Stelian Acatincăi, Etologie. Comportamentul animalelor domestice, (partea a II-a) - note de lectură

Partea a II-a. Etologie specială
Comportamentul unor specii de animale domestice

Capitolul 6. Comportamentul taurinelor
6.1. Comportamentul nutriţional (trofic)

Buzele au o sensibilitate tactilă relativ redusă, motiv pentru care taurinele pot apuca şi înghiţi (odată cu furajele) diferiţi corpi străini (nisip, pământ, cuie, fragmente de sârmă) provocând boala numită reticulită traumatică. Buzele au un rol mai important în prehensiunea furajelor administrate la iesle.

6.1.1. Comportamentul nutriţional al taurinelor întreţinute pe păşune

La vacile adulte, durata medie a păşunatului este de 4-10 ore pe zi.

Cantitatea de nutreţ verde consumată de o vacă adultă este de cca. 50 kg/zi cu limite cuprinse între 27 şi 87 kg/zi, ceea ce reprezintă cca. 8 - 12% din masa corporală a animalului. Viteza de păşunat este de 58 – 80 prehensiuni / minut, când păşunea este de bună calitate, iar plantele se află într-o fază tânără de vegetaţie.

Taurinele execută un păşunat selectiv manifestând preferinţe pentru anumite plante folosind mirosul şi gustul. Vacile nu pot deosebi pe cale optică furajele comestibile faţă de cele necomestibile. Taurinele preferă plantele cu gust uşor amărui, acru, dulce şi pe cele sărate, evitând plantele amare şi pe cele cu gust neplăcut (poluate cu dejecţii sau diferite substanţe chimice).

6.1.2. Comportamentul nutriţional al taurinelor întreţinute în condiţii de stabulaţie

Preferinţele taurinelor pentru un anumit sortiment furajer sunt influenţate de calitatea furajelor şi de frecvenţa administrării acestora. Astfel, furajele administrate pentru întâia dată sunt acceptate mai greu, după câteva încercări.

6.2. Comportamentul dipsic (adăparea)

Cantitatea de apă consumată este de 40 - 60 litri/zi, acest parametru fiind influenţat de o numeroşi factori, între care: rasa, vârsta, starea fiziologică (gestaţie sau lactaţie), nivel productiv, cantitatea de substanţă uscată ingerată, conţinutul raţiei furajere în proteine şi sare, sezon calendaristic, temperatura mediului ambiant, efortul fizic depus de individ,
sistemul de adăpare, caracteristicile fizice, chimice şi biologice ale apei, etc.

6.3. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)

Taurinele adulte elimină 40 - 50 kg fecale/zi, ceea ce reprezintă 6 - 7% din masa lor corporală. Taurinele elimină zilnic 15 - 25 litri urină.

6.4. Comportamentul de odihnă şi somn

Durata totală a odihnei este de 8 – 13 ore pe zi, din care 70 - 80% are loc pe timpul nopţii.

Pentru odihnă, timp în care are loc şi rumegarea, taurinele adoptă poziţia de decubit sterno-costal, cu membrele anterioare flexate (adunate) sub trunchi, unul din membrele posterioare fiind adus sub abdomen, iar celălalt fiind întins lateral. În timpul odihnei, animalele ţin capul ridicat pentru eliminarea gazelor ce rezultă din fermentaţiile ruminale (prin eructaţie). Înainte de a adopta poziţia de decubit, taurinele execută un control vizual şi olfactiv al locului ales pentru odihnă şi, doar după aceea, adoptă poziţia caracteristică pentru odihnă.

Indiferent de sistemul de întreţinere (legat sau nelegat), taurinele cu o dezvoltare corporală mai mare se odihnesc mai mult decât cele având o dezvoltare corporală mai mică. Animalele aflate în partea superioară a ierarhiei sociale, întreţinute pe păşune sau în adăposturi cu întreţinere nelegată, au o durată totală de odihnă mai mare comparativ cu cele aflate în partea inferioară a ierarhiei de grup.

Taurinele dorm puţin, durata totală a somnului adânc (liniştit) fiind, în medie, de 30 minute/zi. Această perioadă de somn adânc este subîmpărţită în 6 - 10 până la 15 reprize de somn, fiecare având o durată de 2 – 4 minute. Somnul are loc, cu preponderenţă, noaptea. Faza de somn liniştit este precedată de o stare de atenţie diminuată („moţăială”), urmată de faza de somn liniştit, care se poate termina cu o scurtă fază de somn paradoxal.
În timpul fazei de somn paradoxal, la taurine se pot observa mişcări rapide ale globilor oculari (pleoapele fiind închise), mişcări bruşte şi repetate ale membrelor şi ale capului. După faza de somn paradoxal, animalul se trezeşte, revenind la starea de veghe.

6.5. Comportamentul de igienizare

Igienizarea reciprocă dintre animale prin lins este o formă de manifestare a „simpatiei dintre taurine” şi, în acelaşi timp, sunt igienizate acele regiuni corporale la care animalul însuşi nu are acces.

6.6. Comportamentul sexual

La viţele, apariţia primului ciclu estral (primul ciclu de călduri) are loc la vârsta de 8 - 12 luni, fără a depăşi vârsta de 18 luni. Apariţia primului ciclu de călduri marchează instalarea pubertăţii.

Viţelele pot fi programate la însămânţare artificială sau la montă naturală când dezvoltarea lor corporală reprezintă 65% din dezvoltarea corporală specifică maturităţii morfologice.

Ocazional, tăuraşii pot fi utilizaţi la montă începând de la vârsta de 12 luni, iar folosirea sistematică a acestora la reproducţie va avea loc de la vârsta de 15 - 18 luni. Taurii îşi menţin capacitatea de reproducţie până la vârsta de 8 - 10 ani.

6.7. Comportamentul matern şi al noului-născut

În faza de pregătire pentru fătare, vaca este liniştită se odihneşte în poziţie ortostatică sau în decubit şi cercetează vizual şi auditiv împrejurimile (priveşte atent în jurul său şi îşi îndreaptă urechile în diferite direcţii). În faza deschiderii cervixului, care la vacă durează 2 până la 24 ore, vaca este neliniştită, are privirea speriată (mai ales primiparele), întoarce capul spre flanc (autoascultaţie), se culcă şi se scoală des, agită coada, defecă şi urinează frecvent.

Intensitatea legăturilor dintre vaca-mamă şi propriul viţel este influenţată de gradul de ameliorare al rasei, de tipul morfo-productiv, de numărul de viţei la o fătare şi de vârsta vacii. Comparativ, vacile din rasele de neameliorate au un instinct matern mai puternic şi sunt mai bune mame decât vacile aparţinând raselor ameliorate. Vacile din rasele de carne au abilitatea de a fi mame mai bune, îşi îndeamnă mai des viţeii la supt şi îi supraveghează mai atent decât o fac vacile din rasele de lapte. Vacile multipare sunt mai atente cu propriul viţel decât vacile primipare. Vacile cu fătări gemelare dezvoltă legături mai slabe cu fiecare din cei doi viţei, faţă de vacile care fată un singur viţel.

6.8. Comportamentul social (de grup, interindividual)

În cadrul grupului, comportamentul social poate fi :
a) agonistic;
b) neagresiv.

6.8.1. Comportamentul agonistic (conflictual)

Ameninţarea este o formă de comunicare prin intermediul căreia animalul îşi manifestă intenţia de atac. Acţiunea de ameninţare se exteriorizează prin poziţia caracteristică a trunchiului, a gâtului şi a capului. La taurine sunt descrise trei grade de ameninţare, respectiv: redusă, medie şi intensă (puternică). Animalul care ameninţă, îşi arcuieşte coloana vertebrală (cifoză), îşi apleacă gâtul şi capul spre sol, coarnele fiind îndreptat spre adversar. Cu cât gradul (intensitatea) de ameninţare este mai mare, cu atât gâtul şi capul animalului care ameninţă sunt mai apropiate de nivelul solului.

Lupta se declanşează dacă în urma acţiunilor de intimidare prin ameninţare, nici unul din cei doi adversari nu se retrage. Cei doi adversari se privesc direct, ţin capul în jos cu coarnele îndreptate spre adversar, au membrele anterioare puţin depărtate, iar membrele posterioare sunt plasate uşor sub trunchi. Adversarii se apropie, apoi, încet unul de celălalt şi dacă nici unul din adversari nu renunţă, atunci se declanşează lupta.

La taurine, lupta propriu-zisă apare relativ rar şi este limitată în timp. Combatantul care se simte mai slab refuză lupta, adoptă atitudinea specifică de supunere şi se îndepărtează de învingător. Această retragere poate declanşa, uneori, un atac violent din partea adversarului său sau, chiar, din partea altor animale din grupul respectiv.

6.8.1.1. Formarea ierarhiei de grup

Stabilirea poziţiei pe care o ocupă fiecare individ în cadrul unui grup de taurine depinde de o serie de factori, între care: vârsta, experienţa anterioară, dezvoltarea corporală (exprimată prin masa corporală şi talia individului), prezenţa coarnelor etc. Astfel, vârsta, experienţa anterioară (dobândită în disputele anterioare) şi prezenţa coarnelor se corelează pozitiv cu rangul pe care îl ocupă animalele în cadrul ierarhiei de grup.

Dacă grupul de taurine nu depăşeşte 50 de bucăţi, probabilitatea de a fi integrat (echilibrat) este foarte mare. Dacă numărul trece de 50, se formează subgrupuri sociale, şi riscul de conflict creşte.

6.8.2. Comportamentul neagresiv

Se manifestă prin :
a) lins ;
b) mirosire ;
c) salt ;
d) joacă.

6.9. Comportamentul de explorare (de investigare, de curiozitate)

Taurinele manifestă un anumit conservatorism în ceea ce priveşte ambianţa, în sensul că taurinele se obişnuiesc relativ greu cu modificările din spaţiul de viaţă în care s-au obişnuit.

6.10. Comportamentul ludic (de joacă)

Se exteriorizează doar la animalele sănătoase, sătule şi adăpate şi care nu se află sub presiunea satisfacerii unor trebuinţe imediate.


Capitolul 7. Comportamentul cabalinelor
7.1. Legătura dintre organismul animal şi mediul ambiant

Calul are un câmp vizual de până la 300 de grade. Prin mişcări uşoare ale capului, creşte la 360 de grade. Vede destul de bine în semiîntuneric, dar se orientează greu în întuneric total. Caii percep galbenul şi verdele, însă mai puţin albastrul şi roşul.

Calul are auz fin. Mărimea, forma, portul şi mobilitatea urechilor sunt particularităţi ce pot caracteriza starea de sănătate, agilitatea, atenţia şi isteţimea calului.

Simţul olfactiv la cabaline este comparabil cu cel al câinelui. Caii depistează uşor mirosurile greu perceptibile şi pe cele suspecte. Pe timpul păşunatului de noapte caii evită, prin miros, gropile şi muşuroaiele făcute de rozătoare. Calul reacţionează puternic la mirosurile dezagreabile (dejecţii, sânge, transpiraţia omului, depozitele de deşeuri menajere, fabrici de făinuri de carne şi oase etc.).

Calul preferă furajele cu gust dulce sau sărat.

Copitele prezintă sensibilitate tactilă.

7.2. Comportamentul nutriţional (trofic)

La cabaline digestia este predominant intestinală.

Păşunatul începe din zori şi poate dura până noaptea. În medie, durata totală a păşunatului este de 12 - 13 ore pe zi, cu variaţii cuprinse între 10 şi 16 ore pe zi.

Termenul de stavă se foloseşte pentru a desemna un grup heterogen de cabaline, grup ce poate fi format din: armăsar, iepe, tineret şi mânji. La scurt timp după începerea păşunatului, stava se divide în grupuri mici de cai (4 - 5 indivizi). Pe timpul păşunatului caii se dispersează pe păşune, păstrând între ei o anumită distanţă.

Ingerarea a 1000 g mlădiţe de tisă sau a 150 g scoarţă de castan pot provoca moartea animalelor.

Furajele granulate şi cerealele moi (ovăzul), sunt ingerate foarte rapid (cca. 10 minute), pentru fiecare kg de furaj granulat ingerat fiind necesare 800 - 1000 de mişcări masticatorii. Ca urmare a ingestiei rapide, la cai pot să apară tulburări gastrice (colici), prin supraîncărcarea stomacului.

7.3. Comportamentul dipsic (adăparea)

Un cal adult consumă, în medie, în 2 - 4 reprize de adăpare, 15 – 20 litri de apă pe zi, însă, în funcţie de factorii amintiţi, cantitatea de apă ingerată poate să ajungă la 40 - 60 litri pe zi.

7.4. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)

La cabaline, defecarea şi micţiunea sunt funcţii fiziologice ce satisfac un dublu scop: metabolic (eliminarea produşilor de excreţie) şi etologic (apelant sexual şi de marcare a teritoriului).

7.5. Comportamentul de odihnă şi somn

Caii sălbatici se odihnesc şi dorm mai puţin decât cei domestici, caii adulţi se odihnesc şi
dorm mai puţin decât tineretul cabalin, iar cabalinele întreţinute în stabulaţie se odihnesc şi dorm mai mult decât caii întreţinuţi pe păşune.

La cabalinele adulte, raportul între timpul petrecut în stare de veghe şi somn este foarte mare. Astfel, pe parcursul unei zile (24 ore) caii petrec cca. 88% din timp în stare de veghe (atenţie - cca. 19 ore şi moţăială - cca. 2 ore) şi doar 12% din timp în stare de somn (somn liniştit - cca. 2 ore şi somn paradoxal - cca. 50 minute). Aceste activităţi se desfăşoară cu preponderenţă în poziţie ortostatică (cca. 92% din timp) şi doar 8% din timp în poziţie decubitală. Pe timpul nopţii (10 ore), caii petrec în stare de veghe cca. 72% din timp şi cca. 28% din timp în stare de somn, activităţi ce se desfăşoară în poziţie ortostatică (80% din timp) şi 20% din timp în poziţie decubitală.

