate în seama abjecţilor negustorilor. Îmi vine în minte şi cavalerul interpretat de Jean Reno în Les Visiteurs, care aruncă galanton conţinutul unei pungi de aur pentru a intra, secole mai târziu, în palatul care aparţinuse familiei sale: nu numără, bagă mâna şi scoate cât cuprinde, nici nu se aşteaptă ca banii să fie număraţi, îi risipeşte în încăpere ca pe boabe de grâu. Dacă am mai fi nobili şi liberi, am proceda la fel, n-am socoti, am risipi, iar banii s-ar înmulţi precum grâul în spic, prin minunea naturii. Banul dispreţuit te îndrăgeşte ca o curvă frumoasă, şi te curtează în genunchi, îţi linge şi urma tălpilor în praf. Dar dacă te uiţi la el cu interes, îi sare curu’n obraz, îţi întoarce spatele cu ţâfnă şi te îngenunchează el pe tine.

Îmi cer scuze deci dinainte pentru caracterul inevitabil mârlănesc al oricărui text legat de bani. Doamne-ţi mulţam că m-ai ferit s-ajung redactor de bilanţuri contabile, sau scriitor de bugete pentru fonduri europene, personal Îţi mai mulţumesc pentru că în ultimii ani mi s-a blurat tabla înmulţirii cu şapte sau mai rău, şi te rog să nu ierţi nimic când vine vorba de din astea, în mare mila Ta! Deja sunt încântat că nu ţin minte preţurile la haine, la mâncare, la facturi şi cam la nimic, o iau ca pe-un progres, dintotdeauna m-am aflat pe drumul cel bun (doar că stau într-o parcare). De aceea orice discuţie cu mine legată de buget, costuri şi alte măgării stă sub semnul ratării, şi nici acest text nu va constitui vreo excepţie.

Nu ştiu dacă am resursele de graţie pentru a scrie ceva lizibil pe acest subiect. Mi-e teamă să nu contribui involuntar la utilitarismul obtuz, la urâţenia ergonomică şi la jegul cantitativist care ne-au invadat epoca şi vieţile. De fapt, nu cred c-ar trebui cu adevărat să-mi fie teamă. N-o să muriţi voi de urât citindu-mi rândurile. Nici n-o să vă alegeţi cu liste cu cifre, e adevărat. Tot ce veţi putea să vă faceţi, va fi o idee. Ca atunci când citeşti o poveste despre Făt-Frumos care pleacă în lume, nu-i totuna cu a-ţi lua traista-n băţ şi a o croi la drum, dar tot capeţi o idee despre ce-a fost căutarea norocului de altădată, fără asigurare medicală, fără bilet de tren, fără all inclusive la destinaţie. Chiar fără să ştii dacă există şi cum arată destinaţia.

Cred c-am mai spus, casa de cob presupune mai multă manoperă decât bani. Costă nesemnificativ dacă raportezi la un salariu de occidental, şi dacă priveşti produsul finit. E ca un ulcior de lut pe care-l faci tu însuţi, pe o roată improvizată, din pământ cleios şi apă, un lucru atât de util dar cu costuri incomensurabil de mici. Dar, tot ca un ulcior de lut, e nevoie să sapi adânc în pământ ca să faci rost de material, trebuie să-l laşi să se pătrundă de apă mult timp (olarii spun că lutul bun stă trei-patru ani în apă), apoi trebuie ştiinţă şi îndemânare ca să scoţi un vas din care apa să nu ţâşnească aiurea, iar dacă totul a fost bine, atunci nu crapă în cuptor, şi da, la urmă e mai bun decât căuşul palmei, e mai adânc şi duci vinul mai spornic la gură. Casa de cob nu costă mulţi bani, dar e întreprindere cu dichis, cere un pic de cunoştinţe, ceva abilităţi manuale, timp şi prieteni. Mai cu seamă timp şi prieteni, dacă nu te dau banii afară din casă e bine să ai din belşug de-amândouă.

Unde ar trebui să încline balanţa, spre bani sau spre timp? Ianto Evans are aici o argumentaţie extraordinară, pe care nu fac decât s-o reproduc (aş putea s-o şi plagiez, dar e coadă prea mare pentru postul de prim-ministru, nu se face să mă obosesc): atunci când plăteşti pentru o casă, asiguri şi profitul tuturor celor care vând materiale pentru casa respectivă, precum şi al celor care lucrează la ea. Mai mult decât atât, plătind pentru o casă trebuie să ai o slujbă, sau o afacere, deci implicit plăteşti impozite pe venit, sau pe profit, asigurări pentru servicii medicale jegoase şi contribuţia la o viitoare pensie inexistentă. În plus, plăteşti şi combustibilul cu care mergi la servici pentru a câştiga banii cu care plăteşti combustibilul pentru a merge la servici (fraza asta m-a dat peste cap, e ca şi cum ai avea un aparat menit să-ţi uşureze viaţa şi care curăţă cartofii, îi spală, îi taie french fries, îi prăjeşte şi-n final îi mai şi mănâncă). Dacă în plus ai împrumutat banii din bancă, plăteşti şi pe tanti de la ghişeu, şi pe nenea care păzeşte banca cu pulanul, şi pe directorul băncii, şi amanta directorului, şi banca-mamă care a împrumutat banca-fiică, şi împrumuturile de la FMI, şi rata de schimb, şi comisionul pentru comision.

Atunci când îţi faci casă singur, transmiţi un mare pa: industriei de materiale de construcţii care poluează grupa mare, statului roman care nu mai încasează impozite din care fură aleşii neamului, patronului român care vrea să lucrezi pentru el de la opt la opt, dinozaurilor care altceva mai bun n-au avut de făcut în cretacic decât să-şi preschimbe slăninuţa în petrol şi gaze naturale de unică folosinţă, cămătarilor pentru că s-au deghizat în bănci cuminţi de sub castani... Cum să zic, îţi faci subit o mulţime de prieteni! Asta, evident, dacă-ţi faci căsuţă de cob singur, altfel n-are haz, dacă te-apuci să plăteşti manopera costă cât o casă convenţională, plus avantajele deloc neglijabile ale abordării ecologice, pe acelea nu ţi le va lua nimeni niciodată, pentru că una-i casa din lut şi alta-i cea din plăci prefabricate de beton, sau cărămidă izolată cu poliester, şi alte şi alte materiale moderne care ne dăruiesc, pe lângă poluarea mediului şi urâţenia modernităţii, diferite alergii şi boli pe care, dacă n-ar fi existat, ne-ar fi fost greu, dacă nu imposibil, să le inventăm din capul nostru.

N-am. Aşa i-am răspuns unei prietene care m-a întrebat zilele trecute care-i bugetul meu pentru casă. N-am, cum adică?, n-am avut niciodată aşa ceva. De ce aş face acum vreo excepţie? N-am făcut niciun calcul prealabil, nu am economisit nicio sumă mirobolantă, nu am mers la nicio bancă (dacă rimează ceva în propoziţia asta îmi tai o unghie de nervi). Sunt, conform rutinelor curente ale înţelepciunii, complet în plop, iar plopul în aer. Când am pornit aveam ceva bănuieli legate de costuri, aştept ca timpul să mi le confirme măcar parţial. Câştigăm ceva bani, mult mai puţini decât înainte de începerea crizei, care de fapt s-ar putea nici să nu fie o criză, ci sfârşitul capitalismului pur şi simplu. Mă consider norocos c-am izbutit să cumpăr pământ, asta mi se pare esenţial, nu-ţi poţi face casă în spatele blocului, sau într-un loc special amenajat pentru picnic. Restul se rezolvă, dacă ai timp şi prieteni.

