Corpul meu

Bi-bip: Mesaj de interes public: Pentru sănătatea dumneavoastră opriţi-vă din mişcare măcar 30 de minute pe zi. Blurp.

Ştiţi imaginile acelea super-relevante cu tipi grasuţi care, urmând o cură-miraculoasă-şi-foarte-eficace devin tipi drăguţi, sexy, adica deplin futabili? Credeţi că le ştiţi, dar degeaba. Nu v-aţi dat seama. Asta pentru că nu v-aţi uitat cu atenţie. Tipul din stânga, cu ţâţele lăsate peste burta lăsată peste picioarele grăsuţe sunt eu în versiunea pre-Diribao. Tipul din dreapta cu colesterolul evacuat, cu muşchii tonifiaţi şi cu aspectul acela ascuţit de-ţi vine teamă să nu-ţi lase cicatrice pe monitor sunt tot eu, la trei ani de la începutul fermei ecologice de la Diribao. Nu sunt atât de penibil încât să pun poze comparative, dar vă pot povesti destul de mult cele douăzeci şi unu de diferenţe dintre prima şi a doua imagine.

Când am cumpărat bucata de pământ care mi-a permis aterizarea lină la ţară taman de la etajul patru, apartamentul douăzeci şi unu, scara B, aveam 105 kilograme. Flăcău impozant, cu blugi întinşi să pleznească peste şunculiţă, cu burtă numai bună de scărpinat, cu răsuflarea grea când trebuia să mă aplec ca să-mi leg şireturile. Atunci am plantat primii arbori fructiferi. Eram, cred, drăgălaş ca un ursuleţ cu copăceii ăia în spinare, cu cazmaua de inox pe umărul stâng, adunând bălegar de vacă de pe imaş ca să fertilizez în jurul gropilor, mă rog, cam ce cetisem eu prin cărţi.

Noaptea mă trezeam şi încercam să mişun prin casă. Spinarea se înţepenea atroce, picioarele mă dureau de parcă ar fi fost altcuiva, furate sau căpătate la milă şi pomană, cu o mână mă sprijineam de pereţi. La şcoală mă prăbuşeam în spatele catedrei, savurându-mi locul de muncă trei margarete confort sporit. Sâmbăta mea activă avea nevoie de şase zile de refacere. A venit vara, prima vară, şi am săpat fundaţia casei de cob. Cam 30 de mc excavaţi cu nişte prieteni, şi încă vreo 30 mc excavaţi solo. În fundaţia aceea la care am renunţat (povestesc eu la o vreme ce şi cum e cu casele de cob, cu bune şi rele, după o iarnă petrecută într-o astfel de construcţie), deci în fundaţia aceea s-a dus naibii burta mea. Mi-am făcut liposucţie cu hârleţul şi vă jur că nu mi-a rămas nici o cicatrice.

Îmi zicea cineva că e nevoie de zece ani ca să transformi un câmp gol într-o gospodărie închegată. Sau găzduşag, cum îi spun ardelenii. Pentru mine a fost nevoie de numai trei ani ca să trec din prima poză în a doua. Haideţi să vedem care sunt ingredientele : doi cai, cinci vaci şi treizeci de oi. Câteva hectare cosite manual, apoi cu o motocositoare. Vreo patruzeci de căruţe de fân din alea lătăreţe, de le spune prin partea locului leagăne, multe dintre ele încărcate şi descărcate doar de mine. Trezirea la 4 dimineaţa şi culcarea la 8 sau nouă seara. Mai nou, curăţat în grajduri à l’ancienne, fără beton, cu paie pe jos cât cuprinde.