7.6. Comportamentul de confort şi igienizare

La cai, comportamentul de igienizare şi de confort se exteriorizează prin mişcări specifice de curăţire, scuturare, frecare-scărpinare, tăvălire.

7.7. Comportamentul sexual

La cabaline, instinctul sexual apare la vârsta de 6 luni, iar maturitatea sexuală se instalează în jurul vârstei de 10 - 12 luni), animalele fiind admise la reproducţie, în funcţie de sex, rasă şi condiţiile de creştere, în jurul vârstei de 2 - 3 ani, când ating masa corporală şi dezvoltarea corporală specifice pentru admiterea la reproducţie.

Iepele în călduri sunt neliniştite, nechează des, scurt şi cu sunete înalte, au un apetit redus şi capricios, sunt foarte atente la ceea ce se întâmplă în jurul lor, ciulesc şi mişcă urechile, ridică în mod repetat coada, defecă şi urinează des (urina, amestecată uneori cu mucus, fiind evacuată în cantităţi mici în jeturi scurte), deschid şi închid ritmic comisura inferioară a vulvei evidenţiind clitorisul (manifestare cunoscută sub denumirea de „clipit”), vulva este edemaţiată, cu mucoasa congestionată, glanda mamară este uşor turgescentă iar proprietăţile organoleptice ale laptelui se modifică. De asemenea, iepele în călduri, simulează poziţia de urinare, caută apropierea de armăsar sau de caii vecini pe care îi ”ciupesc” uşor cu dinţii în regiunea coamei şi a grebănului. Pe păşune iapa în călduri se deplasează mult, execută controlul olfactiv al celorlalte iepe în regiunea perianală şi a cotului şi formează, cu alte iepe aflate în călduri, un grup aparte. La apropierea armăsarului, iapa se linişteşte şi rămâne imobilă, se plasează cu trenul posterior spre armăsar, campează membrele posterioare, prolabând ritmic şi repetat clitorisul, urinează frecvent şi în cantităţi mici, acceptând monta.

7.8. Comportamentul matern şi al noului-născut

La naştere, mânzul este bine dezvoltat din punct de vedere morfofiziologic. La scurt timp de la fătare mânzul este capabil să-şi urmeze mama, deplasându-se la pas, la trap sau la galop. Încă din prima zi de viaţă mânzul aude, vede, comunică vocal, se joacă, se tăvăleşte, se scarpină şi cercetează zonele imediat învecinate. Ritmul de creştere şi de dezvoltare a mânjilor în primul an de viaţă este accelerat. În primele 60 de zile de la naştere mânzul îşi dublează masa corporală.

7.9. Comportamentul social

Astfel, urechile îndreptate spre înainte exprimă atenţie şi energie, în timp ce urechile îndreptate spre înapoi exprimă frică, agresivitate sau retivitate. Urechile mişcate permanent şi în toate direcţiile sugerează diminuarea acuităţii vizuale sau, chiar, lipsa de vedere (orbirea) la individul respectiv. Ochii închişi pe jumătate indică somnolenţă sau oboseală accentuată. La caii care percep mirosuri neplăcute, nările sunt larg dilatate. Nările „fremătânde” indică frică, nelinişte, agresivitate. De asemenea, la cai sunt descrise şi mişcări al gurii sub forma unor muşcături „de afecţiune”, „de curtare”, „de agresivitate” etc. Coada ridicată exprimă vigoare, biciuirea cu coada indică tendinţe agresive din partea animalului, iar coada plasată între fese exprimă lipsă de energie, frică sau o stare de boală. „Scurmarea” paielor din aşternut cu membrele anterioare indică plictiseală, tropăiturile pot sugera nerăbdare, iar lovirea repetată a solului cu membrele anterioare indică tendinţe agresive, de atac sau de apărare.

7.9.1. Comportamentul agonistic (conflictual)

La cai, acţiunile de ameninţare se manifestă sub forma unor atitudini caracteristice (urechile îndreptate spre înapoi, nările mult îngustate, coada ridicată, ridicarea repetată şi lovirea solului cu membrele anterioare, „scurmarea” solului cu unul din membrele anterioare, facies ameninţător), manifestări însoţite de un sforăit prelung, specific. În timpul luptei atât iepele cât şi armăsarii se muşcă reciproc şi se lovesc cu copitele membrelor anterioare şi posterioare. Lupta este însoţită de nechezături specifice.

7.10. Comportamentul explorativ

Caii manifestă un interes viu pentru tot ce se întâmplă în interesul lor.

7.11. Comportamentul ludic

Întâlnit mai ales la mânji.


Capitolul 8. Comportamentul suinelor
8.1. Comportamentul nutriţional (trofic)

Animale omnivore. Simţul olfactiv bine dezvoltat. Pot fi întreţinute pe păşune (caz în care mănâncă 6-7 ore pe zi).

Consumul voluntar de furaje este mai ridicat în cazul suinelor întreţinute în boxe colective faţă de animalele întreţinute în boxe individuale.

Suinele refuză furajele cu gust prea acru sau prea amar.

8.2. Comportamentul dipsic (adăparea)

Dacă furajele sunt asigurate „ad libitum” porcii alternează consumul furajelor cu adăparea. În cazul în care furajele sunt administrate restricţionat, porcii vor consuma întâi furajele disponibile şi numai după aceea se vor adăpa.

8.3. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)

În pofida reputaţiei lor, suinele sunt animale curate, dacă le sunt create condiţiile necesare. Depunerea fecalelor şi a urinei se face în locuri precis delimitate şi atent alese.

8.4. Comportamentul de odihnă şi somn

Dacă temperatura ambiantă este redusă, porcii adună materialul de aşternut pentru a se evita contactul direct cu solul sau cu pardoseala rece, iar dacă este cald, materialul din aşternut este subţiat sau chiar îndepărtat, astfel încât corpul animalului să fie în contact direct cu pardoseala mai rece.

Pe timpul odihnei şi al somnului nu se respectă strict ierarhia de grup, în sensul că animalele (mai ales în cazul unor temperaturi scăzute) dorm strâns lipite unele de altele sau, chiar, unele peste altele. Această particularitate comportamentală este explicabilă prin aceea că la purcei sistemul de termoreglare fiziologică este nefuncţional în primele 7 - 10 zile de viaţă. De asemenea, pilozitatea redusă la suinele adulte nu oferă o protecţie suficientă împotriva pierderilor de căldură din organism.

8.5. Comportamentul de igienizare şi confort

Porcii nu se igienizează prin lins, ci prin frecare-scărpinare. Îmbăierea în ape noroioase este o acţiune comportamentală ce vizează protecţia împotriva atacului insectelor hematofage şi a muştelor, precum şi pentru îndepărtarea paraziţilor externi. De asemenea, îmbăierea are un rol important în cadrul funcţiei de termoreglare.

8.6. Comportamentul sexual

La scrofiţe, primul ciclu estral apare în jurul vârstei de 5 - 8 luni, iar la vieruşi pubertatea se instalează la vârsta de 4 - 5 luni. Tineretul suin poate fi admis la reproducţie în jurul vârstei de 8 - 10 - 12 luni.

Unele scroafe refuză împerecherea cu un anumit vier, părăsindu-l „fără un motiv evident pentru observatorul uman” după „preludiu” şi acceptă monta cu un alt vier. În mod asemănător, sunt citate cazuri în care anumiţi vieri care refuză monta unei scroafe, dar care se împerechează imediat cu o altă scroafă.

8.7. Comportamentul matern şi al noului-născut

În primele zile de la parturiţie, scroafele sunt foarte irascibile, mai ales faţă de subiecţii necunoscuţi şi îşi apără cu vehemenţă purceii. În general scroafele sunt bune mame, sunt atente când se culcă pentru a nu-şi strivi purceii şi răspund prompt la chemările de alarmă ale purceilor. În unele cazuri, scroafele cu deficienţe de auz (scroafele bătrâne) şi cele cu instinct matern atenuat, îşi strivesc proprii purcei. Frecvenţa strivirilor de purcei creşte pe timpul anotimpului cald, când în maternitate temperatura este mult peste zona de confort termic, iar purceii sunt moleşiţi şi nu se retrag la timp din calea scroafei în momentul în care aceasta se culcă. Uneori, scrofiţele primipare dar şi cele multipare, îşi ucid şi mănâncă proprii purcei (fetofagie).

8.8. Comportamentul social
8.8.1. Comportamentul agonistic şi formarea ierarhiei de grup

La purcei primele dispute se declanşează începând cu vârsta de 2 - 3 zile. Aceste dispute sunt urmarea competiţiei dintre purcei pentru ocuparea şi păstrarea sfârcurilor la scroafamamă. Luptele au o intensitate mai mare şi sunt mai frecvente de la vârsta de 3 zile şi continuă să se manifeste până la fixarea purceilor la sfârcuri.

Luptele dintre animalele adulte au o durată mai mare şi sunt mai violente. Uneori, aceste lupte se soldează cu răni destul de grave care, în cazuri extreme, pot cauza moartea unuia sau chiar a ambilor adversari. Luptele se exteriorizează prin lovituri cu capul şi cu râtul, prin muşcarea şi sfâşierea diferitelor regiuni corporale ale adversarului (cap, urechi, gât şi părţile laterale ale trunchiului, coadă etc.), precum şi prin folosirea colţilor. Vierii folosesc în timpul conflictelor dintre ei, colţii (incisivii), cu ajutorul cărora execută mişcări de sfâşiere, lovind cu preponderenţă, zona abdomenului care pot produce răni foarte grave, uneori chiar eviscerarea adversarului.

8.9. Comportamentul explorativ

Manifestările comportamentale explorative sunt mai evidente şi mai uşor de constatat în cazul întreţinerii suinelor pe păşune. Suinele verifică prin control olfactiv, vizual şi auditiv spaţiul pe care se găsesc la un moment dat. Suinele explorează cu preponderenţă ceea ce se găseşte la nivelul solului şi în stratul superficial de sol.


Capitolul 9. Comportamentul ovinelor
9.1. Comportamentul nutriţional

Oile preferă plantele aflate într-un stadiu timpuriu de vegetaţie, bogate în azot (leguminoasele), având o înălţime (talie) mijlocie spre mică. Oile evită consumarea plantelor cu talie mare, îmbătrânite, poluate cu dejecţii sau cu substanţe chimice care modifică mirosul şi gustul plantelor de pe păşune.

Oile consumă cu plăcere plantele având un gust uşor sărat sau uşor amărui şi evită plantele toxice şi pe cele puternic aromate.

Ovinele din rasele indigene (Ţurcană, Ţigaie, Stogoşă etc.) pasc în grupuri mari şi compacte, frontul de furajare fiind desfăşurat sub forma unui evantai. Pe păşunile sărăcăcioase, animalele din aceste rase pot păşuna în grupe formate din 4 - 5 indivizi, situate, uneori, la distanţe apreciabile unele de altele. Oile aparţinând unor rase englezeşti (Romney-Marsh, Lincoln, Suffolk, Oxford), olandeze (Texel), neo-zeelandeze (Coopwooth) şi australiene (Corriedale, Polwarth etc.) au tendinţa de a se dispersa pe păşune, întâlnindu-se frecvent indivizi care păşunează solitar. În cazul acestor rase, acest comportament specific este, pe de o parte, urmarea particularităţilor legate de zonele de formare ale acestor rase (păşuni bogate şi foarte întinse ca suprafaţă), iar pe de altă parte intensitatea consumului selectiv de furaje este mai evident, ovinele din aceste rase preferând plantele aflate într-o fază timpurie de vegetaţie, vârful şi frunzele acestora.

Pe timpul iernii, în unele arii geografice se practică şi păşunatul de iarnă.

La ovine comportamentul alelomimetic (imitarea unui tip comportamental) este foarte pregnant. Astfel, pe păşune (dar şi în alte situaţii) toate animalele se hrănesc, toate se odihnesc, respectiv toate se îndreaptă spre sursa de apă.

9.2. Comportamentul dipsic (adăparea)

Consumul mediu zilnic la oile adulte este de 3 până la 6 l de apă pe zi. În cazul unor temperaturi ridicate, consumul de apă poate creşte până la 8 - 10 l pe zi. În principiu, ovinele nu se adapă pe timpul nopţii.

9.3. Comportamentul de excreţie

Ovinele fac parte din speciile de animale domestice cu defecare şi micţiune difuză (fără o localizare specifică). La oi nu se poate realiza, prin dresaj, reflexul de reţinere al fecalelor şi a urinei.

9.4. Comportamentul de odihnă şi somn

În timpul perioadelor de odihnă are loc rumegarea. Pentru rumegare oile ţin capul ridicat pentru facilitarea procesului de eliminare al gazelor rezultate în urma procesului de digestie (eructaţie). Pe timpul reprizelor de somn, capul este întors spre şi sprijinit pe partea supero-laterală a gâtului. Datorită particularităţilor legate de fiziologia digestiei, această poziţie nu poate fi menţinută timp îndelungat. La ovine, somnul se desfăşoară, cu
preponderenţă, pe timpul nopţii. Faza de somn liniştit este precedată de o fază de atenţie diminuată („moţăială”) după care se poate instala faza de somnul profund. În timpul fazei de somn paradoxal, la ovine se pot observa mişcări rapide ale globilor oculari (pleoapele fiind închise), mişcări bruşte şi repetate ale membrelor şi ale capului. După faza de somn paradoxal, animalul se trezeşte, revenind la starea de veghe.