Cum sezonul acesta se apropie de final, hai să vedem cum stăm la capitolul cheltuieli. Totuşi, am fost suficient de atent încât să notez pe ce-am dat banii. Pfoai, ce listă de gospodinuţă tipicară avem noi aici:

a) Prin martie am cumpărat vreo 10 mc de lemn de la moţi, din munte. A costat cam 1200 lei. Jumatate din cost a fost transportul. Normal, am cumpărat ca să-mi fac un gard cu imaşul, cam 130 metri, să nu mă împiedic de vite când construiesc. Totuşi, ceva lemne au intrat şi la organizarea de şantier (toaletă, duş, magazie). O altă parte am ars-o la focuri de tabără, oricum erau deşeuri vândute cu titlul de margini, nu s-a risipit nimic. A mai rămas suficient pentru cuşti de iepuri la anul. Greu de zis deci care este costul efectiv din perspectiva construcţiei, probabil că nu mai mult de 200 de lei.

b) Pentru fundaţie, 3 camioane de piatră de carieră, în total 30 de tone. Posibil să mă încadrez aici, poate mai trebuie unul. Se prea poate să mai rămână piatră în acest din urmă caz, dar nu-i bai, că fundaţii am să tot fac. Fiecare camion a costat 600 lei, aici trebuie să fiu prudent cu preţul, depinde de cariera unde se face exploatarea, de tipul pietrei şi de distanţa pe care se face transportul. A mea e un granit nu tocmai spectaculos, dar rezistent şi până la urmă destul de ieftin.

c) Un camion de piatră de râu la 350 de lei, cu care am umplut şanţul, făcând un pod destul de grosolan între Diribao şi drumul satului. A trebuit să iau cam juma de camion pentru a căptuşi fântâna cu piatră, am avut noroc, a fost de unde. După ce m-am blocat cu maşina în pietre de m-a scos vecinul cu tractorul (am un talent unic, până acum am fost remorcat de 3 ori, candidez la titlul de cel mai imprudent şofer intergalactic), am ajuns la concluzia că trebuie să fac ceva pentru a lega pietrele, aşa că am vărsat câteva roabe de argilă şi apoi de nisip, aştept să plouă şi să facă priză. Nu, nu întrebaţi vreun inginer constructor dacă ideea mea e bună, o să spună sigur că e o tâmpenie.

d) Un camion de pietriş mărgăritar pentru drenajul de sub fundaţie, 500 de lei, iarăşi preţul diferă în funcţie de distanţa de la carieră. Două camioane de nisip, fiecare de câte 500 de lei, pentru mortar. Var? Nu ştiu, n-am nici cea mai vagă idee cât var va înghiţi fundaţia. Probabil că 40 de saci, sau 80. Pe acolo. Preţul unui sac e de 13 lei, şi are 25 kg. La 3 părţi nisip intră 1 parte var, deci 25% din mortar se cumpără la sac, restul la camion (fără ambalaj).

Hai să calculăm până acuma: aproximativ 1000 de euro cheltuiţi. Probabil că încă 500 până voi pune cazmaua la pământ, la 15 septembrie. Deci 1500 de euro în primul sezon. Combustibilii nu se pun, că oricum mă dădeam cu maşina la mare, şi/sau la munte, şi/sau la părinţi şi socri, am tăiat dulcea listă cu turism şi-am trecut un singur cuvânt: Diribao. E posibil să fi realizat chiar economii la motorină, nu ştiu, poate da, poate nu. Vai, ce sumă ridicolă, ce mă fac, pe unde scot cămaşa? Cum am să-mi justific statutul social, cum am să scot capul în oraş cu ruşinea asta? Păi sunt unii care sparg mai mulţi bani într-o vacanţă în Egipt sau Turcia, la faimoasele olinclusivuri unde mănânci şi bei până-ţi crapă burta. Iar eu nu mă învrednicesc nici măcar să-mi fac o casă ieftioară cu 40 mii de euro, la superofertă.

Ia să vedem unde e perspectiva, poate-poate salvăm cumva situaţia. Nu mă pricep, până nu termin casa nu fac decât să-mi dau cu presupusul ca un diletant (din italianul dilettare = a avea plăcere, a fi pasionat de). Am calculat azi cubajul zidăriei, foarte-foarte aproximativ, adică strict diferenţa dintre cilindrul exterior şi cel interior pentru fiecare cameră, fără să-mi bat capul cu scăzutul uşilor, ferestrelor, nişelor şi dulapurilor din perete. Mi-a dat ceva pe la... staţi numai să găsesc foaia cu calculele, e pe undeva pe aici, pe birou, alături de ceaşca de cafea, imprimanta, un teanc de cărţi de vizită de la oameni complet nefrecventabili, agrafe de birou (două cutii), un ban rupt intenţionat pe la mijloc, un stick, stiloul meu cu cerneală albastră (în sfârşit, anul ăsta am scris numai cu neagră, a venit timpul să mă fac şi eu om ca oamenii), bun, am găsit-o.

Dacă am fost bun la geometria în spaţiu am calculat corect: 176 mc de cob. Asta e un fel de maxim, cifra de 150 mc e mult mai sigură. Cum proporţia la care am ajuns va fi de o parte argilă (moka, excavată din fundaţie) la 4 părţi nisip, avem cam 120 mc nisip de cumpărat, adică 12 camioane a câte 500 de lei, deci 6000 de lei, sau 1500 de euro. Hai că mi-a venit inima la loc, simt că mi se curăţă onoarea de consumator cu Vanish. Mai adăugăm uşi, ferestre, ceva lemn pentru acoperiş, izolaţii, deci încă vreo 2000 de euro. Cap la cap, e logic să-mi imaginez (sună delicios faza cu logica imaginaţiei, nu ştiu de unde-am scos-o, dintr-un vis de la patru dimineaţa, cred), că voi cheltui cam 5000 de euro. Punct. Niciun sfanţ în plus. Nici dacă mi-l împrumută banca şi-mi plăteşte dobândă ca să-l cheltui. Nici cu fonduri europene, nici prin programul guvernamental “Prima casă de cob de la Diribao”. Am zis.

E o chestiei de principiu, ţine de evadarea din economia ficţională a banului, înspre oikonomia despre care vorbeşte Aristotel, (cu mulţumiri lui Ovidiu Hurduzeu pentru readucere aminte): “ştiinţa sau arta producerii, distribuirii şi păstrării valorilor de uz concrete ale căminului şi comunităţii pe o perioadă mai îndelungată” versus crematistica: „arta acumulării maxime de către indivizi a valorii de schimb abstracte sub forma banilor, într-un timp scurt”. Deci eu părăsesc crematistica pentru oikonomie, teribil de inteligent mai sună (de fapt, voiam să spun că-mi bag picioarele în bani, dar nu-mi găseam singur cuvintele). A nu cheltui bani înseamnă concomitent a dispune de un enorm bagaj de timp, şi aici da, voi fi nabab, în trei ani (cât cred că va lua proiectul) am timp să arunc cu jerbe de zeci de mii de ceasuri, arteziene de sute de mii de minute, explozii fantastice de milioane şi milioane de secunde. În loc să mă îndatorez băncilor, la finalul acestui proiect voi fi vândut tuturor celor care au lucrat la el, tuturor celor care n-au lucrat şi tuturor celor care, din diverse motive numai de ei ştiute, nu intră nici în prima, nici în a doua categorie. Ei mă vor putea scoate din casă pentru a pune bicepsul la alte case din cob, pentru a face evaluări pertinente, nu aburelile pe care le-am scris în acest material.

Şi uite aşa, fără preaviz de 15 zile, fără manifestaţii sterile şi fără să votăm prosteşte, părăsim întreaga logică a sistemului. Libertatea nu se asumă sub forma nedării socoteală nimănui, nici nu există o asemenea libertate, ci alegând de cine depindem: pe de o parte fişierele contabile ale unor bănci, bonuri fiscale, contracte cu firme de antreprinză în construcţii, enorme liste de materiale – pe de cealaltă parte tehnici deprinse nemijlocit, ore şi ore de efort şi distracţie alături de prieteni, ceva bănuţi cheltuiţi în vreo 3 ani, ca să nu se simtă prea bolovănos la bugetul familiei. Am ales a doua variantă. Într-o zi, cu ceva ani în urmă, am aflat că anumite lucruri nu pot fi cumpărate cu bani, ca de exemplu viaţa cuiva drag aflat pe moarte, sau o dragoste care se duce, sau liniştea. Anii ce s-au scurs n-au făcut decât să lungească teribil lista. De fapt, cele mai multe dintre lucrurile de care avem musai nevoie sunt non-financiare. Nici măcar o casă bună şi frumoasă nu are neapărat nevoie de bani, dar absoarbe competenţă, timp, efort. Şi uite aşa terminăm textul în mod grandios, parafrazându-l pe şoricelul acela beat mort care, sprijinindu-se tehui de damingeană, urla din toţi bojocii: „Unde-i Sistemul, ca sa-l fut?”

Pentru poze explicite, de (re)citit:
Căsuţa de cob de la Diribao (episodul pilot)
Căsuţa de cob de la Diribao (episodul de la 4 metri adâncime)
Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre multe alea-alea)
Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre cer)
Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre fundaţii şi drenaje)

Citeşte mai mult!

duminică, 12 august 2012

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre fundaţii şi drenaje)

76 metri cubi. Atât trebuie excavat din fundaţie, îmi zice Arhitectura Sa. 90 de centi lăţime, 90 de centi adâncime – pentru camerele mici, şi 105 de centi lăţime la camera mare. Şi apoi încă vreo 36 metri cubi de pământ de scos din camere, dar asta după ce va fi zidăria gata, la anul, sau celălalt an, când trecem la amenajări interioare, rămâne de văzut. Din fântână am scos cel mult 6 metri cubi, aşa că se sparie gândul, vorba cronicarului. Şi se poate săpa mecanizat, întreb? Nu cred, îmi răspunde senin. Auzi, n-ai vrea tu să sapi o zi la fundaţia asta? îmi vine să-i spun Arhitecturii Sale. N-o fac, n-are cum, e la categoria pana, dacă-i pun târnăcopul pe un umăr se descentrează, nu s-au introdus încă probele fizice eliminatorii la intrarea în fuckultatea de arhitectură, dar admir facilitatea cu care mă pune să urnesc dealul puţin mai la stânga, aşa, nu, mai la dreapta te rog, şi puţin răsucit, ok, e bine, stai aşa, nu mişca. Pot să respir?