Haideţi să vă povestesc câte ceva despre fiecare muşchi. Ştiţi senzaţia aceea foarte plăcută care vă cuprinde când ieşiţi de la fitness, aceia dintre voi care mai ieşiţi de la sală, fireşte ? Eu o am constant. Cum să zic, voi vă antrenaţi lunea, miercurea şi vinerea, sau urcaţi până la etajul zece când liftul se blochează cu un râgâit pantagruelic care vă face să înebuniţi de panică. Eu ma trezesc cu trei ceasuri înainte de răsăritul soarelui şi încep să alimentez rozătoarele. Prilej cu care constat că junincile Matilda şi Clotilda înţeleg limba oilor, pentru că atunci când oile behăie: hai, putoare, că murim de foame aici, vacile spun cam acelaşi lucru. Caii sunt mai discreţi, nechezatul lor când au conştientizat c-am părăsit scutecele e parfum faţă de mugetul isteric de vacă.

Când bine am isprăvit pe lângă casă, o iau la picior la gospodăria cealaltă, unde le am pe Violuşca şi Katiuşa, vacile cu lapte, împreună cu bebeluşa Brunhilda. Nu-i departe, doar vreo 500 de metri. Mă rog, de 3-4 ori pe zi ajung acolo, prilej cu care mai stau puţin, că nu pot doar să mă ocup de ele şi să mulcesc livada de lângă grajd. Mă întorc acasă după ce mulg vacile şi o iau de la capăt, ori dulgheresc la magazia de scule, ori încheg caşul, ori hârleţesc în solar/grădină, ori mulcesc pomii, că se poate. Seara, adică pe la 3, mai bag o tură de mâncare la tot ce mişcă, hrănesc şi câinii (pe aia mici îi potolesc şi dimineaţă, încep cu cei mai mici, Castor şi Polux, apoi Cora, urmează Linda şi în cele din urmă Zara). Pe motani îi chem separat, se joacă cu câinii, dorm cuibăriţi împreună cu ei, dar mâncarea n-o pot împărţi, animale hulpave javrele astea, se bat de la mâncare prosteşte.

De muşchi începusem să zic. Mă dor tot timpul. De fapt, dacă reflectez bine, nu mă dor, îi simt doar. Pe toţi. Nu, nu e oboseală, ci o senzaţie între durere şi plăcere, datorită acidului lactic, cred, sau galactic. Grăsunel şi simpatic, am venit la Diribao cu degete de pianist. Mâna mi-a devenit pietroasă, degetele s-au încărnat, pot bea apă din căuşul unei singure palme (dar n-are sens, că doar am două mâini). În toamnă mi-am pierdut răbdarea şi am cumpărat prima noastră vacă pe rod, Violuşca, un animal dominator cu toate exemplarele speciei ei, dar cât se poate de cooperantă cu mine. Am muls-o manual, pentru că e absurd să cumperi aparat de muls pentru mai puţin de şapte-opt vaci. Atunci am aflat că am degete, şi la ce slujesc. Ştiu şi câte, că între timp le-am numărat: zece.

De fapt, prima oară când mi-am dat seama că am degete a fost când am început să tâmplăresc. O unghie albastră la fiecare câteva luni a fost probabil cea mai mare reuşită personală în domeniu, pe lângă cuştile de iepuri, câini şi celelalte lemne răstignite de la Diribao. Mulsul a fost, până să intre în cotidian, mica mea epopee bovină. Primele sesiuni durau cam un ceas. Mergeam pe imaş cu găleata în dreapta, cu scăunelul în stânga şi-mi căutam vaca. De la o vreme s-a obişnuit cu mine şi-mi ieşea înainte prin ceaţă, era suficient să strig de câteva ori. Mă aşezam tacticos în dreapta, întotdeauna în dreapta, ii spălam ţâţele şi procedam la operaţiune.

Eh, fiecare degeţel are trei falange, adică trei osicioare nu tocmai stupid îmbinate. Când vă îndoiţi de existenţa lui Dumnezeu uitaţi-vă la degetele voastre şi cădeţi în extaz în faţa perfecţiunii lor. Trebuie un creator pentru aşa ceva, dacă degetele ar fi fost rodul evoluţiei ieşea ceva cam ca sistemul politic democratic.  Când începi să mulgi, falangele nu-s chiar fără rost, numai că efortul îl face muşchiuleţul acela penibil care şiroieşte pe lângă ele. Am o pasiune inumană pentru stilouri, materializată în mult mai puţine stilouri decât mi-aş dori (am chiar mai multe vaci decât stilouri). Eh, nu m-a ajutat cu nimic. Muşchiuleţii de pe lângă falange nu se dezvoltă scriind. Dar se umflă nasol de la muls de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Nu, degetele nu devin cârnăciori, dar mâna se pietrifică, atenţie la strâns mâini albe şi pufoase de la oraş, nu vreţi să vedeţi rictusuri admirative nicăieri.