9.5. Comportamentul de igienizare şi comfort

Pentru îngrijirea pielii, ovinele execută mişcări de frecare-scărpinare folosind în acest scop suprafeţe rugoase (pereţi, trunchiul arborilor etc.) Acest comportament de igienizare nu trebuie confundat cu acţiunile de scărpinare cu motivaţie patologică aşa cum se întâmplă în cazul infestării cu paraziţi externi (scabie). În aceste cazuri, mişcările de frecarescărpinare sunt energice, au o durată mare, fiind vizate regiunile corporale puternic infestate. Deşi animale cu un puternic caracter gregar (de turmă), la ovine nu s-au constatat acţiuni de igienizare reciprocă între animale (de exemplu, prin lins).

9.6. Comportamentul sexual

Cele mai multe oi (92 - 98%) intră în călduri la sfârşitul verii şi pe durata toamnei. Rasele de ovine formate în nordul Europei precum şi cele care s-au format în zone cu altitudine mare (Friză, Welsh Mountain, Texel, Border Leicester, Bleu de Maine, Blackface ş.a.) se comportă ca animale poliestrice sezoniere. În schimb, la unele rase (Dorset Horn, Ile de France, rasele de tip Merinos şi cele care au fost infuzate cu rasa Merinos), ciclul estral se manifestă pe aproape întreg parcursul anului.

Prezenţa berbecilor în turmele de oi stimulează intrarea acestora în călduri. Acest fenomen poartă denumirea de „efect mascul” şi este foarte evident la oile care anterior sezonului de montă au fost complet separate de berbeci.

9.7. Comportamentul matern şi al noului-născut

Oaia mamă îşi recunoaşte propriul miel după miros numai de la o distanţă de 0,25 m.

Oile îşi recunosc mielul după impresii vizuale numai după 10 zile de la fătare, iar mieii îşi recunosc mama după impresii sonore începând cu a doua săptămână de viaţă.

9.8. Comportamentul social

Ovinele sunt animale tipice de grup, având un puternic caracter gregar (spirit de turmă) ce trăiesc în colectivităţi de diferite dimensiuni, formate din câteva zeci de indivizi până la câteva mii. Tipologia comportamentală a ovinelor este surprinzător de uniformă. Această uniformitate comportamentală este urmarea unei particularităţi comportamentale specifice, prin intermediul căreia un individ imită un alt individ (comportament alelomimetic). Această caracteristică comportamentală asigură o coeziune deosebit de puternică a turmei de ovine. Oile izolate de turmă sunt neliniştite, behăie insistent şi în mod repetat, căutând să se reintegreze grupului din care fac parte.

9.8.1. Comportamentul agonistic

La oi, interacţiunile de tip conflictual sunt puţin spectaculoase, durează puţin şi se exteriorizează prin lovituri aplicate cu capul şi prin acţiuni de împingere ale adversarei. În turmele de oi în care lipsesc berbecii, ierarhia de grup prezintă o anumită instabilitate însă conflictele sunt rare şi de mică intensitate, rezumându-se la lovituri aplicate cu capul şi împingeri reciproce.

Luptele dintre berbeci se desfăşoară după un tipar comportamental instinctiv. Astfel, berbecul dominant se apropie, având o atitudine ameninţătoare, de adversarul său, plasându-se lateral faţă de acesta. Dacă nici unul dintre combatanţi nu se retrage, se declanşează lupta. Cei doi combatanţi se îndepărtează unul de celălalt, prin mers înapoi, până la o distanţă de 15 - 20 de metri şi apoi pornesc simultan, în fugă, unul spre celălalt, având capul aplecat şi coarnele orientate spre înainte. Când cei doi berbeci s-au apropiat la o distanţă potrivită, aceştia execută o cabrare urmată de un contact dur, cap la cap. Acest tipar comportamental se va repeta de câteva ori, până când berbecul mai slab renunţă la luptă şi se retrage în fugă, fiind urmărit de învingător. Dacă după prima lovitură cap la cap, unul din combatanţi se simte mult mai slab decât adversarul său, acesta va abandona lupta şi se va retrage în fugă fiind urmărit pentru o scurtă perioadă de timp de învingător. Uneori, berbecii dominaţi sunt atacaţi, prin surprindere, de berbecul dominant. În acest caz, animalul dominant se îndreaptă alergând spre adversar, lovindu-l cu capul în zona laterală a trunchiului (regiunea coastelor şi a flancului). Lovitura poate fi atât de puternică încât berbecul atacat este trântit la pământ.

9.9. Comportamentul ludic

Comportamentul de joacă se exteriorizează prin alergare în grup sau individual, în linie dreaptă sau în zigzag. Mieii execută sărituri, cu toate cele patru membre desprinse de sol. Mieii participă, în perechi, la jocuri ce mimează elemente ale comportamentului agresiv. La berbecuţi se pot observa elemente ce fac parte din comportamentul sexual (sărituri pe congeneri, rictus al buzei superioare).


Capitolul 10. Comportamentul caprinelor
10.1 Comportamentul nutriţional

Caprele pot percepe toate cele patru gusturi de bază (dulce, sărat, acru şi amar) şi manifestă preferinţă pentru plantele având un gust uşor sărat sau acru, însă acceptă destul de uşor şi plantele cu gust amărui (frunze şi lăstari de salcie).

10.2. Comportamentul de adăpare

Dacă au această posibilitate, înainte de adăpare caprele ling pentru scurt timp bulgării de sare din adăpost şi apoi se adapă. Consumul mediu zilnic de apă este de cca. 4 l.

10.3. Comportamentul de excreţie

Îndeplineşte atât un rol metabolic (de eliminare a produşilor de excreţie) cât şi un rol etologic (de apelant sexual prin intermediul feromonilor care se găsesc în urina ţapilor şi a femelelor).

10.4. Comportamentul de odihnă şi somn

Între reprizele de păşunat, caprele se odihnesc, rumegă, se igienizează şi dorm. Caprinele se odihnesc şi dorm în decubit sternoabdominal. Durata totală a odihnei este de cca. 12 ore pe zi. La capre, reprizele de odihnă şi de somn pe timpul zilei sunt relativ scurte, cea mai lungă perioadă de odihnă şi de somn se înregistrează pe timpul nopţii.

10.5. Comportamentul de igienizare şi confort

Pe durata reprizelor de odihnă, în special în cadrul celor ce au loc pe timpul zilei, caprinele exteriorizează acţiuni specifice de autoigienizare. Igienizarea se realizează prin lins, cu ajutorul dinţilor şi al ongloanelor.

10.6. Comportamentul sexual

Datorită unor particularităţi morfofiziologice ale pielii şi organelor genitale externe, ţapul emană un miros specific, persistent. Astfel, la baza coarnelor şi la baza cozii se găsesc glande sebacee care secretă feromoni cu rol de apelant sexual pentru caprele în călduri. De asemenea, la acest miros specific de ţap contribuie şi comportamentul de micţiune (urinare) cu motivaţie sexuală.

10.7. Comportamentul matern şi al noului-născut

Între alăptări, capra se poate îndepărta destul de mult şi pentru perioade variabile de timp de propriul ied, în timp ce acesta rămâne „ascuns” în vegetaţia de pe păşune sau în aşternutul de paie. Această particularitate comportamentală (lying-out) este mai evidentă în primele 3 zile de la parturiţie şi poate dura până la vârsta de 5 săptămâni a iedului. În primele zile de la fătare, deşi se îndepărtează de ied, capra supraveghează atent locul în care se găseşte iedul.

La 2-3 zile de la naştere, iezii încep să se îndepărteze din ce în ce mai mult de mamele lor, explorând împrejurimile imediat învecinate, se joacă alergă şi sar. Iezii proveniţi din fătări gemelare se joacă împreună. Spre deosebire de puii altor specii de mamifere domestice (viţei, miei, mânji) care pentru joacă se adună în grupuri destul de numeroase, iezii manifestă tendinţa de a se juca în mod individual. Ocazional şi pentru scurt timp iezii pot forma mici cârduri, se joacă şi aleargă împreună. După aceste scurte incursiuni, ei revin la capra-mamă pentru alăptare sau pentru a se odihni în imediata apropiere a acesteia.

10.8. Comportamentul social

Deşi sunt animale sociale, coeziunea dintre indivizii ce compun un grup social este mai puţin evidentă. Astfel, pe păşune, membrii cârdului se îndepărtează destul de mult unii de ceilalţi, dispersându-se pe o suprafaţă mare de teren şi nu se neliniştesc dacă rămân izolaţi. Totuşi, pe durata păşunatului caprele menţin între ele contactul vizual. De asemenea, când un individ rămâne izolat o perioadă mai lungă de timp şi nu mai are contact vizual cu ceilalţi indivizi din grup, acesta îşi întrerupe păşunatul, emite sunete insistente, caracteristice şi caută să se reintegreze în grupul din care face parte.

10.8.1. Comportamentul agonistic şi formarea ierarhiei de grup

Ţapul cel mai viguros este dominant faţă de toţi ceilalţi indivizi din cârd, fiind urmat în ordine ierarhică de capre, tineret caprin şi iezi. Tineretul caprin şi iezii se integrează repede în grupul social. Caprele tinere şi iezii îşi recunosc timp îndelungat mamele, faţă de care manifestă o atitudine de subordonare. De regulă, caprele cu coarne le domină pe cele fără coarne.

Lupta dintre ţapi este precedată de observarea de la distanţă a adversarului, cei doi adversari se plasează faţă în faţă, agită nervos cozile, capul şi gâtul fiind menţinute la nivelul grebănului, coarnele sunt îndreptate spre înainte, urechile sunt menţinute în poziţie verticală iar părul de pe coamă este zburlit. În cazul în care la aceste acţiuni de ameninţare nici unul din adversari nu se retrage, se declanşează lupta. Pentru luptă, cei doi adversari se apropie frontal unul de celălalt, până la o distanţă potrivită şi cabrează ridicându-se pe membrele posterioare, înaintează în poziţie bipedă 2-3 paşi şi se ciocnesc, de sus în jos, cap la cap. Înainte de ciocnire, cei doi adversari îşi înclină capul spre piept, astfel încât ciocnirea să se realizeze în zona frunţii (sau cu coarnele). Dacă în urma acestei prime lovituri nici unul din combatanţi nu se retrage, lupta continuă prin ciocniri repetate. Pentru a continua lupta cei doi adversari se îndepărtează câţiva paşi (prin mers înapoi) unul de celălalt, cabrează şi se ciocnesc din nou. Lupta poate continua în acest fel sau prin împingeri reciproce cap la cap până când individul mai slab renunţă la luptă şi se îndepărtează, în fugă, de adversarul său fiind urmărit pe o anumită distanţă de învingător.

10.9. Comportamentul explorativ

Caprinele sunt animale voluntare şi au o fire curioasă. Caprinele iniţiază acţiuni de investigare a propriului teritoriu, controlând pe cale vizuală, gustativă şi olfactivă obiectele şi evenimentele din imediata lor vecinătate. Caprele sunt animale cu o mobilitate deosebită, reuşind să ajungă în locuri inaccesibile altor specii de animale de interes zootehnic. Astfel, caprele se pot căţăra pe terenuri stâncoase şi cu pante abrupte, deplasându-se cu multă siguranţă şi dexteritate pe suprafeţe cu înclinare mare şi accidentate. Această mobilitate permite valorificarea unor resurse furajere puţin accesibile altor specii de animale domestice.

Pentru marcarea teritoriului ocupat, ţapii se expun într-un loc vizibil de la distanţă, de unde supraveghează împrejurimile. De asemenea, pentru marcarea olfactivă a teritoriului ţapii depun excreţiile odorate a unor glande cutanate specializate (situate la baza coarnelor şi în zona sublacrimală) frecându-şi capul şi baza coarnelor de trunchiul arborilor şi arbuştilor.

10.10. Comportamentul ludic

În cadrul comportamentului de joacă la iezii înţărcaţi şi, mai ales, la tineretul caprin se pot observa elemente comportamentale ce fac parte din comportamentul agonistic sau sexual.

La animalele adulte comportamentul ludic este mai uşor de observat atunci când, după o lungă perioadă de stabulaţie, caprele sunt scoase pe păşune. La ieşirea pe păşune, caprele aleargă, fac salturi bruşte, se caţără şi coboară în fugă pe suprafeţe abrupte.

Capitolul 11. Particularităţi comportamentale ale unor păsări domestice de curte

11.1. Comportamentul nutriţional

Păsările de curte percep mediul ambiant îndeosebi prin intermediul percepţiilor vizuale şi, parţial, prin auz şi gust.

În condiţii de iluminat natural, păsările îşi caută hrana şi consumă pe toată durata zilei-lumină. În cazul întreţinerii în adăposturi cu iluminat artificial continuu, păsările au un consum relativ constant pe toată durata unei zile. În condiţii de obscuritate (semiîntuneric) consumul voluntar de furaje este redus.

În cazul întreţinerii libere, găinile, curcile şi bibilicile îşi procură hrana ciugulind seminţe, grăunţe, diferite ierburi, insecte şi larve. Larvele şi insectele de la suprafaţa solului sunt ciugulite direct. Galinaceele scot la suprafaţa solului, prin râcâire (scurmare), diferite larve şi insecte pe care apoi le consumă.

Unele păsări (găinile, curcile, raţele), atât cele adulte cât şi puii acestora, pot captura insectele care zboară la o înălţime convenabilă.