Trasarea a durat câteva zile şi a fost făcută aproape integral de Nicu. Un perimetru tangent cu cercurile care vor fi viitoarele încăperi, apoi cerc după cerc, întâi interior, apoi exterior, reper după reper, verificat şi măsurat până totul e bine. Aproape totul. Undeva e o eroare, Nicu nu-şi dă seama, probabil că gardul luat ca reper nu e drept (evident că nu e!), poate că diferenţa de nivel dintre punctul cel mai nordic şi cel mai sudic strecoară câţiva centi şi asta-l deranjează teribil. Îi explic că m-aş oftica să ştiu că am o casă perfectă, vreau una aproape perfectă, e suficient aşa. Nu pare să fie convins. Şi totuşi, perfecţiunea e o ofensă metafizică din aceeaşi familie cu hazardul şi clona, doar Dumnezeu este perfect, noi nu trebuie nici să visăm la asta, ne ajung lucrurile foarte bune, sau aproape foarte bune. O vorbă veche spune că mai binele distruge binele, o oglindă perfectă se face ţăndări repede, tăişul perfect al cuţitului se ştirbeşte imediat, iar vasul acela despre care s-a spus că este atât de bun încât nici Dumnezeu nu l-ar putea scufunda, de-i zicea Titanic, n-a ajuns niciodată la destinaţie...



Şi trecem la săpat manual. Buldozeristul mi-a zis că face, cum să nu facă, doar că trebuie apoi corectat la mână. Am un recul. În ultimele săptămâni am învăţat că la ţară vorba-i legănată, suferă de un anume deficit de precizie care mă pune nasol în gardă. De exemplu, ieri îmi răsare dintr-un colţ un conţăran cu o Dacie, şi-mi cere voie să treacă pe pământul meu. N-are încotro, a ocolit imaşul să vadă unde-i ruptă sârma electrificată, trebuie să treacă pe la mine, n-am eu inimă să-l trimit vreo 10 km înapoi. Pe unde? zic. Pe aici, zice cu un gest vag. Mă uit spre poartă şi nu mi se pare sacrificiul prea mare. Da, zic. Da, zice, si-o ia razant cu panta, dispare printre pomi şi-o ia pe la mama ciorilor, spre altă deschidere, ca să economisească o linguriţă de benzină. Mă lasă cu gura căscată. Tehnic vorbind, nu m-a păcălit, cred că nici nu şi-a dat seama că m-am enervat, fraier am fost că n-am spus clar să iasă pe poartă, şi care poartă (c-ar fi vreo 3, başca locul pe unde intrase nea omul).

Deci dacă trebuie corectat la mână iese o mare laie, aşa cred. Am experienţa detaliilor ascunse, credeţi-mă. Vine la mine un alt conţăran şi-mi zice: nu vrei nişte gunoi ars? Adică nişte gunoi de grajd fermentat, nu-i chiar compost, dar nici departe nu e. Ba vreau, zic umblând la portmoneu. Păi, n-am nevoie de bani, vreau să cosesc nişte iarbă, să umplu coşul ştrafului. Nu prea vreau, eu cosesc şi las iarba să putrezească la suprafaţă, e îngrăşământ vegetal, anul asta facem reabilitarea solului, la anul la fel, apoi tot la fel. Bine, zic până la urmă, doar cât e un coş de căruţă? De adus n-a adus nimic vreme de vreo 2 luni, dar de umplut coşul căruţei a trecut măcar la două zile, a lăsat şi iapa să pască, ba s-a apucat să cosească şi din lucernă, deşi îi spusesem explicit că de acolo n-are voie să ia. În cele din urmă, când a trecut la cosit stejarii şi castanii plantaţi din sămânţă, am luat nişte crengi şi i-am închis în mod simbolic poarta prin care intra pe teren. A priceput.


Recapitulând, omul spusese că are gunoi de grajd, dar nu precizase când anume urma să-mi aducă, poate anul ăsta, poate la anul, poate cândva în cei o mie de ani de pace ai perioadei post-apocaliptice, vreme nu e? Nici cantitatea, dacă spui că ai 10 tone de gunoi nu te obligi să aduci decât cel mult 10 tone, asta înseamnă oricât mai puţin, dar în niciun caz mai mult, nu? M-am învăţat deci să nu las lucrurile vag, să fiu atent la termeni şi condiţii, mai ales la cele ce nu se spun, adesea acolo e hiba. Dacă nenea buldozeristul spune că trebuie corectat manual, s-ar putea să trebuiască puţin, sau rezonabil, sau enorm, sau nesimţit de mult de corectat, s-ar putea să fie un dezastru, o catastrofă, aşa că mă tem şi zic pas. Nu-mi plac înţelegerile în care singura certitudine este banii pe care trebuie să-i dau eu, prea miros la final a semi-escrocherii.

Şi până la urmă, de ce nu manual? Buldozerele lucrează rapid dar tasează pământul şi nu separă stratul productiv de argilă. O fundaţie săpată manual este o operă de artă şi produce exact atâta tulburare cât este nevoie. Am purces la această lucrare în momentul în care am priceput că orice s-ar spune, fundaţia trebuie făcută anul acesta, iar zidurile vor fi ridicate în anii următori. De ce una atât de mare? Pentru că o casă este atât de solidă pe cât este fundaţia de solidă. Şi-mi trece năduful pe Arhitectura Sa când citesc asta pe undeva. Sunt sedus de ideea că facem o construcţie care, dacă omul nu-şi pune mintea împotriva ei, ar putea să se găsească acolo şi peste cinci sute de ani. Admit că o fundaţie în stil minimalist, cum se face azi, nu se asortează unei întreprinderi de acest gen.


Primul strat e pietriş mărgăritar, cam 10-15 cm. Urmează piatră riguros aşezată, până la buza pământului, apoi fundaţia trebuie să depăşească, devenind soclu pentru zidurile de cob. Cât? 30 de centi, zice Arhitectura Sa. Ianto Evans spune că mai mult, cât mai mult, dând exemplul unei case englezeşti a cărei fundaţie urca mai sus de un metru juma. Apoi dă o unitate de măsură: până la genunchi. Al meu sau al arhitectei? Al meu, desigur. Cap la cap, cam 30-40 de tone de piatră trebuie sortate şi îmbinate până se termină construcţia de anul acesta.

Legat de drenaje, aici schemele prevăd un adevărat regal. Primul este chiar sub fundaţie, parţial pietrişul fără nisip, parţial piatra îmbinată după metodele masonilor medievali, fără mortar. Lângă fundaţie, la limita exterioară, un french drain. Sunt de acord? Evident că sunt, asta-i culmea, să stăpâneşti concordanţa timpurilor la indicativ şi să refuzi să faci un drenaj francez! 50 de centi în partea superioară, 20 în cea inferioară, adâncimea de 90 de centi, o conducta colectoare chiar dedesubt. Dar nu-i farmacie, zice Arhitectura Sa. Asta-mi merge la inima, adică nu e la milimetru, nu va măsura cu metrul de tâmplărie clătinând dezaprobator din cap (“uite, aici lipsesc 5 milimetri, în fine, nu-i chiar foarte grav, oau, aici ai pierdut un întreg centimetru, incredibil, fii şi tu mai atent te rog, dacă ştii că-ţi tremură cazmaua în mână măsoară de trei ori şi loveşte o dată, hai, măi, că aici ţi-ai bătut joc cu totul, tu ori visezi ori te-a furat peisajul, trezeşte-te că altfel n-o să iasă nimic din viaţa ta, aici eşti cu doi centi în plus, tu-ţi baţi joc de materiale şi de buget...). Dar nu, ce-am mai scăpat :-)


Era să uit de drenajul trei. Nu ştiu cât de util e, adică n-am idee dacă e musai, însă ideea nu e să mergem pe musai, ci pe superfluu, pe redundant. Nu se face temelia unei case pentru media anuală a precipitaţiilor, ci pentru excepţii, pentru mici inundaţii, pentru ploi care ţin trei săptămâni, cum am avut la sfârşitul acestei primăveri. Zidul de cob poate rezista ad nauseam, cu condiţia să nu-l ajungă ploaia la bază sau să-l pătrundă la coamă. De aceea se spune că are nevoie de cizme bune şi de o pălărie zdravănă. Cizmele sunt temelia, despre pălărie discutăm mai la anul. Drenajul trei ar fi încă un şanţ cu pietriş care să înconjoare casa, la ceva distanţă de temelie (probabil 2 metri, însă nu ştiu încă).