La început, mulsul dura cam cât Simfonia a noua a lui Beethoven. Îmi amintesc că se plictisea Violuşca şi-o lua la pas, lăsându-mă cu mâinile în aer. Distracţie atunci , cu găleata semi-plină/goală şi cu scăunelul după vacă, niscai vecini râzând de-aşa nătăfleţ implantat îndărătnic în lumea lor cu rost. Chiar m-a întrebat o mamaie : se mulge greu sau uşor vaca aia ? De unde să ştiu, dadă, fără posibilitate de comparaţie ? Suntem la începutul lui februarie, acuma mulg preţ de Fuga în Do minor a lui Bach, spălat ţâţe cu apă proaspătă de la fântână, primele jeturi se aruncă, apoi ambele mâini operează vaca de-i merg fulgii. Violuşca e o dulceaţă, laptele curge în jeturi puternice, Katiuşa mai trebuie zmotocită uşurel, cu mâna imitând botul de viţel, cât ai asculta Sonata Lunii de Beethoven se mult ambele vaci. Au dreptate cei care spun că un uger poate fi golit în 5-6 minute. Tot ce pot spune e să nu vă expuneţi palmei unui mulgător lipsit de simţul umorului, e un argument mai convingător ca o lopată cupeşă.

76 de kilograme la 1,83 m şi capacitatea de a lucra cât un ţăran, adică de dimineaţa până seara, uneori dinainte de răsăritul soarelui şi mult timp după apus. Cu asta m-am ales după trei ani de viaţă din ce în ce mai rurală. Nu mai obosesc niciodată, nu mă mai doare nimic. Nu înţeleg de ce toată lumea se gândeşte la viaţa la ţară ca la o existenţă tihnită. Pentru mine e un permanent iureş. La Diribao e ca-n viaţă, ce iubesc mai mult mă consumă cel mai mult. Calul Gruia a fost o imensă bătaie de cap, pe care am s-o relatez cândva pe îndelete, acum că m-am întors pe blog. Copita lui dreapta spate, mărimea 42, recepţionată de eu-je-subsemnatul undeva sub inima mea iubitoare de cai, perpendicular pe muşchiuleţul diafragmei, m-a făcut să mă întreb de ce nu am acordat prioritate la trecerea la nivel peste calea ferată. Nu ştiu voi, dar pe mine impactul ăla m-a făcut să mă gândesc că m-a gâdilat un marfar în plexul meu atât de solar.

Ajunşi în punctul ăsta, imposibil să nu vă întrebaţi : oare ce-a consumat Radu de-a pierdut  treij’ de kile ? Am să vă dezamăgesc (asta fac de la începutul textului, al blogului şi cumva al lumii) : colesterol în stare pură. De când am constatat că sunt bărbat (începutul de mustaţă pe la 19 ani), am decis să nu refuz nimic din ce-mi poate oferi o femeie. Între cuţit şi furculiţă, vreau să zic şi chiar zic, ca să nu fie dubii. Am considerat şi continui să cred că mofturelele la masă sunt ignobile, şi că e mai uşor de suportat arsura unei omlete ca arsura unei răni în muşchiuleţ. Bun, nu vă mai aburesc, pricep şi eu că elementul surpriză trebuie totuşi oferit cititorului epuizat nervos de poveşti despre poze care nu există.