Comportamentul nutriţional ala palmipedelor domestice este determinat de mediul acvatic. Aceste păsări (gâşte, raţe) îşi petrec (dacă au această posibilitate) o mare parte din zi pe luciul unor ape, căutându-şi hrana, pentru igienizare, odihnă şi somn.

Pentru procurarea hranei de la adâncimi mai mari, raţele îşi scufundă în apă partea anterioară a corpului (cap, gât, piept), menţinând poziţia verticală a corpului prin mişcări de lopătare cu membrele la suprafaţa apei. Zonele mlăştinoase ale bazinelor acvatice sunt cercetate mai intens de raţe. Acestea intră în apă şi se dispun în linie de-a lungul malului şi filtrează cu ajutorul ciocului mâlul dinspre mal şi de pe fundul apei. Ca urmare a faptului că valvulele ciocului sunt zimţate pe margini, raţele reuşesc să reţină în cavitatea bucală mici larve şi insecte de apă şi să evacueze, pe părţile laterale ale ciocului, mâlul filtrat.

Gâştele pot valorifica foarte bine ierburile de pe păşunile valoroase, cu ierburi aflate într-un stadiu timpuriu de vegetaţie. Frecvent, cârdurile de gâşte se deplasează pe distanţe relativ mari (1-2 km) până la terenurile cultivate cu cereale unde consumă plantele verzi, seminţe sau (după seceriş), boabele şi grăunţele rămase pe sol.

11.2. Comportamentul sexual

La păsări, instinctul de împerechere apare la câteva săptămâni de la ecloziune, însă maturitatea sexuală se instalează (în funcţie de specie, rasă, sex şi dezvoltare corporală) în jurul vârstei de 10-12 luni.

La găini, actul copulator propriu-zis este precedat de ritualul de curtare al cocoşului. Acest ritual de curtare este format dintr-o serie de acţiuni care se desfăşoară într-o anumită succesiune. Cocoşul se apropie de găină, cu un cârâit caracteristic. Pentru atragerea partenerei sexuale, cocoşul îi poate oferi acesteia mici fragmente de furaje sau doar mimează acest act comportamental. Pe durata abordării găinii, cocoşul are penele din regiunea gâtului ridicate, penele unei aripi sunt larg răsfirate iar vârful acestora este în contact cu solul. În această postură cocoşul se deplasează cu un mers caracteristic, parcă împiedicându-se, în jurul găinii. La aceste acţiuni, găina care acceptă împerecherea adoptă poziţia caracteristică de împerechere, întinde capul şi gâtul spre înainte şi rămâne imobilă, cu corpul lipit de sol. Cocoşul execută „călcatul” apropiindu-se din spate. Pe timpul reflexului de îmbrăţişare, cocoşul îşi menţine echilibrul fixându-se cu ghearele de penajul din zona dorsală a găinii iar cu ciocul prinde câteva pene din zona capului acesteia. După câteva mişcări de acomodare are loc actul sexual propriu-zis care are o durată de câteva secunde. După copulaţie, cocoşul revine pe sol, găina se ridică scuturându-se şi aranjându-şi penajul.

11.2.1. Comportamentul de ouat şi de clocire

Unele păsări acceptă, relativ uşor, locul de ouat (cuibarul) amenajat de om (găina şi gâsca). În schimb alte specii, în special bibilica dar şi curca, acceptă mai greu cuibarul amenajat de om.

În afara sezonului de clocire, raţele întreţinute în sistem gospodăresc şi care au acces la apă (bălţi, canale, râuri) îşi depun ouăle într-un cuib pe care şi-l pot amenaja pe malul apei, pot oua direct în apă sau pot depune ouăle, la întâmplare, pe malurile apei.

Pentru construirea cuibului, păsările folosesc ierburi uscate, paie şi crenguţe subţiri pe care le aranjează cu ajutorul ciocului şi al membrelor. Cuibul este apoi tapetat cu pene adunate de pe păşune (provenite din năpârlirea păsărilor).

Pe durata clocirii, la apropierea altor păsări sau a unor intruşi, cloştile îşi zburlesc penele şi exteriorizează elemente ale comportamentului agresiv: emit sunete de ameninţare, încearcă să lovească sau să ciupească cu ciocul. În cazuri extreme, cloştile îşi apără cuibul prin acţiuni specifice comportamentului agonistic: coboară din cuib, cu penele zburlite, emit sunete de ameninţare şi execută salturi încercând să lovească intrusul cu aripile, cu ciocul şi cu ghearele.

11.3. Comportamentul parental

Comportamentul de îngrijire al progeniturii este bine reprezentat la găină. Cloştile îşi îngrijesc cu multă solicitudine puii, îi protejează faţă de intemperii şi prădători. Imediat după ecloziune şi după uscarea pufului, puii au capacitatea de a-şi urma cloşca-mamă care îi conduce la locurile de furajare şi adăpare sau la adăpost. Cloşca aduce puilor, în cioc, larve, fragmente de grăunţe, seminţe, frunze, insecte şi larve. În caz de intemperii cloştile îşi adăpostesc puii sub propriul corp.

La palmipede, îndeosebi la gâşte (şi la raţa leşească), la îngrijirea bobocilor participă şi gâscanii (respectiv răţoii) care îşi apără cârdul de boboci cu multă vehemenţă. Gâştele (masculii şi femelele) îşi apără bobocii adoptând o poziţie tipică, cu gâtul întins spre intrus şi emit un sâsâit specific de avertizare. Intrusul este atacat prin lovituri executate cu ciocul şi cu aripile. Când intrusul se retrage, gâştele îl urmăresc, pe o distanţă de câţiva metri, sâsâind, ciupindu-l cu ciocul şi lovindu-l cu aripile. Apoi gâştele revin la boboci vocalizând zgomotos.

Păsările de curte trăiesc în grupuri de mărimi diferite. Coeziunea cârdului de păsări este mai puternică la gâşte, raţe şi curci (coeziune familială) şi mai puţin evidentă la găină şi bibilică. Găinile şi, îndeosebi, bibilicile manifestă un comportament voluntar şi manifestă o anumită independenţă faţă de grupul social din care fac parte.

Comportamentul agonistic la cocoşi este foarte elaborat iar luptele dintre cocoşi sunt deosebit de spectaculoase. Cei doi adversari se plasează faţă în faţă, cu penele de pe cap gât şi trunchi zburlite, cu aripile desfăcute şi întinse spre sol, întind unul spre celălalt gâtul, capul fiind puţin aplecat. Cocoşii se rotesc unul în jurul celuilalt în spirale din ce în ce mai strânse, se opresc faţă în faţă, apoi execută un salt încercând să câştige cât mai multă înălţime, încercând să lovească cu ghearele şi cu pintenii pieptul adversarului. În acelaşi timp, cocoşii încearcă să lovească cu ciocul zonele sensibile ale capului (zona nucală şi a ochilor). Aceste acţiuni se pot repeta de mai multe ori până când unul din adversari se retrage fugind. În timpul conflictului, cei doi adversari depun un efort fizic considerabil, respiră sacadat şi zgomotos, iar creasta şi bărbiţele se cianozează. Conflictele între cocoşi se pot solda cu răniri reciproce destul de grave. În conflictul dintre doi indivizi nu intervine şi un al treilea combatant. După încheierea conflictului, dacă cocoşul învins este rănit şi sângerează, el poate fi atacat şi de alţi cocoşi. Conflictele cu sfârşit letal sunt mai frecvente în cazul în care cocoşul învins nu are suficient spaţiu la dispoziţie pentru a se retrage din faţa învingătorului.

La palmipede conflictele sunt mai puţin spectaculoase şi se exteriorizează prin lovituri aplicate cu ciocul şi cu aripile.

Păsările dominante au o atitudine mândră şi provocatoare faţă de cele dominate. Într-o situaţie de competiţie, este suficient ca individul dominant să exteriorizeze o postură ameninţătoare pentru ca pasărea dominată să se îndepărteze fugind sau să adopte o poziţie de supunere. Uneori, fără un motiv evident pentru observatorul uman, păsările dominante atacă şi lovesc cu ciocul şi aripile păsările aflate în zona centrală sau în cea inferioară a ierarhiei sociale.

11.5. Comportamentul de odihnă

Galinaceele se odihnesc pe stinghii sau pe sol. Seara, odată cu reducerea intensităţii luminoase, găinile urcă (sărind şi ajutându-se prin mişcări ale aripilor) pe stinghiile de odihnă, îşi flexează membrele sprijinindu-se pe regiunea tarsiană, închid ochii, gâtul fiind flexat şi apropiat de trunchi. Relativ frecvent, pe timpul somnului găinile îşi plasează capul sub una din aripi. Pentru odihnă, dar mai ales pentru somn, dacă au această posibilitate curcile preferă locurile situate la înălţime, pe ramurile unor arbori, garduri, acoperişul unor clădiri etc.

Palmipedele pot să se odihnească şi pot să doarmă atât pe sol cât şi pe apă. Când se odihnesc pe malul apei (pe sol), palmipedele formează un grup compact. Pentru odihnă şi somn, palmipedele adoptă poziţia de decubit streno-abdominal, cu membrele îndoite sub corp. Pe timpul somnului ochii sunt închişi, iar capul este plasat sub una din aripi. Păsările care se odihnesc sunt supravegheate alternativ de mai multe păsări care cercetează atent împrejurimile şi care în caz de pericol emit semnale sonore de alarmare (în special în cazul gâştelor, dar şi la raţe).

11.6. Comportamentul de igienizare şi confort

Pentru îndepărtarea unor corpi străini, a prafului sau a apei de pe penaj păsările execută mişcări de scuturare. În cazul unor infestări cu paraziţi externi, comportamentul de igienizare prin scuturare şi prin îmbăiere în nisip sau praf se intensifică. Păsările aleg un loc în care se găseşte nisip sau praf, se culcă lateral, îşi răsfiră penele şi execută mişcări de frecare astfel încât nisipul şi praful să pătrundă adânc între pene. Aceste mişcări se repetă de mai multe ori pasărea schimbându-şi poziţia. Pe timp canicular, pentru reglarea temperaturii corporale, găinile se îmbăiază în mici ochiuri de apă.

La gâşte şi, îndeosebi, la raţe, comportamentul de igienizare şi cel de confort cuprinde acţiuni comportamentale mai complexe, completate prin acţiuni de impermeabilizare al penelor. Penele sunt acoperite (cu ajutorul ciocului) cu o substanţă de natură lipidică secretată de glande specializate situate la baza cozii.


Capitolul 12. Noţiuni privind unele tulburări de comportament (etopatologia)

În multe cazuri, apariţia tulburărilor comportamentale este pusă pe seama artificializării exagerate a condiţiilor de creştere şi întreţinere a animalelor. Modificările comportamentale având caracter patologic sunt întâlnite mai frecvent în cazul creşterii animalelor în sisteme intensiv-industriale.

Animalele se află în starea de confort etologic în cazul în care manifestările vitale se pot derula nestingherit, potrivit cerinţelor biologice ale speciei. Stările de disconfort şi durere (stres) se pot manifesta prin mugete, scrâşnet al dinţilor, gemete, tremurături musculare, aglomerarea animalelor într-o zonă a adăpostului, facies trist, lipsă de reactivitate, inapetenţă, defecări şi urinări frecvente (fără motivaţie sexuală), frică exagerată, fuga dezordonată etc.

Suptul nenutritiv. Se întâlneşte frecvent la viţeii alăptaţi artificial şi se manifestă prin sugerea reciprocă între viţei a unor extremităţi şi apendice (bot, urechi, scrot, ombilic) sau sugerea unor obiecte de inventar din boxă.

Viciul suptului. Această tulburare comportamentală se poate observa la vaci şi constă în aceea că o vacă (aflată pe păşune, în padoc, sau chiar legată la iesle) consumă laptele din ugerul altor vaci, ceea ce duce la pierderea unor cantităţi importante de lapte, deformarea şi chiar îmbolnăvirea ugerelor la vacile supte. Acest viciu se propagă cu repeziciune şi la alte vaci. Măsurile de contracarare a acestui viciu (aplicarea de botniţe, ungerea ugerelor cu pomezi urât-mirositoare sau cu gust dezagreabil etc.) nu au dat rezultatele scontate.

Caudofagia. Este o tulburare comportamentală ce se manifestă prin muşcarea vârfului cozii (la purcei şi la porcii supuşi îngrăşării) şi chiar ingerarea acesteia (ca o formă de canibalism). Acest sindrom a fost descris şi la oile-mame care muşcă şi consumă cozile şi uneori unghiile propriilor miei (recent fătaţi).

Trichofagia. Se întâlneşte la ovine, bovine, cabaline, etc. Ca urmare a ingerării lânii (respectiv a părului), în stomac se formează tricobezoare (având aspectul unor mingi din lână sau păr compactat) care produc diferite tulburări digestive (ocluzii intestinale).

Ticuri comportamentale. Ca urmare a monotoniei mediului de creştere şi a limitării spaţiului vital, animalele nu au posibilitatea de a-şi exterioriza tipologia comportamentală specifică şi nici nu-şi pot cheltui surplusul de energie; în aceste condiţii apar tulburări ale comportamentului, manifestate prin exteriorizarea unor mişcări şi atitudini stereotipe.

a). Ticul ursului este descris la cabalinele întreţinute timp îndelungat în adăpost; animalele se leagănă, executând mişcări pendulatorii ale corpului.

b). Ticul aerofagic se poate observa la cal; caii înghit des şi în mod repetat aer pe care îl expulzează apoi prin faringe cu un zgomot caracteristic. Acest tic poate fi corelat şi cu sprijinul incisivilor de marginea ieslei; în această situaţie are loc tocirea accentuată (uneori totală) a incisivilor superiori şi parţială a celor inferiori.

c). Ticul de joc cu limba, observat la cal şi vacă (foarte contagios), constă în aceea că animalele îşi curăţă timp îndelungat şi în mod repetat botul şi nările cu ajutorul limbii, sau execută mişcări ample şi ondulatorii cu limba (care în repaus poate atârna printre dinţi). Ca urmare a acestor mişcări, animalele pot înghiţi aer ce provoacă tulburări digestive.