Ianto Evans spune că pot fi luate în calcul patru tipuri de fundaţie:
a) pietre clădite cu artă unele peste celelalte;
b) pietre cu mortar de cob;
c) pietre cu mortar de var + nisip;
d) pietre cu mortar de ciment + nisip.


Epoca asta se poartă structurile mixte, aşa că am apelat şi noi la un mixaj: pietriş pentru drenaj, deasupra pietre aşezate masonic, iar în cele din urmă pietre cu mortar roman (var + nisip). Cu aceste tehnici s-au făcut cetăţi, apeducte, catedrale şi castele. Merge şi o căsuţă din cob, zic eu. Ridicăm de la pământ 50 de centi, ca să fiu şi eu, măcar o dată, mai arhitect decât Arhitectura Sa. Mai mult nu se va face anul acesta, sperăm să înaintăm cu jumătate din zidărie şi acoperiş la anul, probabil fără amenajări interioare. Ca să ne răzbunăm vara asta şi să frământăm cobul la picior, o să facem o cuşcă de căţel, de căţel carpatin sau caucazian, vedem noi, deci mărişoară, să se poată adăposti de umbră, nu de frig, animăluţele astea stau şi sub ploaie şi sub ninsoare când cresc mari, dar pot suferi atroce pe caniculă. Şi uite aşa mai bifăm un punct: macheta locuinţei, eh, nu va fi chiar una în adevăratul sens al cuvântului, adică nu va fi reproducerea la scară redusă a proiectului, ci o construcţie cu temelie de piatră şi ziduleţ de cob, cu acoperiş verde, în care să se poată roti un câine nu tocmai mic.

Într-o dimineaţă, pe la şase şi jumate, când soarele începe să încălzească corturile şi somnul devine dulce-leneviu, când ne trezim dindărătul pleoapelor şi inventariem în gol motivele ca să sărim mai zglobiu din sacii de dormit, dintre pături, asta nu arde, asta n-are rost, asta oricum o să facem toată ziua, şi ne aciuăm ca pisicile mai adânc în textile, o vacă începe să mugească scurt şi scadat, ca o mitralieră defectă. Urechile ni se zbârlesc: care şi-a pus soneria asta la celular? ce umor urbanoid, ce fază indigestă! Dar nu, niciun telefon nu ne poate tortura cu bemolurile astea, e o vacă autentică, la 20 de metri de noi, în coarne, oase şi uger, pe imaş. Dă-i shut down, reseteaz-o, băi! Nu, mai bine suprim-o, sunt destule, nimeni n-o să-i observe lipsa! Ce-o fi având? virus? boot-are greoaie? Mă gândesc post-factum că de fapt era o prinţesă ce voia să fie sărutată, urmând să se dea de două ori peste cap, şi să se transforme într-o modelă capabilă de orice, dar de orice, da? Nici eu, nici Ovidiu nu ne mişcăm. Avem neveste faine-faine, cu gleznele subţiri de poţi tăia caşul cu ele felioare, şi ochi mari, de muiere (nu toate femeile au ochi de muiere, ale noastre da). Nesărutată, biata vacă trece pe silent mode. Eh, ce basme ar fi putut ieşi dac-am fi avut măcar un holtei în dimineaţa aceea la Diribao!


Citeşte mai mult!

duminică, 5 august 2012

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre cer)

De ce s-ar duce un citadin get-beget, care a văzut mai des vaca în poze decât în realitate, să-şi cumpere pământ acolo unde întoarce uliul? Că veni vorba, am văzut uliul rotindu-se în cerul de la Diribao, cu aripile întinse cât cuprinde, l-am văzut plonjând spre pământ după pradă şi ridicându-se mofluz ca să-şi reia planarea. Crapă sistemul, se termină petrolul, falimentează pensiile, inflaţia, vânduţii ne vând ţara la bucată, nu vreau să plătesc datoriile către FMI... toate astea sunt doar vorbe, poate va fi, poate nu va fi cum zic eu. Ştiu însă bine de ce am plecat: mă strânge oraşul la umeri.

De la o vreme, am început să am rău de ziduri, de iluminatul nocturn care mă împiedică să văd stelele, de apartamente-cuşti-de-iepuri, m-am săturat să plătesc pentru locul unde pun curul maşinii mele, nu mai vreau facturi, asfalt, supermarketuri, motoare, bătălii politice unde sunt chemat să arbitrez între dracu’ şi talpa iadului, sictir criza economică, criza morală, criza spirituală. Vreau să dau restart lumii, fără cheat-uri, fără tutoriale, îmi proptesc ambele picioare pe tânjală, să simt clipa prelingându-se pe lângă mine, de aceea îmi plac caii domoli din Ardeal care când simt că-i bai, că a luat foc satul, că se îneacă stăpânul de griji, o iau uşurel la pas, teleap-teleap, ca fulgerul. Mi-i drag ţăranul acela care, când ceapeul a fost desfiinţat boalelor, a zis că veci nu mai calcă tractor pe pământul lui, şi şi-a crescut o pereche de bouleni cu care a lucrat până a ajuns la 96 de ani, când a zis că nu mai poate, a oftat şi-a murit.



Asta trebuie făcut înainte de a o rupe definitiv cu modernitatea şi cu oraşul: să anihilez boala vitezei din mine. Sunt încă zmucit, mă întreb la finalul zilei ce-am făcut, şi nu-mi spun c-am trăit, nici nu-mi număr emoţiile sau gândurile, pun faptă peste faptă, ca un prost, izbutez să mă calmez doar dacă merg cu 120 de km/h, sau dacă umplu un portbagaj cu chestii, sau dacă văd reflectarea materială a voinţei mele. Trebuie ca într-o zi să-mi spun: azi am văzut soarele refuzând să apună, sau luna oglindindu-se în apa fântânii, sau că pur şi simplu am pus cum se cuvine punctul sub litera ba. Mă voi dezlega cu totul de lume în ziua când am să pot spune senin: Azi am trăit. Am înţeles deja că e absurd să spunem că nu avem timp, pentru că timpul este viaţa însăşi, şi câtă vreme trăim avem tot timpul din lume, însă înţelegerea unei idei nu e totuna cu trăirea ei, mintea pricepe dar ideile trebuie respirate, Doamne, lărgeşte pieptul meu!

O căsuţă din cob ale cărei ziduri le mesteci pâiniţă cu pâiniţă, aşa cum randunica îşi mestecă în cioc cuibul, e poate cel mai bun antidot la boala realizărilor cu care ne-a sărăcit modernitatea. Un pământ care trebuie mobilat cu copaci, a cărui fertilitate o cunoşti şi-o refaci timp de ani de zile, un colţ sălbatic pe care-l transformi încetişor într-o pădure, un mânz din care faci cal – toate acestea clădesc şi te clădesc. Până când toate acestea se vor împlini, am descoperit la Diribao un maestru care are multe să-mi spună: cerul.


Prin martie spuneam unui bun prieten că n-am văzut decât 3 apusuri de soare în toată viaţa mea. Parte pentru că niciodată nu m-am preocupat cu adevărat de asta, am dat nas în nas cu soarele la apus, n-am premeditat întâlnirea, şi asta-i prostie, căutăm pătrunjel şi cârnaţi, dar nu ne găsim niciodată treburi pe deal, să-l vedem (vă rog să-mi daţi câteva ghionturi dacă devin brusc melodramatic sau ridicol, detest asta mai mult decât o viespe tolănită la mine în pantofi). Gata, mersi pentru rafala de radiusuri şi cubitusuri în coaste, încep să-mi revin, eram parcă prea duios şi-mi stă rău când încep să torc ca un motan, mai bine înjur de pisicii mumă-si, până nu se prinde vreo societate pentru protecţia animalelor şi mă aleg cu o poză la panoul de dezonoare. Schimbare de ritm, schimbare de ton. Pragmatism şi eficienţă.

La Diribao cerul e ca o prelată, soarele e ca o plăcintă incendiară iar luna e un alt produs de patiserie, cu sau fără zahăr vanilat, după gust. Ploaia e ca o supă dietetică (fără miros de pătrunjel şi obligatoriu fără sare), iar aerul este condiţionat de vânt, de momentele zilei şi chiar de momentele nopţii. Cam aşa aş scrie eu dacă m-ar vizita tentaţia parodiei ieftine, o dai pe cârnaţi şi bere dacă vrei să te înţeleagă toată lumea mâncătoare şi băutoare de cârnaţi şi bere. Un fel de umor ieftinoid, care-ţi merge drept la şaorma şi face plici. Piticul meu, Ştefan, a cărui viaţă nu se defineşte prin termenii ăştia, mi-a zis după o furtună: tati, norii ieri şi-au spus secrete. Şi-am ridicat privirea spre cer, pentru că trebuie să mă tragă mititelul de mână ca să mă uit în sus, şi-am fost convins că are dreptate, cum altfel?