Ei bine, Radu consumă colesterol. Ca orice vampir rural ardelenesc care se respectă, mă hrănesc cu colesterol în stare pură. Vulgar, nectarul meu se numeşte slană afumată, sau slană cu boia, sau slană fiartă. Pentru a nu mă scurge pe picioare, pentru a împinge la zăpadă când aspreşte, pentru a înota prin tină  când se întoarce vremea, am nevoie cam de un kilogram de colesterol săptămânal. Cu pită sau fără pită, am ajuns să mânc clisă goală, cum se găseşte. Cu pălincă doar când mi-e dor de aroma prunei la 56 de grade, adică foarte rar spre deloc. Când vecinul Petrică a zis că în ritmul ăsta ajung la 60 de kilograme era, vorba poetului, tardiv de târziu. Corpul meu, principalul meu vehicul care mă ajută să supravieţuiesc la Diribao, înţelesese că fără colesterol tenacitatea mă va consuma ca o formă letală de nebunie.

Victorie : un strat de doi milimetri de grăsime face trecerea lentă de la epidermă la ţesutul muscular. Nu-i rău, nu-i rău deloc. Cu toate acestea burta mea nu e suport pentru pătrăţele de ciocolată. Adică, dacă aş vrea, dacă aş face un efort susţinut, mă gândesc de exemplu la două tracţiuni abdominale timp de cinci zile, eh, atunci da, burta mea ar fi demnă de o ţestoasă ninja. Ceea ce nu pricep însă e de ce-aş face asta. Nepriceperea asta e ultima, cronologic vorbind, dintr-un lung şir. Mă mângâie ideea că, nefiind mort încă, mai sunt multe lucruri de nepriceput.

Ca să punem punct, trei ani din ce în ce mai rurali mi-au schimbat perspectiva fizică. Şi nu numai pe a mea, recent m-a văzut o colegă şi s-a speriat, mămoasa de ea, gândindu-se că mă curăţ de cancer. E drept că în locul fălcuţelor de odinioară sunt acum două riduri verticale care nu se întâlnesc la infinit, ceea ce mă face să gândesc axiomatic că-s paralele. E o modă acuma să mori de cancer, sper să mă ţin departe de ea. Deja mi-e destul de greu să nu devin lumbersexual, am rupt două cozi de topor iarna asta ca să mă distanţez şi de curentul ăsta. Nu, n-am devenit un hercule. Cred că nu poţi deveni foarte puternic fără să fii deja. Am devenit însă extraordinar de rezistent la efort, la un nivel inimaginabil cândva. Şi-am început să mă dozez, să evit agitaţia inutilă la muncă. Primele rudimente de inteligenţă a mişcării, componentă absentă la orăşeni. Viclenia ţăranului (am să scriu despre asta la o vreme) începe cu intuiţia : cum să fac să evit pe cât posibil efortul, fiind obligat constant să fac efort ? Şi el ştie.

În rest, da, mănânc de şapte ori pe zi, atunci când nu mănânc de opt ori. Cam de două ori în timpul nopţii. Am dormit la cinci grade cu plus, sub o boandă din blănuri de oaie, şi nu s-a lipit nici un strănut de mine. Dovadă că, dacă mintea e cristal, corpul o urmează fără să crâcnească. Performanţă penibilă, dacă stam să ne gândim că ciobanii dorm în boandă direct pe zăpadă, dorm de-a binelea, ciobăneşte, şi se trezesc freş ca-n reclamele la cafea. Ca să fiu şi eu zen ca un cioban, mi-am cumpărat chiar şi o brişcă, şi o port în buzunar, dadă-dadă.

Gata, am revenit pe blog, de fapt asta voiam să vă zic, şi căutam un pre-text. În săptămânile ce urmează am să scriu despre animalele de la Diribao. Începem cu caii, sau cu vacile, sau cu câinii. Exclus : porcii, iepurii şi gâştele. Adică, toate-mi sunt la fel de dragi, dar trebuie să fie o ordine în toată dezordinea vie care e gospodăria ţărănească. Bag şi poze, că doar nu vreţi să vă povestesc despre coama lui Gruia sau culoarea imposibilă a mânzului Preda. Bicepşii mei sunt vag narabili, dar cele 500 de kilograme ale unui semigreu de 3 ani trebuie musai mângâiate şi cu ochii. Ne-auzim.