Nimfomania. Reprezintă exacerbarea comportamentului sexual la femele ca urmare a creşterii exagerate a concentraţiei de hormoni estrogeni în circuitul sanguin (de exemplu, în cazul prezenţei unor chişti ovarieni).

Tulburări ale relaţiei mamă-făt. Se pot întâlni la majoritatea femelelor, şi se manifestă prin neacceptarea la supt a propriilor pui, sau neacordarea îngrijirii acestora. Aceste tulburări comportamentale sunt mai frecvente la primipare şi la animalele la care instalarea instinctului matern este întârziat sau chiar abolit ca urmare a secreţiei insuficiente de prolactină.
Citeşte mai mult!

Ce este şi cum se calculează UDE?

Se foloseşte adesea noţiunea de UDE (unitatea de dimensiune economică) în contextul obținerii de fonduri europene. De exemplu, fermierii pot obține fonduri nerambursabile pe Măsura 121 – Modernizarea exploataţiilor agricole, din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2007-2013. Însă condiția este ca ferma să aibă o dimensiune egală sau mai mare de 2 UDE, pentru a primi 1.500 euro/an, timp de 5 ani. Dar ce este și cum se calculează UDE?

Conform informațiilor oferite de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (APDRP), UDE exprimă dimensiunea economică a unei ferme și se calculează pe baza unui coeficient european, care se înmulțește cu suprafața cultivată sau cu numărul de animale (Decizia Comisiei nr. 85/377/CEE). Valoarea unei unități de dimensiune economică este de 1.200 de euro.

Calcul pentru culturi vegetale

Să presupunem că un mic fermier are un teren de numai 3 ha, pe care intenționează să însămânțeze grâu. Coeficientul acestei culturi este de 0,280. Rezultă:
0,280 x 3 = 0,84 UDE

Cum plantația de grâu nu întrunește condiția minimă de primire a fondurilor nerambursabile, omul poate căuta o altă cultură, mai rentabilă, de exemplu de pomi fructiferi, care are un coeficient de 2,125. Rezultă:
2,125 x 3 = 6,373 UDE

Sau viță-de-vie (vin de calitate):
1,749 x 3 = 5,247 UDE

Sau legume proaspete:
2,257 x 3 = 6,771 UDE

Calcul pentru ferme zootehnice

În acest caz, să presupunem că un mic fermier vrea să-și cumpere cinci vaci sub 2 ani. Cum coeficientul este de 0,095, rezultă:
0,095 x 5 = 0,475 UDE – prea puțin!

Dacă și-ar lua 22 de junici sub 2 ani:
0,095 x 22 = 2,09 UDE – corespunde cerinței.

Sau 18 junici de doi sau mai mulți ani:
0,114 x 18 = 2,052 UDE

Sau 25 de stupi (familii) cu albine:
0,083 x 25 = 2,075 UDE

Sau o fermă cu minimum 336 de găini ouătoare, al cărei coeficient este de 0,596 pentru o sută de capete:
0,596 x 3,36 = 2,002 UDE

Coeficienți pentru culturi vegetale
- Grâu: 0,280
- Orz: 0,246
- Porumb boabe: 0,213
- Cartofi: 1,174
- Legume proaspete: 2,257
- Pepeni: 2,883
- Căpșuni: 17,481
- Sfeclă de zahăr: 0,547
- Rapiță și napi: 0,175
- Floarea-soarelui: 0,173
- Soia: 0,213
- In pentru ulei: 0,144
- Alte oleaginoase: 0,144
- Tutun: 1,228
- Plante furajere – pajişti temporare: 0,168
- Alte furajere verzi: 0, 325
- Fânețe permanente și pășuni: 0,050
- Plantație de pomi fructiferi: 2,125
- Viță-de-vie – vin de caliate: 1,749-1,867
- Pepiniere: 1,133

Coeficienți pentru animale și albine
- Bovine sub un an: 0,061
- Bovine sub 2 ani: 0,069-0,095
- Bovine de doi şi mai mari (juninci): 0,114-0,089
- Oi şi capre femele pentru reproducție: 0,008-0,033
- Purceluși sub 20 kg: 0,057
- Scroafe pentru reproducție: 0,243
- Purcei alte categorii: 0,140
- Ecvine (cai, măgari, catâri): 0,071
- Păsări broiliri (100 cap): 0,450
- Găini ouătoare (100 cap): 0,596
- Stupi: 0,083
Citeşte mai mult!

Stelian Acatincăi, Etologie. Comportamentul animalelor domestice, (partea I) - note de lectură

Editura Eurobit, Timişoara, 2003.

Partea I. Etologie generală
Capitolul 1. Noţiuni introductive
1.1. Aspecte generale privind istoricul apariţiei şi dezvoltării etologiei

Cei trei fondatori ai etologiei moderne sunt:
a) Konrad Lorenz;
b) Karl von Frisch;
c) Nikolas Tinberger.

S-au consolidat două direcţii:
a) şcoala europeană etologică (pune accent pe studierea animalelor în libertate);
b) behaviorismul american (pune accent pe studierea animalelor în laborator).

1.2. Formarea şi definirea conceptului de etologie

ethos (obicei, caracter, deprindere, comportament) + logos (vorbire, discurs, ştiinţă)

Ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei comportamentului (N. Tinbergen).

Studiile etologice vizează:
a) identificarea cauzelor care determină un animal să acţioneze într-un anumit fel într-o situaţie concretă;
b) în ce mod un anumit comportament contribuie la supravieţuirea individului şi a speciei.

1.3. Formarea şi definirea conceptului de comportament

homeostazie = echilibrul funcţional;

Comportamentul este reprezentat de totalitatea mişcărilor şi activităţilor obiectiv-observabile, iniţiate şi executate de un animal intact, organizate în spaţiu şi timp, integrate şi coordonate la nivel individual, determinate extern şi intern, prin care organismul animal realizează în mod optim schimburile de informaţii, substanţă şi energie cu mediul ambiant, adaptându-se la mediu şi utilizând resursele acestuia astfel încât să se asigure supravieţuirea şi reproducerea individului (M. Cociu).

Caracteristicile comportamentului sunt:
a) motricitatea;
b) coordonarea;
c) complexitatea;
d) adaptabilitatea;
e) direcţionalitatea.

1.4. Metodele cercetării etologice
1.4.1. Modalităţi de denumire şi descriere a diferitelor tipuri de comportament

Tiparul comportamental poate fi denumit şi descris prin raportare la:
a) forma sa;
b) consecinţele sale.

1.4.2. Clasificarea diferitelor tipuri de comportament

Foloseşte mai multe criterii:
a) cauzal;
b) funcţional;
c) istoric;
d) informaţional;
e) ecologic.

1.4.3. Etograma

Este inventarul tuturor activităţilor ce formează repertoriul comportamental al unei specii.


Capitolul 2. Cauzalitatea comportamentului

Criteriile luate în considerare pentru aprecierea corectitudinii identificării cauzei responsabile de declanşarea unui anumit act comportamental:
a) succesiunea temporală a evenimentelor;
b) repetabilitatea sau universalitatea;
c) posibilitatea reproducerii experimentale a raportului cauză-efect;
d) evidenţierea transferului de informaţii, substanţă şi energie dintre organism şi mediu.

2.1. Cauzalitatea externă a comportamentului (reactivitatea comportamentului)

Organismele trăiesc în relaţie cu mediul extern. Stimulul extern este o modificare care produce o excitaţie senzorială şi declanşează un act comportamental.

Când se iniţiază studierea unui tipar comportamental determinat de stimuli externi, prima operaţiune ce trebuie întreprinsă este aceea de a cerceta capacităţile funcţionale ale organelor de simţ.

Organele de simţ ale animalelor nu sunt simple organe de recepţie, ci filtre active care selectează numai o parte din totalitatea stimulilor potenţiali, respectiv aceia care prezintă importanţă deosebită pentru animal.

2.1.1. Mecanismul declanşator înnăscut (MDI)

Constatând că o anumită combinaţie de stimuli-cheie determină în mod strict şi repetat un anumit răspuns comportamental, etologii au concluzionat că animalele dispun de un mecanism neurosenzorial prin intermediul căruia acestea recunosc, localizează şi selectează din mediul eficient respectiva combinaţie de stimuli-cheie, singura capabilă să
determine acel răspuns comportamental. Acest mecanism a fost denumit, de K. Lorenz, mecanism declanşator înnăscut (MDI).

Selectivitatea MDI este perfecţionată prin învăţare.

2.1.2. Mecanismul declanşator (MD)

Mecanismul declanşator include toate structurile ipotetice ale unui organism care participă la declanşarea selectivă a răspunsului respectiv, excluzând sistemul motor.

2.2. Cauzalitatea internă a comportamentului (spontaneitatea comportamentului)

Oricâte informaţii ar recepţiona din mediul extern, animalul nu ar putea reacţiona în absenţa unei dispoziţii interioare (imbold, pulsiune).


Capitolul 3. Fiziologia comportamentului

În mod permanent, animalul recepţionează din mediul extern (natural şi artificial) precum şi din interiorul organismului numeroase semnale (stimuli) de natură diferită. Acele semnale care depăşesc un anumit prag şi durată, cele care prezintă importanţă (respectiv, cele care au o anumită semnificaţie biologică pentru organism) sunt transmise la sistemul nervos central care elaborează semnale corespunzătoare pe care le transmite la efectori. Ceilalţi stimuli, care momentan nu prezintă importanţă pentru animal, se sting fără a produce reacţii efectorii.

3.1. Noţiuni privind fiziologia analizatorilor şi semnificaţia lor privind comportamentul

Analizatorul este alcătuit din:
a) receptor;
b) calea de conducere;
c) segmentul cortical.

3.1.1. Analizatorii externi

Analizatorul gustativ. Rumegătoarele adulte preferă gustul sărat. Suinele preferă gustul dulce, uneori sărat, niciodată amar. Pisica evită constant gustul dulce, dar acceptă uneori gustul sărat. Pisicile au o bună memorie a gustului. Păsările domestice evită substanţele dulci şi amare.

Analizatorul olfactiv. Păsările de curte au sensibilitate olfactivă redusă.

Analizatorul vizual. Câmpul vizual este reprezentat de spaţiul din mediul înconjurător văzut simultan cu ambii ochi aflaţi în poziţie imobilă.

Fotoperiodism: anumite specii (cabaline) manifestă comportament sexual în acea perioadă a anului în care durata zilei-lumină este mare, iar alte specii (ovine, caprine) se reproduc în sezonul în care durata zilei-lumină este scurtă.

Analizatorul acustic. Zgomotele puternice, neregulate, stridente (cele care sunt disarmonice cu mediul ambiant) pot provoca stres puternic la toate speciile de animale, cu repercusiuni negative asupra productivităţii şi stării lor de sănătate. Animalele crescute pentru blană (vulpi, jderi, nurci) reacţionează puternic şi negativ la zgomote, motiv pentru care fermele cu un asemenea profil sunt amplasate în zone liniştite.

Analizatorul cutanat.

Analizatorul kinestezic.

3.1.2. Analizatorii interni

Declanşarea unui act comportamental specific (hrănirea, adăparea, comportamentul sexual, odihna etc.) este determinată de motivaţii interne asociate (foame, sete, libidou, oboseală etc.). Declanşarea şi încetarea unui act comportamental determinat de o motivaţie specifică are loc în mai multe etape. Astfel, un act comportamental determinat de o stare internă specifică se declanşează ca urmare a acţiunii unor stimuli interni sensibilizatori şi încetează sub influenţa unor stimuli interni inhibitori sau consumatori. Stimulii sensibilizatori semnalează instalarea stării respective (de exemplu „foame”) şi se iniţiază activitatea de căutare şi dobândire a hranei. Stimulii inhibitori (consumatori) semnalează, în urma efectuării de către animal a actului consumator, instalarea stării de saturaţie (de saţietate) şi determină încetarea comportamentului respectiv.

3.1.3. Fazele de desfăşurare ale unui tipar comportamental

Comportamentul apetitiv – actul comportamental debutează printr-o stare de nelinişte şi agitaţie motorie care cresc progresiv în intensitate şi care se transformă într-o activitate de explorare activă a mediului înconjurător.


Capitolul 4. Forme (tipuri de comportament)
4.1. Comportamentul nutriţional (trofic)

Animalele pot fi:
a) ierbivore;
b) carnivore;
c) omnivore.

Indiferent de specie, comportamentul de hrănire presupune o fază apetitivă (motivată prin senzaţia de foame) şi una consumatoare (căutarea, procurarea şi ingerarea hranei).

4.2. Comportamentul dipsic (adăparea)

Un animal bine hrănit poate suporta perioade relativ lungi de înfometare fără ca starea de sănătate să-i fie grav afectată. În schimb, lipsa apei nu poate fi suportată mai mult de câteva zile.

4.3. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)

Prin dresare, la unele specii (câine, pisică) pot fi obţinute reflexe de reţinere a fecalelor. La unele specii (câine, pisică), urina depusă în anumite locuri delimitează teritoriul ocupat de animale, iar în cazul femelelor în călduri urina joacă rolul de apelant în atragerea partenerului sexual.