La Diribao e mai mult cer decât pământ. Adică, dacă stai cu o ruletă în mână şi încerci să măsori, la pământ te-ai încumeta dar la ceruri ba. Atât cât pot pricepe, oraşele sunt locuri pământeşti, iar satele sunt locuri cereşti. În primele te învârţi ca şobolanul pe lângă ziduri, în ultimele trebuie să ai grijă sa nu aluneci într-o stea. Oraşul te învaţă să fii şmecher-isteţuc, îţi educă reflexele de supravieţuitor, îţi cere vitamină şi colţi ascuţiţi. Satul, cum ar zice un prieten, dimpotrivă. Nu, nu sunt ţăran, probabil că nici nu voi fi vreodată, trag după mine un bagaj care mă va împiedica să ajung în centrul lucrurilor cu furca în mână, întorcând fânul sau scoţând bălegarul din grajd, aşa cum a făcut-o cel care a spus într-o bună zi: “S-a întors lumea cu curul în sus”. Eu trebuie să citesc 1000 de pagini ca să înţeleg asta, şi nici atunci complet.

Dacă stau şi mă gândesc bine, noi, valul orăşenilor care va umple în anii ce vin ruralitatea românească, nu vom fi probabil niciunul ţăran. Venim cu limbi străine ştiute bine, cu vrafuri de cărţi citite, avem licenţe, masterate şi doctorate, am văzut ceva ţări, ne-am plimbat în supermarketuri şi disneylanduri. Dar ne lipseşte dimensiunea metafizică, intuiţia noastră a fost sterilizată, suntem raţionali şi în cel mai bun caz nu ne-a fost jugulată capacitatea de a căsca gura (căreia îi spunem, mândri, mirare). Ştim multe lucruri legate de permacultură, o să verificăm practic de ce între meri şi nuci trebuie să punem duzi, dar mersul lumii, pe care cei dinainte îl citeau în colbul drumului, la umbra cerului, nu ni se va dezvălui. Neo-ţărani. Sau neoţărani. DEX-ul ne va ortografia într-un fel sau altul, cu tot ceea ce prefixul acesta aduce a epigon.


Şi cum am putea fi altfel noi, neoţăranii, când satul e populat de ţărăşeni? Din multe puncte de vedere, indigenii ruralităţii româneşti sunt mai moderni decât noi, cei care vrem să ne stabilim la ţară. Tractor, combină, plug, curent trifazic, îngrăşăminte chimice, curent electric, gaz metan, frigider, plasmă – multe dintre gospodăriile de azi le au pe toate şi n-ar renunţa la nimic. Eu vin cu instrumente manuale, cu dorinţa de a face o casă unde poştaşul să nu lase nicio factură, pentru că o bună expoziţie sudică şi biomasă din belşug înseamnă tot curentul electric şi tot gazul de care un om îndrăgostit de afară poate avea nevoie. Ce se poate învăţa de la cei care ignoră suveran tehnicile de revitalizare a solului, mărginindu-şi orizontul la grija zilei de mâine, fără niciun plan pe termen lung? Şi cum să nu-ţi fie milă de cei care se roagă la Dumnezeu pentru ploaie, neasumându-şi goliciunea culmilor bătute de vânt şi păscute până la epuizare de oi?

Pe ici, pe colo, dau de câte un ţăran. Azi dimineaţă, lângă fundaţia care începe să se înfiripe, nea Sandu ne face inventarul tuturor gospodăriilor care au umplut valea de la Diribao. Acolo a stat Dolha Vasile, mai încolo Dolha Ioan, încolo Pomnuţ Nicolae, şi încă unul, şi încă, pe toţi după nume, şi-ai cui au fost, şi care s-a trecut, şi ce urmaşi au lăsat, şi noi vedem aievea casă lângă casă, şi oile bătrânei gârbove unde se ducea nea Sandu când era cât Ştefan al meu ca să vadă mulsoarea, şi auzim râsete de copii, şi mugete de vaci... Va fi venind să vie, de va fi să fie. După revoluţie au zis toţi oamenii din sat că nimeni nu va mai veni în locul ăsta cât îi pula, zice ardeleneşte nea Sandu. Ei, uite că am descălecat eu, şi-or să mai descalece şi alţii, că doar nu ne-om ţine o viaţă în şa.


Cerul ne va primi oriunde pe toţi. Orăşeni neinspiraţi, neoţărani, ţărani rataţi, nu va face nicio diferenţă. Unii dintre noi vom afla că la oraş poţi fi oricât de tâmpit, câtă vreme îţi cumperi disciplinat legumele din supermarket nimeni nu-şi va da seama, în vreme ce la ţară prostia şi dezorganizarea sunt vizibile şi costisitoare. Alţii vor găsi maeştri nescunoscuţi unde se vor aştepta mai puţin, precum ţăranul acela care toată viaţa şi-a dorit să aibă doi cai, iar când în sfârşit a încropit două iepe frumoase a căzut la pat bolnav, şi sub niciun preţ n-a vrut să auză de vândutul cailor, răspunzând muierii care l-a întrebat ce să facă cu ei: “Să-i pui în geam, Floareo!” Mutatul la ţară nu e un marş triumfal, nu ne aşteaptă pe nimeni covorul roşu, dar cu certitudine vom simţi cu toţii senzaţia de libertate pe care ne-o vor da zilnic apusul şi răsăritul soarelui.

Citeşte mai mult!

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre multe alea-alea)

Am ajuns la concluzia că o construcţie din cob e taman ca un blog: dacă lucrezi, în timp ai vizitatori. Noi am făcut trasarea şi am purces la realizarea fundaţiei, mă rog, realizare e un cuvânt parcă prea moţocos pentru o săpătură nebună-nebună, 90 de centi adâncime, 90 de centi lăţime, la rotund, pentru că fiecare cameră va fi rotundă, nu? Primul a venit Kurosawa. Sau Akira. Sau Suzuki. Sau Kyoto. Sau Nagasaki. Mă rog, e samuraiul satului, oricum îl vom numi e aceeaşi figură. Mersul egal, spatele drept, capul sus, paşii mari. În fiecare dimineaţă umple halăul dinspre Diribao pentru vacile satului (halăul e de fapt o adăpătoare, dar prin părţile alea nu se spune adăpătoare, ci halău, bănuiesc ca nu cumva să se salute oamenii: halău, Gheorghe, halău Gyuri, ce mai faci?). Apoi umple halăul dinspre pământul lui nenea Sandu, la cealaltă fântână. Douăzeci de găleţi primul, vreo patruzeci al doilea. Şi tot aşa de două ori în fiecare zi.

Zilele astea Silviu şi Nicu s-au dus în sat după pâine. Samuraiul stătea neclintit în curte, pe un scaun. Spatele drept, capul sus. În faţă, gheişa Ikebana spăla rufe la maglă. N-aveau nimic să-şi spună, Samuraiul o privea, Ikebana lovea magla de parcă ar fi vrut să se răzbune. Băieţii bagă un sayonara, chiar dacă ne-am mai văzut astăzi, nu contează, te saluţi cu omul şi de trei ori pe zi, nu-i mare efort la un sat risipit cu o mână de lume. Răsucire scurtă a capului, spatele drept, trunchi în ansamblu neclintit, sayonara şi vouă. Nicu a zis că-i decan (sau de Cannes?!). Seara a trecut prin gard (că doar e pentru vite, nu pentru oameni), s-a apropiat de fundaţia noastră, am vorbit, n-a schiţat nicio uimire, nicio întrebare, nimic. A stat, a priceput, a tăcut. A plecat după vreo juma de ceas, iar mie tăcerea lui mi-a mers la inimă, pentru că dacă mă întreba tăceam eu, aşa că-i mai bine c-a tăcut el.



Apoi a venit Julia-Julie, care a făcut nişte fotografii magnifice, pe unele dintre ele preluându-le în acest episod. L-a prins pe piticul Ştefan (care zicea deunăzi că are patru ani şi e în clasa a opta, lucru parţial adevărat, pentru că el chiar are patru ani şi e înnebunit după cifra opt, nimeni nu ştie de ce, i se pare frumoasă şi rotundă, aşa, ca un opt), apoi plaiurile de la Diribao, vaci, ciobani cu oi, şi una cu momentele dinaintea unei furtuni care i-a potopit cortul cu apă. Bine zicea Nicu, prezenţa unei fete frumoase pe un şantier rupe toate barierele din calea eficienţei: nu trebuie să facă nimic, doar să fie acolo, şi băieţii scot scântei din târnăcop, de-abia te mai poţi ţine după roaba în viteză, pietrele şi lemnul şi pământul devin uşoare şi nu se mai plânge nimeni nici de caniculă, nici de ploaie, nici că nu se aprinde focul.

O ploaie, două ploi, trei furtuni – le-am pierdut şirul. Cred că apa de ploaie şi căţelul şchiop al vecinului Pozmo ne-au învăţat ordonaţi. E fain când plouă, dacă ţi-a intrat soarele în porii pielii scoţi săpunul lichid şi începi să te speli, şi te minunezi cum de poţi să te bucuri de ploaia rece la fel ca mânzul de două săptămâni care paşte pe deal lângă mumă-sa. Dar cuiele ruginite, pâinea făcută terci, lemnele mustind de apă şi hârtia igienică ilizibilă nu sunt chiar veştile pe care vrei să le primeşti după o bălăceală delirantă. Cât despre câine, ăsta te îndrumă să ridici cât de sus poţi şi slana, şi laptele, şi caşul, şi cam tot ce e susceptibil să servească drept hană, distracţie sau nervi pentru un canid cu iluzia că la Diribao s-a deschis all inclusive. Ne-a furat cam din tot până am ridicat magazia, până şi pungile de seminţe de floarea-soarelui şi cele de paste făinoase, pe care le-a rupt şi le-a împrăştiat pe păşunea vitelor. Dacă la început ne-a vizitat ca să-şi potolească foamea, ulterior a venit din distracţie sau simplă curiozitate. Mare pacoste!


Zilele astea Nicu pleacă pentru un alt proiect. Tot ce s-a făcut în materie de amenajare de şantier (fântâna, duşul, toaleta, magazia) poartă semnătura lui. Trasarea proiectului de pe plan pe teren este tot a lui, chiar nu ştiu ce m-aş fi făcut fără el. În materie de trasare eu mi-am epuizat competenţele când am făcut straturile de legume în primăvară, n-aş fi putut sub nici o formă s-o fac singur. Niciuna din competenţele unui om obişnuit cu vizualul nu există la mine decât cel mult sub formă incipientă, ori nici măcar atât. Mi-a plăcut să văd cum gândeşte şi cum acţionează cineva obişnuit să-şi folosească ochii şi mâinile la nişte cote la care eu nu pot decât cel mult să aspir timid. Tot ce-mi doresc acum este să-l văd într-o zi revenind cu un şevalet şi o cutie de culori...

Arhitectura Sa a calculat: fundaţia presupune dizlocarea a 76 mc de pământ. Enorm, nu? Poate că nu e chiar aşa. O cameră cu multiple dedicaţii, două dormitoare şi o sală de baie, unite printr-un hol minuscul. Nicio linie dreaptă, unghiurile evitate cu grijă. Cum să aduci un buldozer într-un spaţiu constituit din curbe? Abandonez ideea. Purcedem la realizarea ei cu o cazma, o lopată, un târnăcop şi o roabă. Pământul fertil într-o grămadă, argila în altă grămadă. Sau mai multe. Se lucrează poate greu, dar curat. Plănuiam iniţial să facem doar fundaţia corespunzătoare modulului de anul acesta, dar îmi dau seama că ploile vor spălă rapid trasarea cu var. Apoi mă gândesc că n-ar fi rău să săpăm totuşi fundaţia complet, fără să-i punem drenajul şi piatra. Numai că ar deveni cu uşurinţă un loc unde iepurii şi căprioarele şi-ar rupe picioarele peste iarnă, nici asta nu vreau.


Cred că în cele din urmă vom face toată fundaţia, ca să ne luam de-o grijă. Un strat copios de sort de balastieră cu rol de drenare, apoi piatră de carieră aşezată cu grijă, într-o structură monolitică. Mortar roman: o parte var şi trei părţi nisip. O tehnică ancestrală, fără ciment, care să poată fi reprodusă oriunde, pentru că niciodată nu vom duce lipsă de var şi nisip, însă cimentul va fi de negăsit în momentul în care nu vom mai dispune nici de ingredientele industriei chimice, nici de transporturi ieftine. De fapt, acestea din urmă deja nu mai există, plătesc cam 50% transport pentru fiecare maşină de nisip, balastru sau piatră pe care o aduc, pentru că sunt la 40 de km de cea mai apropiată balastieră.

Am făcut primele teste de cob cu argilă albă din fântână. La Sasca utilizam raportul de nisip-argilă de 2:1. Aici e cu neputinţă, în concentraţia asta argila se lipeşte de picior şi e imposibil de frământat. Deci facem două turte, cu proporţiile 3:1 şi 4:1. Aşteptăm să se usuce măcar câteva zile, dar în mai puţin de 24 de ceasuri sunt arme letale, n-aţi vrea să vă împiedicaţi de ele noaptea pe întuneric. Se sparg însă uşor, şi înăuntru sunt plăcintele din cob sunt umede. Timpii de uscare ai cobului sunt, după cum spun toţi, foarte mari. Dacă adăugăm la asta faptul că mortarul roman pe care-l vom folosi la fundaţie are nevoie de cel puţin 2 săptămâni până se usucă, încep să mă întreb dacă vara asta vom avea sau nu parte de zidărie.


Hai să recapitulăm: facem o fundaţie formidabilă, pentru care am săpat deja jumătate manual: Silviu, Nicu, Ovidiu (care a venit ieri) şi cu mine. Ar mai fi nevoie cam de 10-12 zile în 2 pentru restul fundaţiei, lucrat sălbatic, sub caniculă, cu o pauză de somn în timpul zilei. Dacă vedeţi poze pe internet cu Dorel care doarme lângă şanţ, ascultaţi la mine, nu se poate altfel, pământul te vlăguieşte şi dacă nu împarţi ziua în două cu un somn profund te topeşti pe picioare. Băieţii dorm la umbră, eu îmi pun prelata în soare şi mă culc cu faţa în sus, ca să mă mai bronzez puţin :-) După asta urmează pietrişul mărgăritar, cam 10-15 centimetri, şi apoi piatră peste piatră, temelia medievală este un puzzle, fiecare piatră trebuie să calce măcar 3-4, şi să acopere linii de întâlnire între alte pietre. N-am nici cea mai vagă idee cât poate dura, mă bucur doar să mă satur de pietre, am să le visez şi-am să mă umplu de mineral vara asta.

De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, e un adevărat parcurs care începe cu fragmentele de stâncă din Apuseni lipite cu var şi nisip, apoi va urma cobul frământat cu picioarele, acoperişul va fi cu iarbă de pajişte, şi într-o zi casa va fi înfiată de o pisică şi de-o rândunică, ambele mirate că piticii mei sunt fraţi şi totuşi atât de diferiţi, bucuroşi poate să le audă strigătele şi râsetele, încântaţi fără doar şi poate să le primească ofranda de lapte şi firimituri de pâine. O casă construită în acest fel cuprinde toată lumea, căreia îi este oglindă, de aceea trebuie tocmită încet, e făcută să dureze 5-600 de ani, de aceea merită toată răbdarea şi migala noastră, va fi acolo atunci când numele meu se va şterge din amintirea oamenilor, de aceea fiecare lovitură de târnăcop, fiecare lopată de pământ aruncată în roabă sunt clipe înveşnicite, atât cât pot aspira cele omeneşti la veşnicie.


De citit:

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul pilot)
Căsuţa de cob de la Diribao (episodul de la 4 metri adâncime)


Citeşte mai mult!

sâmbătă, 21 iulie 2012

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul de la 4 metri adâncime)

M-am gândit să organizez acest jurnal în funcţie de evenimente sau oameni, ori şi una şi alta. Deci nu după zile, săptămâni sau mai ştiu eu ce, prefer un jurnal atemporal, ordonat după modelul Vedelor, în funcţie de zei şi imnuri, după întrupări şi adevăruri, nu după criterii mărunt cronologice. De aceea, fiind spuse cele ce trebuiau spuse în episodul chilot, adică acela care atrage atenţia asupra unor minuni fără să le dezvăluie, plonjăm imprudent în fântână. Adică aşa cum am făcut-o eu şi cu Nicu.

Am mai zis undeva că dacă vrei să ţi-o furi cu un meşter, trebuie să apelezi la mica publicitate. Am păţit-o cu mai mulţi ani în urmă, când am cumpărat apartamentul din Turda, şi a fost nevoie de câteva ciurucari ca să pună parchetul la 2 camere. Unul dintre doreii pe care i-am cunoscut atunci mi-a lăsat moştenire o întrebare genială, pe care v-o pasez şi vouă, e bună rău: “N-ai cumva un rotopercutor?” Nu ştiu ce voia să rotopercuteze marele om prin pereţii mei, dar i-am răspuns pe loc: “Dacă aveam un rotopercutor, ce crezi, mai erai tu pe aici?” Pai, haplea omisese să fosforeze următorul şpagat logic: cine are sculă ştie şi s-o folosească, deci nu se încurcă cu mercenari. Mai târziu am intrat în lumea magnifică a micului orăşel de adopţie, am cunoscut instalatori meticuloşi până la exasperare, meşteri faini, mecanici auto eleganţi ca nişte lorzi şi cam tot ce-şi poate dori un citadin pe lumea asta.