4.4. Comportamentul de odihnă şi somn

Pe timpul somnului se înregistrează mai multe perioade de somn liniştit ce alternează cu perioade de somn profund (sau somn paradoxal). În timpul somnului profund, denumit şi somn paradoxal deoarece undele cerebrale înregistrate prin electroencefalogramă (EEG) sunt asemănătoare cu cele din timpul stării de veghe, survin visele. Pe durata fazei de somn paradoxal, la animale se pot constata mişcări rapide ale globilor oculari (pleoapele fiind închise), mişcări bruşte şi repetate ale membrelor, diferite manifestări vocale (scâncete, gemete, ţipete), accelerarea ritmului cardiac şi a frecvenţei respiraţiei etc. Din durata totală a somnului, faza de somn paradoxal reprezintă 2% la iepure, 3% la oaie, 17% la şobolan, 40% la pisică.

Animalele adulte şi cele bătrâne dorm mai puţin decât cele tinere.

Durata somnului este mai mare la carnivore (care dorm, cu preponderenţă, ziua) faţă de erbivore (care se odihnesc şi dorm, mai ales, noaptea).

4.5. Comportamente de igienizare

Activităţi comportamentale specifice ce au drept scop îngrijirea corporală:
a) mişcări de curăţire;
b) mişcări de spălare;
c) mişcări de scuturare;
d) mişcări de scărpinare şi frecare;
e) îmbăierea animalelor.

4.6. Comportamentul sexual (reproductiv)

Atitudinile şi manifestările ce compun comportamentul sexual au rolul de a face posibilă apropierea celor doi parteneri, anulează tendinţele de fugă şi reduc interacţiunile agresive dintre parteneri. Comportamentul sexual se desfăşoară în mai multe etape distincte, astfel: căutarea şi curtarea partenerului (comportamente apetitive) şi apoi împerecherea (copulaţia) ca act consumator. De regulă, iniţiativa porneşte de la mascul, în timp ce femela acceptă sau nu curtarea şi împerecherea.

4.7. Comportamentul parental (de îngrijire a progeniturii)

În cadrul acestui tip comportamental se pot distinge două variante comportamentale distincte şi anume: comportamentul de acordare a îngrijirii (parental sau epimelectic) şi comportamentul de solicitare a îngrijirii (etepimelectic). Ataşarea nou-născutului de fiinţa care-l îngrijeşte se numeşte imprimare.

4.8. Comportamentul agonistic şi ritualizarea

Comportamentul agonistic (gr. agon = luptă) cuprinde o serie de manifestări conflictuale şi de agresivitate (acţiuni de intimidare, ameninţare, atac, lovire, apărare, imobilizare, vocalizare, fugă) şi care sunt îndreptate spre indivizi aparţinând aceleiaşi specii.

4.9. Comportamentul de grup (inter-individual ierarhic)

Ca rezultat al competiţiei, animalul poate fi dominant (învingător) sau dominat (supus).

În condiţii normale (stabilitate numerică şi teritorială a colectivităţii), această ierarhie rămâne relativ constantă în timp şi spaţiu. La o a doua întâlnire între animale este suficient ca animalul dominant să adopte o poziţie de ameninţare pentru ca cel dominat (supus) să cedeze, adoptând o poziţie de supunere. Adoptarea poziţiei de supunere are rolul de a inhiba sau neutraliza comportamentul agresiv al animalului dominant.

4.10. Comportamentul explorativ (de investigare, de curiozitate)

4.11. Comportamentul teritorial

Câinii (şi uneori pisicile) îşi marchează teritoriul stropind cu urină stâlpii, pietrele, trunchiul arborilor, colţurile caselor etc. Erbivorele sălbatice (dar şi la ovinele şi caprinele domestice) posedă glande cutanate specializate (în jurul ochilor) a căror secreţie este depusă pe vârful unor lăstari, tufişuri sau chiar pe păşune.

4.12. Comportamentul de salvare (de fugă)

Perceperea duşmanului nu declanşează în mod automat reacţia de salvare din partea animalului. Această reacţie apare numai în situaţia în care duşmanul se apropie la o anumită distanţă, denumită distanţă de fugă.

Reacţia de fugă apare la animalele domestice mai ales când abordarea (apropierea de animal) se face frontal. Din acest motiv abordarea animalelor domestice nu se va face direct şi frontal ci lateral şi indirect.

4.13. Comportamentul ludic (de joacă)

Se întâlneşte îndeosebi la tineret.


Capitolul 5. Dezvoltarea comportamentului

Orice act comportamental are o funcţie adaptativă, concept care, în literatura de specialitate, poate fi înlocuit cu termeni cum sunt: finalitate biologică, valoare de supravieţuire, direcţionalitate, semnificaţie biologică.

5.1. Dezvoltarea filogenetică a comportamentului
5.1.1. Instinctul

Instinctul este un mecanism nervos, înnăscut şi adaptat, organizat ierarhic, sensibil la anumite influxuri nervoase interne sau/şi externe care îl amorsează, declanşează şi orientează, şi care răspunde la aceste influxuri prin mişcări coordonate ce contribuie la supravieţuirea individului şi a speciei din care acesta face parte.

Orice activitate comportamentală este determinată atât de stimuli externi cât şi de factori motivaţionali interni. Motivaţia internă a unui animal poate deveni, la un moment dat, atât de puternică, încât reacţiile motorii specifice unui anumit comportament se declanşează chiar în absenţa stimulilor externi adecvaţi. Aceste reacţii poartă denumirea de reacţii sau activităţi în gol.

5.2. Dezvoltarea ontogenetică a comportamentului

În dezvoltarea ontogenetică a comportamentului sunt implicate atât procese de dezvoltare şi/sau maturare a unor tipare comportamentale înnăscute, cât şi diverse forme de învăţare.

Comportamentele cenogenetice sunt tiparele comportamentale specifice stadiilor timpurii de dezvoltare a individului şi care se deosebesc de cele ale adulţilor.

5.2.1. Învăţarea

Învăţarea este un proces de modificare şi adaptare a comportamentului individual, ca rezultat al experienţei dobândite (acumulate) de către un individ în cursul existenţei sale.

În condiţii naturale, păsările au o memorie foarte bună.

Formele de învăţare se clasifică în:
a) învăţare asociativă (condiţionare) ;
b) învăţare neasociativă.

5.2.1.1. Învăţarea neasociativă

a) Rodajul (exersarea) - forma elementară de învăţare.

b) Habituarea (inhibiţia aferentă) - obişnuirea animalului cu ambianţa.

5.2.1.2. Învăţarea asociativă

a) Habituarea în cadrul unei percepţii complexe
La nivel comportamental o anumită configuraţie de stimuli având efect declanşator pierde acest efect doar dacă această configuraţie de stimuli este asociată cu o altă combinaţie formată din alţi stimuli.

b) Familiarizarea
Un proces de învăţare asociativă în urma căruia stimulii care anterior procesului de familiarizare declanşau ei singuri un anumit act comportamental nu mai au efect decât atunci când sunt percepuţi în asociaţie cu altă configuraţie complexă de stimuli. Rezultatul familiarizării este urmarea transformării unui mecanism declanşator înnăscut (MDI) într-un mecanism declanşator modificat prin experienţă (MDIE).

c) Condiţionarea
condiţionarea de tip I (de răspuns, clasică)
condiţionarea de tip II (instrumentală, operantă, învăţată prin încercare şi eroare).

d) Învăţarea intuitivă
Este vorba de actele comportamentale în care animalele par să înţeleagă brusc modul de rezolvare a unor probleme.

e) Învăţarea prin imprimare
Cea mai rapidă şi mai radicală formă de învăţare asociativă.

Procesul de imprimare, în urma căruia se stabilesc legăturile familiale, se stabilizează şi se consolidează în cursul unei scurte perioade de timp, imediat după naştere / ecloziune. Această perioadă este cunoscută sub denumirea de perioada critică sau perioada sensibilă. Debutul şi durata acestei perioade sensibile este variabilă de la o specie la alta, în funcţie de tipul de comportament imprimat şi de modul de viaţă al speciei respective.

Comportamentul sexual imprimat are un caracter ireversibil.

f) Învăţarea prin imitare
O formă de învăţare specifică speciilor de animale care trăiesc în grupuri sociale de diferite dimensiuni (specii gregare).

g) Învăţarea prin joc (inducţia ludică)
Fenomenul este mai bine exprimat la carnivore decât la erbivore.
Citeşte mai mult!

Franz Lampeitl, Albinăritul pentru începători (recenzie)

Autor: Franz Lampeitl
ISBN: 973-8011-28-0
Editura: M. A. S. T.
Anul publicării: 2002
Pagini: 224
Coperta: Brosata
Categoria: Apicultura

O lucrare cu adevărat introductivă, care reuşeşte să surprindă ampla problematică teoretică ce intră în câmpul apiculturii. Cititorul novice este familiarizat cu însemnătatea albinelor în natură, anatomia albinei melifere, colonia de albine, necesităţile vitale ale acesteia, produsele albinei şi bolile ei. Elaborată de un practician, lucrarea conţine răspunsul la o sumedenie de întrebări delicate: cum se poate porni activitatea de apicultură de către un începător?, unde trebuie amplasată prisaca?, cum se recunosc anomaliile în funcţionarea stupului? etc.

Printre minusuri, enumerăm: o insuficientă prezentare a tipurilor de stupi, cu comparaţii între acestea, prezentarea unor tehnici abuzive (împiedicarea roitului) ca fiind fireşti, absenţa detaliilor legate de tehnicile tradiţionale ale apiculturii preindustriale. Lucrarea merită însă citită, aduce foarte multe informaţii, chiar dacă sunt prezentate succint, izbuteşte să se adreseze nu doar începătorilor, ci şi avansaţilor, care vor găsi informaţii şi sugestii preţioase.
Citeşte mai mult!

Backyard Permaculture

Practic, practic, practic... Un documentar care urmăreşte pas cu pas transformarea spaţiului adiacent unei case australiene într-o grădină permaculturală.


Citeşte mai mult!

Bill Mollison, David Holmgren – Permaculture (vol. 2), note de lectură

[În raport cu primul volum, Permaculture 2 este mult mai analitic, mult mai detaliat, mult mai practic. Lipsesc paginile care expun eşecul agriculturii moderne, subiect epuizat în apariţia anterioară, apar însă nenumărate scheme de organizare a unei exploataţii permaculturale, a unei sere, a unei case autosuficientă energetic, a unor forme de aquacultură. Lectura este foarte instructivă, iar cititorul european poate găsi surse de inspiraţie pentru climatul riguros de pe acest continent.]

Permacultura este un sistem energetic complet, sigur şi durabil.

Filosofia din spatele conceptului de permacultură a fost enunţată de Masanobu Fukuoka în lucrare sa The One-Straw Revolution. Diferenţa dintre sistemul agricol monocultural şi permacultură este similară cu cea dintre fermier şi aborigenul industrial: primul spintecă pieptul mamei pentru a obţine mai mult lapte, cel de-al doilea nu ia decât ceea ce i se dă, şi asta cu respect.

Toate sistemele naturale dau mai mult dacă sunt lăsate să producă liber decât dacă sunt organizate şi lucrate după metode moderne. În Africa producţia de carne per suprafaţă a scăzut la 1/60 după ce au fost tăiaţi arborii, s-au făcut garduri şi s-au introdus rase exotice. Toată energia depusă pentru modernizarea agriculturii africane a fost fără sens, şi a avut efecte distrugătoare asupra naturii.

Fermierul întreabă: „Ce pot cere acestui pământ?” Permacultivatorul va spune: "Ce-mi poate da acest pământ?" Prima întrebare duce la un violul pământul prin intermediul maşinilor. A doua conduce la o ecologie armonioasă controlată inteligent.

Principiile lui Fukuoka stau la baza permaculturii. Respectarea lor conduce la o strategie agricolă care are nevoie de puţină energie:
a) fără pregătirea terenului prin arătură;
b) fără îngrăşăminte chimice sau compost;
c) fără eliminarea ierburilor indezirabile;
d) fără dependenţa de produse chimice.

Caracteristica sistemelor permaculturale este că tot necesarul lor de energie este produs autonom. Agricultura modernă este dependentă de tehnologie şi petrol.

Nu există societate stabilă fără o agricultură permanentă. Îndepărtându-ne de sistemele de producţie permanentă, în care pământul este utilizat în comun, pentru a se ajunge la o agricultură anuală şi comercială, în care pământul este bun de consum, înlocuim o societate cu consum energetic redus cu o societate care risipeşte energia, sau exploatează pământul şi acaparează surse energetice exterioare, în principal din Lumea a Treia.

Permacultura este un sistem de agricultură conştient planificată. Raţiunile principale ale planificării sunt:
a) economisirea energiei noastre în interiorul sistemului;
b) mobilizarea energiilor care penetrează sistemul din exterior (soare, vânt, foc);
c) aranjarea plantelor de aşa manieră încât să se ajute mutual pentru a trăi sănătos;
d) dispunerea în mod optim a tuturor elementelor (plante, terase şi construcţii, case) în peisaj;
e) adaptarea la climat şi la topografie;
f) integrarea omului şi a societăţii, economisirea combustibilului pentru gătit şi încălzit;
g) furnizarea a tot ceea ce omul are nevoie astfel încât necesarul să fie realizabil pentru fiecare.

O analiză în permacultură trebuie să ia în consideraţie mai mulţi factori:
a) producţia şi randamentul intrinsec (varietatea şi cantitatea de recoltă);
b) randamentul planificării (canalizare şi conservare a energiei);
c) interacţiunea permaculturii cu alte sisteme (locuinţă) în materie de transfer şi conservare a energiei;
d) randament în domeniul social şi al sănătăţii.

Ordinea priorităţilor:
a) prima prioritate este planificarea;
b) a doua priveşte nevoile umane;
c) a treia este conservarea energiei;
d) toate acestea conduc la modificarea mediului conform planurilor.

Ce trebuie făcut dacă vântul ne împiedică să cultivăm?
a) de plantat arbori şi arbuşti locali, utili sau nu, gratuiţi sau ieftini, care cresc repede, care pot fi butăşiţi şi suntem siguri că vor supravieţui;
b) de amplasat în grădină diferite structuri, îndeosebi ziduri de piatră, taluzuri şi mici garduri vii;
c) de plantat pe scară mare vegetale rustice, garduri vii permanente.

Ce trebuie cultivat?
1) culturi care necesită puţină grijă după semănare (cartofi, porumb, dovleac);
2) culturi uşor de recoltat, de stocat şi de utilizat;
3) culturi care pot furniza o parte importantă a alimentaţiei;
4) culturi interesante d.p.d.v. economic, chiar dacă dificil de recoltat (fragi, căpşuni);
5) culturi dificil de conservat (pepeni, piersici);
6) culturi rare dar foarte căutate (ginseng, sparanghel).

Ce arbori să cultivăm?
1) pruni, fructe rustice şi plante agăţătoare;
2) nuci, alune, fructe uşor de uscat;
3) fructe cu înaltă valoare nutritivă;
4) cireşe, şofran;
5) fructe locale cu pulpă (coacăze);
6) condimente şi plante medicinale.

Regula principală este să începi cultivarea pământului de lângă casă, îndepărtându-te progresiv. Niciun arbore, nicio plantă, nicio structură, nicio activitate nu trebuie amplasate în afara planului.

De cât teren este nevoie pentru a deveni autosuficient? De atâta teren cât poţi controla. Dacă ai mai mult, nu eşti autosuficient, şi scad şansele să obţii surplus.

De unde trebuie să începi să-ţi cultivi terenul? De la uşă.

Dimensiunea ideală a grădinii familiale este de 750-1000 mp.

Nu este dificil de conceput şi de realizat grădini care să fie mai intensive decât sistemele naturale, dacă respectăm câteva metode:
a) diminuarea pierderii de apă, construirea de structuri destinate oferirii de umbră, de garduri vii sau de ziduri care să reducă evaporarea datorată vântului;
b) introducerea de specii foarte rezistente la secetă, care rezistă mai bine decât plantele utile obişnuite, în vederea construirii de perdele împotriva vântului;
c) utilizarea de folii de plastic îngropate vertical între grădină şi pământul dimprejur, în vederea reţinerii umidităţii.

Plantele, cu rare excepţii, nu sunt făcute să trăiască singure:
a) servesc drept suport altor plante;
b) filtrează soarele şi fac umbră altor plante;
c) furnizează hrană pentru alte plante;
d) permit polenizarea încrucişată;
e) trăiesc în simbioză cu alte plante;
f) furnizeză altoi.

Interacţiuni între plante:
a) anumite plante găzduiesc predatorii care atacă insectele dăunătoare altor plante (reciproc, anumite plante transmit boli altor plante);
b) plantele resping animalele care vor să se hrănească cu ele (prin mijloace mecanice – spini, sau chimice – fenoli);
c) plantele-capcană pot atrage paraziţii care dăunează altor plante.

Varietatea este cheia stabilităţii. Monoculturile sunt invitaţii la festin pentru dăunători. Atunci când plantele sunt alternate pe aceeaşi suprafaţă, riscul invaziilor dăunătoare este incomparabil redus.

Solul gol, neacoperit, este un sol agresat, care nu poate fi întâlnit decât acolo unde omul sau animalele au distrus echilibrul ecologic.

Cele trei demersuri principale care permit pierderi minimale în agricultură sunt:
a) plantarea de păduri şi de tufişuri pentru a proteja solul;
b) utilizarea instrumentelor care nu întorc solul;
c) încurajarea formelor de viaţă care aerează solul (râmele).

Stratul protector (din paie, frunze, hârtie tocată, rumeguş, haine vechi, cartoane, ace de răşinoase, aşchii de lemn etc.) economiseşte multă muncă utilizând materiale pe care de obicei le aruncăm. Sistemul suprimă toate buruienile.

Grădina nu se udă decât dacă este nevoie. Dacă sub stratul protector pământul este umed, nu e nevoie de irigaţie.

Daca pe pământul unei ferme se plantează arbori în proporţie de 25%, restul de 75% îşi dublează producţia. Nu există pierdere de randament în urma plantării de arbori, câştigurile depinzând de o planificare corectă. Dacă acest sistem ar fi pus în practică la scară mare, seceta şi inundaţiile ar fi atenuate de pădure, iar întreaga regiune ar beneficia de pe urma unei policulturi bazată pe păşunat şi pădure.

Efectele permaculturii arboricole:
a) furnizează un loc protejat unde animalele pot depune ouă şi-şi pot creşte puii;
b) permite încă de la început producţia de miere şi polen;
c) permite mai târziu obţinerea unei mari varietăţi de produse animale şi vegetale, recoltarea de nuci etc.;
d) temperează efectele climatice, îndeosebi cel al secetei;
e) furnizează combustibili;
f) împiedică eroziunea solului, îndeosebi cea produsă de vânt;
g) reduce nevoile de carburanţi, pentru că suprafaţa dedicată culturilor anuale s-a micşorat;
h) face să coboare pânza freatică şi împiedică depunerea de săruri la suprafaţă;
i) furnizează hrană concentrată pentru animale, rezistentă la secetă şi la frig, în perioadele în care păşunea este slab productivă.

Importanţa critică a cerealelor, a rădăcinoaselor, a roşcovelor, a sfeclei de zahăr şi a prunelor este că toate aceste plante pot fi puse la fermentat şi se poate produce alcool. Fiecare fermier îşi poate produce astfel un combustibil curat pentru bucătărie, iluminat şi transporturi.

În permacultură, livezile sunt planificate pentru a servi drept domeniu păsărilor de curte.

Rezultatul planificării unei case climaterice este reducerea sau eliminarea nevoii unui aport exterior de energie pentru a controla temperatura interioară. Dacă energia soarelui este regularizată şi înmagazinată în masa pereţilor, a acoperişului şi a rezervoarelor de apă, cea mai mică producţie de căldură corporală, de căldură degajată din încălzirea alimentelor sau eventual de la o sobă este suficientă pentru ca ambianţa să fie confortabilă.

Fundamentele unei case climaterice sunt:
a) protecţie împotriva vânturilor reci, de unde plantarea de bariere împotriva vântului;
b) orientare pe axa est-vest, cu faţa spre soare (sud), de unde integrarea unei sere;
c) puţine ferestre pe pereţii spre est şi spre vest, sau doar nişte foarte mici deschideri fixe; aceşti pereţi pot servi drept suport pentru plantele agăţătoare care servesc drept izolaţie;
d) fără ferestre sau uşă în zidul dinspre nord;
e) întreaga casă şi fiecare deschidere în parte este etanşă faţă de curenţii de aer; numai câteva orificii la baie şi la toaletă trebuie lăsate deschise;
f) pereţii sunt izolaţi; acoperişul este izolat cu gazon.

Dacă trebuie modificată o casă deja existentă, criteriile sunt:
a) o seră la sud;
b) o „casă a umbrei” la nord;
c) plante agăţătoare pe pereţii de la est şi de la vest;
d) adăugarea de masă termică sub forma de dale de beton, de rezervoare de apă, de cărămizi sau de pietre în seră sau în camerele călduroase izolate.

Caracteristicile unei sere adiacente sunt următoarele:
a) orientată până la 60 de grade spre sud;
b) zidurile spre est şi vest trebuie să fie izolate, şi construite solid;
c) baza trebuie să fie izolată, îndeosebi la fundaţie;
d) trebuie utilizate cadre din lemn, pentru a evita pierderea prea rapidă a temperaturii, ca în cazul metalului;
e) panourile de sticlă simplă constituie vitrajul cel mai durabil şi cel mai eficient;
f) dacă se sapă o gaură sub panta de la bază se pierde mai puţină căldură în sol în exterior;
g) un orificiu de aerisire etanş trebuie amplasat spre partea cea mai superioară a serei;
h) pentru stocarea de căldură se amplasează apă în recipiente mici; la fel de utilă este o baltă de mici dimensiuni;
i) dacă este înclinată la 45 de grade, sticla este cel mai eficace;
j) zidul trebuie colorat alb, pentru a reflecta corect căldura.

Acoperirea casei cu iederă face să reducă pierderile de căldură cu până la 30% şi să respingă căldura verii cu până la 70%.

Nu există altă soluţie, pe plan politic şi economic, la problemele omului, decât formarea de mici comunităţi responsabile, implicate în permacultură şi în tehnologiile potrivite, pentru că întreprinderea individualistă şi competitivă, precum şi energia supraabundentă n-au răspuns aşteptărilor.

Zilele energie centralizate sunt numărate, iar „re-tribalizarea” societăţii este o evoluţie inevitabilă.
Citeşte mai mult!

Abatele Warre, Apicultura pentru toţi (note de lectură)

Matca trăieşte 4-5 ani şi e mai prolifică în al doilea an decât în primul. Nectarul este cules şi de pe frunzele anumitor copaci : stejar, mesteacăn, fag, plop, tei etc. Propolisul este cules de pe mugurii unor specii de copaci : anin, plop, mesteacăn, salcie, ulm etc. Celulele conţin puiet când sunt bombate şi mate, şi miere când sunt plate şi strălucitoare.

Persoanele care riscă cel mai mult să fie înţepate de albine sunt persoanele violente şi cele care degajă un miros puternic (atât plăcut cât şi neplăcut).

Forma de stup care distribuie cel mai bine căldura este cea cilindrică, însă este cel mai scump de construit. Stupul cel mai bun este cel mai apropiat de forma cilindrica, adică turnul format din elemente care se clădesc unul deasupra celuilalt. Dacă stupul este prea înălţat de la sol, este mai expus vântului, deci mai greu de încălzit, iar albinele care vin încărcate cu nectar şi ratează urdinişul se ridică mai dificil de la sol. Modelul stupului propus de Warre este la jumătatea distanţei dintre ştiubeiul de altădată şi stupul modern.

Abatele Warre pledează pentru rămânerea stupinii cât mai aproape de natură. Pentru aceasta, informaţiile pe care le oferă despre fiziologia albinii sunt foarte preţioase. Apicultura modernă poate obţine rezultate mai mari decât apicultura tradiţională, însă preţul plătit este foarte mare : debilizarea roiurilor stresate şi suprasolicitate, eforturi umane şi investiţie foarte mari. Uneori, este vorba pur şi simplu de fraudă (atunci când mierea este de fapt produsă din sirop de zahăr).
Citeşte mai mult!

Casa de paie

Mai ţineţi minte povestea celor trei purceluşi? Toţi se tem de lupul cel mare şi rău. Fiecare decide să-şi facă o casă în care să se pună la adăpost. Primul face o casă din paie, al doilea din lemn, al treilea din piatră. Primii doi dezvoltatori imobiliari cad victime lupului cu plămâni mari şi tari. Al treilea trece criza. Ce-a omis să spună povestitorul? Lupul este agent publicitar al unei fabrici de cărămizi. Uitaţi-vă la aceste imagini ca să vedeţi de ce.








Citeşte mai mult!

Permacultura sau Grădina Paradisului (de Stéphane Groleau) - partea a III-a

A doua parte : aplicaţii practice

Permacultura în satul Crystal Waters

Situat în sud-estul statului Queensland în Australia, Crystal Waters este primul sat cu program permacultural. Obiectivul acestui proiect este integrarea şi punerea în practică a tuturor aspectelor permaculturii în modul de viaţă al locuitorilor. Amenajat pe un teren de 640 acri (259 hectare), cu o comunitate alcătuită din 170 de persoane. Dacă adaugi şi vizitatorii, numeri oricând 200 de persoane.

Istoric

Înainte de fondare, în 1987, cei 640 de acri de pământ fuseseră intens despădurite şi mai multe dintre creste erau fără arbori. Terenurile erau în stare proastă şi produceau derizoriu. Această regiune fiind tipic agricolă, suferea din cauza lipsei locurilor de muncă, provocată de declinul industriilor tradiţionale (lemnul şi produsele lactate), iar populaţia o părăsea pentru oraş [1]. Proiectul a fost iniţial finanţat de către oameni interesaţi să trăiască acolo. Nicio sumă nu a fost împrumutată de la vreo banca. De fapt, terenul a fost cumpărat într-un mod neconvenţional. Proprietarii anteriori au acceptat plata sub formă de 10 loturi, din care 3 au fost date cu titlu de plată designerilor. Atunci când au fost colectate 42 de depozite de 8500$, s-au putut începe infrastructurile.

Aşa cum se poate vedea, Crystal Waters funcţionează sub formă de loturi. Fiecare dintre rezidenţi este proprietar independent al terenului său. El îşi construieşte casa şi-şi cultivă grădina. Cele 83 de loturi sunt aranjate în grupuri pentru a încuraja interacţiunea dintre vecini, cooperarea şi simţul apartenenţei. Atunci când va fi complet, Crystal Waters va fi domiciliul a până la 300 de persoane pe 83 de loturi rezidenţiale, incluzând o vastă diversitate de servicii, agricultură, mică industrie, educaţie şi alte activităţi. Literatura de specialitate susţine tocmai faptul că o comunitate de 300 de persoane are dimensiunea corectă şi permite stabilitatea economică.