Pe acelaşi principiu, îl întreb pe Toma fermierul cine face fântâni prin părţile locului. Mi-l recomandă pe Cristi, la un sat mai încolo, care are un buldo mititel ca o bijuterie, cu braţ de 3 metri, cu care-ţi sapă şi-n casă dacă vrei o groapă în care să ţii berea la rece. Îl sun, stabilim o duminică după-amiază, pentru că în timpul săptămânii e prea ocupat. Ştiu, duminica nu-i cel mai bun moment pentru săpat o fântână. Sâmbătă ne loveşte trăznetul pe amândoi: mie începe maşinuţa să mi se înece dacă o turez peste 1500, lui i se bubuie utilajul şi organul nobilului animal! Aşa mi-a zis luni, că duminică a fost prea cătrănit să-mi răspundă la telefon. Chiar aşa: organul nobilului animal! Mai pe scurt: pula calului, asta e în Ardeal un sinonim pentru nimic, zero barat în patru, nix, nada, ciu-ciu. Păi şi normal, dacă buldo nu e, nimic nu mai e!

Cu o mână cumpăr filtre şi ulei, să-mi revigorez Fordul, dadă-dadă scapă de tusea păcătoasă (probleme cu alimentarea). Cu cealaltă caut în Piaţa de la A la Z un fântânar, un utilaj, ceva să dea cep fluxului de apă despre care spuneam aici. Troznesc consumabilele la un mecanic de nădejde, dar maşina continuă să mă zguduie. Nu, n-am alimentat-o cu benzină (e un diesel), cel puţin nu recent, am băgat odată vreo câţiva litri, dar nu acum, că m-am lecuit. Sunt negru de supărare şi-mi zic a nu ştiu câta oară că voi fi cel mai fericit om din lume când toate droştele au să tragă pe dreapta. Găsesc un fântânar, o, miracol, care-mi cere fix cât buldozerul: 250 de lei pentru 3 metri. Batem palma telefonic.

Vine Nicu. Nu ne-am văzut de 9 ani, de pe vremea când eram în Haşdeu, în căminul 16, iar el era student, şi-am ciocnit un vin împreună. Greu de zis cu ce prilej. A aflat că facem căsuţă şi a venit. Nu l-am întrebat când vine, nici cât stă, nici când pleacă. Iau din cele ce oferă viaţa fără să strâmb din nas, fără să cântăresc, fără să aleg. Tout est bon chez elle, y’a rien a jeter, cum ar zice Brassens. I-am fost profesor la sfârşitul secolului trecut, pe vremea când eram mult mai rău şi mai puţin nebun ca acum. Trebuie să fi fost o experienţă neplăcută, cred. Are amabilitatea să mă contrazică. E pictor, restaurator şi designer. A venit ca meşter, şi în zilele ce-au urmat a trebuit să constat că este. Are geniul improvizaţiei utile, se adaptează la ceea ce găseşte, creează instrumente noi, are o energie fizică inepuizabilă. Diribao avea nevoie de omul acesta care a petrecut multe luni de viaţă pe grindurile din Delta Dunării, fără nici un ban în buzunar, pescuind şi mâncând peşte, cu câteva kilograme de mere îngropate în nisip, capabil să transforme un cort obişnuit într-unul pe care nicio furtună să nu-l smulgă.


Chiar asta facem în prima seară, când un vânt ameninţător mătură mica noastră tabără. Partea dintre Vest e supraînălţată, pentru ca vântul să nu mai întâmpine nicio rezistenţă, să poată să se strecoare pe sub cort, şi să se ducă în legea lui. A doua zi vin meşterii. 3 metri, 250 de lei. Au săpat, am vorbit, am mâncat, am băut bere împreună. Pe înserat, când au ajuns pe la 2 metri adâncime, îi întrebat: şi dacă în loc de 3 metri trebuie săpaţi 4, cât costă? Cum cât? încă 250 de lei. Acolo s-a rupt pelicula urât de tot. Pai staţi aşa, pui de lele, dar noi cum ne-am înţeles? 250 de lei metru linear. Nu, nu-i deloc aşa, înainte de a veni, după ce am vorbit de vreo 3 ori, am recapitulat: lucrarea presupune săparea unei fântâni de 3 metri, care este preţul, şi mi-aţi spus că e 250 de lei. Da, zice dorelul, metru linear. Cum vrei tu, fac o concesie, dar mie nu mi-ai zis de metru linear, mie mi-ai zis 250 de lei şi gata. Trebuia eu să ghicesc că-i vorba de un metru? Eu ţi-am cerut un preţ pe lucrare, ce-mi pasă mie de detaliile fântânăritului?


Gata, tocul jos şi predaţi lucrările! Pardon, hârleţul jos, vă dau banii şi valea! 500 de lei pentru o groapă de 2 metri, cu latura de 1,4 m. Îşi strâng sculele şi demarează în trombă. Eu mă uit ca mutul la iapă, ca prostul la groapă. Miroase a apă, e sigur, dar nu izvorăşte nimic. Îl sun din nou pe nenea cu organul nobilului animal, care nu mai înjură zootehnic dar nici nu-mi spune ceva optimist legat de săracul buldozer. Mă uit la Nicu, se uită la mine. Dacă aşteptăm paştele cailor se vor surpa malurile. Fără apă în proximitatea sitului, efortul de a face cobul se dublează, sau poate şi mai rău. What a man can do, another man can do, parcă aşa ne-a fost vorba, nu? Bag scara în groapă şi cobor cu cazmaua mea din inox, mai frumoasă şi mai eficientă la chestii din astea ca un ozeneu. Nicu leagă coarda lui de alpinist de toarta găleţii. Soarele încă nu a asfinţit, înfing cazmaua, umplem găleata, o trage peste buza fântânii to be şi-o tufleşte nu departe.

20 de centimetri, atâta scoatem până nu se mai vede în groapă. Probabil cam 30-40 de găleţi, fiecare la vreo 20 de kilograme. Peste jumătate de tonă, în orice caz. Ne trezim a doua zi în zori şi o luăm de la capăt. El afară, eu înăuntru. Am împrumutat o scară de 3 metri, jos e răcoare, argila e neagră şi cizmele se lipesc de fundul gropii. Nicu improvizează o pârghie de care leagă coarda cu găleata. La capătul celălalt bate trei cuie de 12 într-o buturugă de brad. Ansamblul culisează pe o capră de metal, între două opritoare. Mai mult de jumătate din cursa găleţii e făcut de pârghie, însă tot trebuie să zmucească pentru a o scoate la lumină. Începem să scoatem apă, cizmele intră până la glezne, pământul izvorăşte broboane de apă, o văd prelingându-se pe la colţuri, tricoul meu se udă şi el ca argila, transpirăm amândoi, pământul şi cu mine.

Nu sunt claustrofob, dar am dintotdeauna un pronunţat rău de înălţime. N-am probleme să mă uit de la balcon în jos, pentru că fac asta de mulţi ani, dar îmi amintesc senzaţia de apăsare pe care o aveam în copilărie când urcam pe scară în pod, sau în ziua când am privit oraşul de la înălţimea unui bloc turn. La picioarele Turnului Eiffel am fost încântat să văd o coadă imensă: am avut atunci un motiv serios să mă privez de o ascensiune tâmpească. N-aş putea face alpinism. Nici n-am mari simpatii faţă de Spiderman. După o zi de lucru, constat că o groapă de 3 metri e suficient ca să-mi provoace rău de adâncime. Am săpat şi scara a devenit insuficientă. Ne vom opri de Sântilie, dar ne trebuie musai o altă scară, una de 4 metri. Am văzut una undeva, numai să-mi aduc aminte unde.


Facem primul test: câtă apă se strânge în 24 de ore. În timpul zilei auzim cum se desprind bucăţi de argilă şi cad plescăind. O coloană de jumătate de metru, cam 800 de litri, calculăm noi. Nea Găvrilă, pomicultorul, ne împrumută motopompa şi generatorul lui. N-aş vrea, dar 80 de găleţi în 25 de minute, fără să faci nimic, e o ofertă prea tentantă. Transpiraţia pământului are gust de argilă, dar e limpede şi săţioasă. Bem amândoi, apoi dăm restul la butaşii de sălcii, parţial carbonizaţi de secetă. Afară e uscăciune, mi-au murit câţiva pomi, dar sub pământ apa aşteaptă să-i dăm cep. Atunci când un copac suferă de lipsa apei, ţesuturile lui se înegresc. Cât timp mai rămâne ceva verde, nu-i totul pierdut, dar dacă se înegreşte totul, s-a sfârşit. Dacă am avea copaci mari, vii, mulţi, s-ar rezolva problema, rădăcinile lor ar coborâ până ar da de apă, frunzele ar transpira-o, s-ar forma nori şi seceta ar dispărea. În pădure nu e secetă, doar pe câmpuri şi-n sat. Cireşii mei sălbatici nu par să sufere, puietul lor semănat de vânt nici atât. Numai ce pun eu se înegreşte şi moare.

Dimineaţa mai băgăm motopompa o dată. Apoi cobor. Nicu va rămâne sus. 1 metru, atâta ne dorim. Sau măcar 70-80 de centrimetri. Să facem loc coloanei de apă, să coborâm până la 4 metri. Am adus altă scară, mă uit în groapă şi mă întreb dacă mi-e frică. Fântâna e paralelipipedică, ar fi fost mai bine să fie cilindrică, doar că am refuzat să pun tuburi de beton, apa se îmbibă cu timpul în porcăriile din ciment şi capătă gust rău. Am făcut coş de lemn, din scânduri, cu doi dulgheri din sat. Pământul nu e consolidat, dacă pică un mal nimic nu mă scoate viu de acolo. Mă uit la cerul senin şi-mi zic că dacă e să mor, mi se poate întâmpla şi-n maşină, şi sub o streaşină, şi-n pat. Asta nu înseamnă că n-am să urc în maşină, sau că n-am să trec sub streşini, ori că n-am să dorm uneori în pat. Cobor şi începem să rânim ce s-a surpat. În timpul zilei se prelinge o singură bucată de argilă, la vreo o sută de kilograme. Formidabil de grea pentru un volum destul de mic.


Pârghia lui Nicu evoluează de la modelul 2.0 la 3.0. Priponim buturuga cu sfoară de la baloţii de paie, ştiam eu c-o să-mi trebuiască, mi-a fost oarecum să arunc maldărul de sfoară pe care l-am acumulat din primăvară şi până acum. Cuiele au cedat, pârghia a luat-o razna şi era să-mi pice în cap, noroc c-a prins-o. Sforile de rafie nu se vor rupe niciodată pe parcursul lucrării. Asta a fost 2.0. Nicu mai pune un trunchi de brad pe capră, supraînălţând-o. Găleata coboară până aproape de fundul gropii. Se umple din ce în ce mai des cu apă, urcă trântindu-se de pereţi, stropindu-mă până în fundul ochilor, apoi îl împroaşcă pe Nicu până devine totuna. Ne oprim în miezul zilei, urc pe scară şi mă las izbit de mirosul de iarbă şi de vacă de la Diribao. În măruntaiele pământului mi-e frig la picioare, apa are cam 14-15 grade şi cizmele de cauciuc nu ţin mare lucru. Afară e cald, brusc transpiraţia mea încetează să miroase, de fapt se contopeşte cu mirosurile verii, îmi arunc tricoul jos în iarba, am să-l clătesc cu ceva detergent şi-am să-l spăl peste vreo 2 zile, ne turnăm apă pe braţe, pe faţă, pe pulpe, şi decidem să ne lovim cu un pepsi la crâşmă.


Satul e pustiu, oamenii fac boiereşte amiaza, salutăm câteva personaje aciuate la umbră şi luăm o sticlă mare de la frigider. Tot respectul pentru tanti de la tejghea, care nu se ţine cu mâna de nas când o invadăm, cred că puţim ca nişte cotoi în călduri, dar hipertanti e călită, suntem mici copii pe lângă tractoriştii fumători şi alcoolizaţi din belşug. Lingem băutura carbogazoasă la umbră de salcâm, spunem săru’mâna la o babă care colbăieşte pe drum, ne bucurăm de răcoare, lui Nicu i se jupeşte nasul, dezbatem, doct şi experimentat, tot ce se poate şti despre eternul feminin şi apoi ne întrebăm dacă n-ar trebui să ne culcăm şi noi juma de ceas. El la umbră, în coşul fântânii, eu la soare, cu pălăria de paie pe faţă. Apoi scoatem 20 de găleţi groapă. Fântâna începe să aibă debit.

Gata, ultimii centimetri, vreo 30. Înfing târnăcopul cu sete, refac muchiile ca să nu se oprească pe undeva coşul, să iasă strâmb. Începem să scoatem o găleată de apă la 2-3 găleţi de pământ. Îmi amintesc bancul acela, cu Bulă care duce cutia cu scule şi ajunge cu meşterul la o gură de vizitare, iar meşterul intră în apnee în căcat şi apoi revine doct: dă cheia de 14, apoi iar intră în apnee în căcat, pentru a cere cheia de 16, şi căcatul se retrage bolborosind, lăsând totul murdar de căcat, evident, inclusiv meşterul, care însă zâmbeşte fericit şi spune: Bulă, ascultă la mine, pune mâna şi învaţă meserie, altfel ai să duci toată viaţa cutia cu scule.

Răzuiesc colţurile gropii şi imediat locul se umple de broboane. Dacă scot prea mult pământ apa ameninţă să-mi intre în cizme, aşa că fac o groapă mai mică în groapă, ca s-o pot colecta mai uşor. Nu e presiune, nu e şuvoi, apa vine de peste tot, este peste tot, gâdil pânza freatică, nu-i ca-n desenele alea tâmpite din manuale, nu e ceva ca o conductă naturală între straturi solide, e apă şi pământ, e pământ şi apă de-a valma, fântâna e un cep în amestecătura asta, apa urcă până când presiunea izvorului devine egală cu presiunea coloanei de aer de deasupra, e fizică ce spun eu aici, şi mă pricep, credeţi-mă, nu degeaba am avut două trimestre la rând nota 3 în teză la fizică, după experienţa asta ori ajungi să cunoşti, ori zbori din cel mai bun liceu din oraş. Eu am rămas acolo până la bac.


Ne putem opri, grijim doar fundul fântânii, scoatem noroiul, e mai mult voluptatea muncii terminate, oricum mai sunt multe de făcut pentru a avea apă rece şi limpede precum cleştarul, şi-i chiar posibil ca fântâna să rămână la un nivel destul de mediocru. Pentru o fântână e nevoie de multă ştiinţă, şi de multă pregătire dinainte, noi ne-am apucat cum ţoc cum poc. Fântâna bună nu foloseşte tuburi de beton, ci lemn, iar mai deasupra piatră de râu, care să-i ţină rece. Lemnul nu putrezeşte, departe de asta, lemnul la apă se mineralizează lent şi nu mai lucrează, poate sta sute şi sute de ani acolo fără bai. Doar lemnul de deasupra cedează, şi trebuie schimbat la vreo 20-30 de ani. Lângă pereţii coşului de lemn trebuie aruncată cu grijă piatră de râu, iar pe fundul fântânii trebuie aşternut un strat din pietrişul de-i zice mărgăritar, care ţine argilele şi lasă apa limpede. Iar mai apoi fântâna trebuie acoperită, altfel cad tot felul de gângănii, sau, Doamne fereşte!, pui de pasăre şi animăluţe neinspirate.


Treabă foarte bună n-am avut vreme să facem, poate la a doua fântână, pe care vreau s-o fac pe coama dealului, ca să trag conductă să-mi vină apa prin cădere în căsuţa de cob. Am pus lemn de brad şi-i posibil să prindă apa o vreme gust de răşină. Stejarul sau ulmul ar fi fost cu mult mai buni. Fiind o fântână izolată, riscul e să stagneze apa, trebuie să-i inventez utilităţi, să ud grădina şi pomii cu ea, altfel se bâhleşte şi capătă gust sălciu. Dar nu mă supăr, nu mă îngrijorez, mă bucur că am făcut-o. What a man can do, another man can do. N-am devenit fântânari, Nicu şi cu mine, nu cred că vreau să repet experienţa. Dar am făcut-o, am săpat ca doi salahori şi-am dus-o la bun sfârşit, braţele ne-au ascultat, nervii ni s-au încolătăcit cuminţi şi-au stat pe bigudiuri, am cărat câteva tone de pământ fără scripete, urmează să înfingem în pământ salcâmul pe care l-am tăiat pentru cumpănă, apoi să punem altul mai miculuţ în echilibru printre crăcile lui, de care să aninăm la un capăt o lespede de calcar din cariera de la Poşaga, iar de celălalt un lanţ şi-o căldare de metal, provizoriu, până găsesc undeva un ciubăr de dud, care ţine apa fără să sufere. Diribao are prima sa fântână. Fordul ne aduce în oraş sforăind, am pus motorină nouă peste pişoarca leşinată de la OMV, nu se mai screme când accelerez, poate ar trebui să-mi golesc rezervorul cu totul ca să scap de scame. Sau nu.

Citeşte mai mult!