La nivelul practicilor agricole permaculturale, este deosebit de dificil de categorisit şi pus etichete. La urma urmei, chiar asta încearcă permacultura să combată : tendinţa de a izola totul, de a diseca şi de a segrega. Fundamentele înseşi ale permaculturii rezidă în interrelaţia dintre toate elementele. Astfel, a vorbi despre plante înseamnă a vorbi despre sol, a vorbi despre sol înseamă a vorbi despre plante. Permacultura mai implică o gestiune foarte atentă a energiei, a deşeurilor, a apei şi Crystal Waters integrează aceste principii în cel mai înalt grad [2]. Ecosatul a produs propriul ghid adresat locuitorilor. Este un manual detaliat al tuturor indicaţiilor pentru dezvoltarea comunităţii şi furnizează o mulţime de informaţii, de la metode de construcţie la descrierea insectelor curente.

Apa

Apa este considerată cel mai important criteriu de concepere a unei amenajări permaculturale. Apa potabilă este furnizată printr-un sistem de captare a apei de ploaie, în vreme ce apa de consum provine dintr-un rezervor alimentat de un pârâu care traversează proprietatea. Există trei metode de a înmagazina apa : solul, rezervoarele de pământ şi recipientele artificiale (metalice, din plastic etc.). Pentru agricultură, se utilizează apa din sol. Pentru utilizări domestice, se preconizează rezervoare de pământ, acestea fiind cu mult mai ieftine. De exemplu, cu costurile a 5.000 de galoane conservate în rezervoare artificiale, se pot păstra 250.000 în cele de pământ. Crystal Waters prevede şi amenajarea unui baraj pentru un iaz dedicat petrecerii timpului liber, diminuării efectelor inundaţiilor, acvaculturii şi efectelor pozitive asupra microclimatului. Toate apele uzate sunt reciclate în egală măsură.

Pământul

Solul trebuie să fie lucrat cel mai puţin posibil pentru a nu dăuna lucrării microorganismelor care se găsesc în el. Lucrul de suprafaţă este suficient. Niciun produs chimic sau îngrăşământ nefiind utilizat, trebuie practicată întoarcerea în sol a părţilor plantei inutilizate după recoltă. Într-adevăr, planta se inserează într-un ciclu şi dacă acesta este rupt prin exploatarea ei integrală, pământul sfârşeşte prin a obosi. Solul este deci acoperit permanent cu materii organice (compost de suprafaţă) sau însământat cu diferite plantă (îngrăşăminte verzi). Acestea din urmă sunt plante, precum trifoiul alb, care sunt cultivate pentru a se creea o pătură vegetală. Paiele, îngrăşămintele verzi şi găinaţul sunt un trio deosebit de utilizat. Astfel, fără măcar să se adauge compost sau fertilizant din comerţ, se pot obţine producţii ridicate. Se practică şi rotaţia culturilor.

Plantele

O mare varietate de plante sunt cultivate şi bineînţeles, monocultura este evitată. Sunt căutate cuplurile de plante şi complementaritatea dintre ele. În grădinile permaculturale, trebuie luate în considerare modurile în care sunt dispuse elementele. Unele elemente servesc drept îngrăşământ iar altele oferă o protecţie pentru plante. În sfârşit, unele acţionează ca suport, sau produc umbră. Nu există buruieni, ci doar metode greşite de a trata pământul şi de a concepe mediul. O acoperire a solului este întotdeauna benefică. Buruienile posedă rădăcini care penetrează solul, îl aerează, îl îmbogăţesc. Se impune o observaţie: buruienile pot fi indicatori excelenţi din mai multe puncte de vedere (starea solului, tipul de cultură favorabilă etc.). Dacă ierburile devin realmente deranjante, se încearcă recurgerea la alte ierburi concurente mai degrabă decât la risipa de energie care se face prin smulgerea manuală, deşi uneori nişte şedinţe de dezierbare sunt în practică necesare.

În permacultură, nu se pune problema unui război împotriva naturii, ci a unui parteneriat. Scopul nu este să elimini. Se lucrează constant în simbioză. De exemplu, este foarte facil să cultivi ciuperci pe trunchiuri moarte de copaci în livezi, pentru că umbra creeată de arbori le este benefică. Gardurile vii protejează împotriva vântului şi servesc drept adăposturi pentru auxiliari preţioşi (păsări), raţele mănâncă limacşii care ar putea face pagube.

Regiunea în care se află Crystal Waters fiind situată într-o zonă climatică mai degrabă tropicală, o mare varietate de arbori cu fructe este utilizată pentru a furniza banane, avocado, carambole, smochine, curmale, struguri, jojoba, lămâi, mango, măsline, papaya, fructele pasiunii, greipfruit. Se mai produc câteva sortimente de nucifere şi seminţe care produc ulei, precum nucul de palma. Dinspre partea legumelor, mazărea şi fasolea sunt foarte utilizate. Pentru a reduce intervenţia umană în culturi, sunt adesea utilizate speciile rustice: roşii de munte, legume nehibridate. În măsura posibilului, seminţele provin şi ele din grădină şi sunt cultivate şi reînsămânţate din an în an. Unele persoane au de asemenea albine pe care le folosesc pentru a ameliora polenizarea.

Animale

Animalele se inserează uneori foarte bine în aceste micro-sisteme. Ele posedă multiple calităţi, fie pentru alimentaţie (carne, ouă), fertilizare (bălegar) şi chiar capacitatea de a lupta împotriva insectelor şi a buruienilor sau de a "dezierba" (găinile). Mai mulţi dintre rezidenţii ecosatului Crystal Waters au găini, vaci, porci, oi, gâşte etc. Fiecare este liber să-şi amenajeze lotul, atâta vreme cât principiile de bază sunt respectate.

Instrumente

Instrumentarul de grădină este foarte redus şi este acţionat în principal manual. Graţie compostului de suprafaţă, nu este nevoie ca solul să fie arat sau săpat. Lucrul superficial de suprafaţă este pe deplin suficient.

Locuinţă

Casele sunt proprietăţi private şi construite în mod individual. Loturile au fost alese pentru accesul maxim la soare în timpul iernii. Casele sunt deci orientate spre soare, şi nu spre drum. Sunt încurajate materialele naturale precum: chirpici, pietre, pământ bătucit, atât pentru avantajele în designul solar pasiv cât şi pentru mediul prietenos pe care-l creează, incluzând posibilitatea reutilizării lor în construcţiile viitoare. Sunt încurajate şi metodele de construcţie simplă şi bârnele din lemn. Electricitatea vine de la instalaţiile locale, însă este limitată cantitativ. Aproximativ 2000 de watt pentru o gospodărie. Rezidenţii trebuie să instaleze aparate cu consum redus de energie. Ei sunt de asemenea încurajaţi să instaleze sisteme fotovoltaice şi baterii. Cei mai mulţi dintre locuitori au deci o livadă şi o grădină. Mulţi dintre ei mai au şi o seră alăturată casei.

(va urma)

Note:

[1] Site oficial al ecosatului Crystal Waters, secţiunea “Overview”.

[2] Site oficial al ecosatului Crystal Waters, secţiunea “Overview”.

Vezi aici partea a IV-a.
Citeşte mai mult!

Legea apiculturii. Republicare oficiala

In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 549 din data de 5 august 2010 a fost republicata oficial Legea apiculturii nr. 89/1998.

Legea a fost republicata in temeiul art. II din Legea nr. 131/2010 pentru modificarea si completarea Legii apiculturii nr. 89/1998, dandu-se textelor o noua numerotare.
Citeşte mai mult!

Caii sălbatici din Delta Dunării (documentar)

Un documentar al regizorului Dan Curean, postat pe youtobe cu acceptul realizatorului, despre un fenomen unic în Europa: o populaţie de cai sălbatici apărută din neglijenţa şi lipsa de interes a omului. Cu nimic diferiţi de mustangii nord-americani şi caii sălbatici australieni, ei reprezintă un rezervor de gene de rezistenţă: iarna, uneori la - 25 grade Celsius, se hrănesc cu coaja copacilor. Neplăcută reacţia unor oameni de ştiinţă care, în ciuda acestei adaptări fantastice, le contestă locul în mediul ambient, propunând hinghereşte abatorizarea.












Citeşte mai mult!

Bill Mollison, David Holmgren – Permaculture (vol. 1), note de lectură

Subtitlu: O agricultură perenă pentru autosuficienţă şi exploataţii de toate dimensiunile

Permacultură înainte de apariţia conceptului: pajiştile permanente, gardurile vii, cultura unei osaturi de plante permanente printre care se inserează horticultura plantelor anuale.

Permacultura – un mod de cultivare a pământului economic pentru munca umană şi energia exterioară, capabil să obţină mult de la natură fără s-o supraexploateze, să furnizeze o mare varietate de alimente de calitate şi de produse utile, răspunzând îndeosebi autosuficienţei dar aplicabil fermelor de toate dimensiunile, autorizând cel mai adesea o activitate non-agricolă în trei sferturi din timp.

Permacultivatorul lucrează în primul rând pentru el şi pentru a satisface un grup foarte apropiat, nu vinde surplusul decât în satele şi în oraşele înconjurătoare. El este independent de constrângerile pieţelor comerciale, este foarte puţin tributar furnizorilor moderni ai agriculturii.

Conceptul de bază al permaculturii este cel spaţial: trebuie să gândeşti în termen de zonă, sector, unghi, elevaţie. Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să utilizezi corect energia solară gratuită - permacultura este înainte de toate o agricultură a fotosintezei.

Al doilea principiu constă în privilegierea plantelor perene şi a celor care se autoînsămânţează.

Al treilea principiu este asocierea tuturor animalelor fermei, fără a uita peştii, şi desemnarea pentru fiecare a unor sectoare precise.

Rezultatul este:
- un sistem echilibrat, adică autonom energetic, nu fix, ci evoluând lent, sub influenţa omului, spre stări din ce în ce mai performante;
- un mod de utilizare care solicită puţin timp, cu condiţia să observi, să controlezi şi să corectezi constant;
- un sistem care asigură nu doar alimente cu o mare valoare dietetică, ci şi numeroase substanţe utile: lemn, reziduuri organice, materii prime diverse.

O grădină de 70 mp poate furniza 40% din hrana unui cuplu pentru 5 minute de muncă pe zi (în medie), adică mai puţin timp decât cheltuim ca să mergem la supermarket.

Permacultivatorul este în cele din urmă creator de estetic, după ce a fost creatorul unui micro-climat. Şi creatorul propriei securităţi.

Permacultura este în esenţă un ecosistem agricol complet, evolutiv, integrat, de autoperpetuare a speciilor vegetale şi animale utile omului.

Permacultura admite şi permite reducerea subsidiilor energetice de natură fosilă din agricultură.

Caracteristicile de bază ale permaculturii:
a) posibilitatea de a pune în valoare terenul la scară redusă;
b) utilizarea solului mai adesea intensivă decât extensivă;
c) diversitatea speciilor vegetale, a varietăţilor utilizate, a producţiei, a microclimatului şi a habitatului;
d) accentul pus pe procesul evolutiv întinzându-se pe mai multe generaţii;
e) utilizarea speciilor sălbatice sau puţin selecţionate (plante şi animale) cu titlul de elemente ale sistemului;
f) integrarea agriculturii, a creşterii animalelor, a gestiunii pădurii;
g) permacultura poate fi dezvoltată pe terenuri stâncoase, mlăştinoase, sărăcăcioase, în pantă abruptă, care nu convin altor sisteme.

Productivitatea agriculturii este evaluată de randamentul pe unitate de suprafaţă. Acest randament este mai mic pentru fiecare dintre speciile aflate într-un sistem de tip permacultură. Însă suma randamentelor unui astfel de sistem este mai mare, în primul rând pentru că un sistem de monocultură nu poate utiliza toată energia disponibilă şi toate elementele nutritive existente.

În sistemele moderne de aprovizionare alimentară, nutriţia completă şi variată sunt obţinute graţie unei reţele de transport, de stockare şi de vânzare cu acoperire mondială. Această reţea fondată pe subsidii petroliere are deja costuri exorbitante, şi se repercutează asupra locurilor în care are loc producţia (fermele). Acestea din urmă sunt constrânse să adopte metode "eficace" în detrimentul prezervării pământului şi a calităţii produselor.

Permacultura este un sistem economic, care nu cheltuieşte cu transportul, distribuţia, aporturile industriale în agricultură (pesticide, tratamente chimice). Anumite cheltuieli sunt mari în primul an, dar devin nesemnificative raportate la ciclul de viaţă al plantelor (ex: înfiinţarea unei livezi de nuci este scumpă, însă dacă ţinem cont că arborii pot fi exploataţi peste 70 de ani, cheltuiala iniţială îşi diminează drastic ponderea).

Permacultura solicită mână de lucru pentru înfiinţare şi recoltare, însă renunţă la cele mai multe dintre lucrări. Favorizează totuşi observaţia şi controlul mai mult decât forţa fizică.

Dezvoltarea sistemelor de tip permacultură este un proces lung şi costisitor. Amortizarea cheltuielilor durează, însă profitul apare din primul an. În mod evident, aplicarea stratului protector, butăşirea arborilor, înfiinţarea plantaţiilor, protecţia culturilor, pot cere eforturi considerabile, însă nu la fel de mari ca efortul cerut anual de culturile agricole moderne. În contrapartidă, întreţinerea unui sistem de tip permacultură este facilă, iar anumite elemente, ajunse la maturitate, nu mai solicită efort.

A forţa plantele spre maximum de randament productiv este premiza eroziunii solului şi a proliferării paraziţilor.

Permacultura poate fi implantată în orice tip de peisaj.

Structura unui sistem permacultural este dominată de arbori. Pădurea luminoasă este structura cea mai utilă în permacultură. Efectul de lizieră permite folosirea cea mai productivă a pământului. Utilizarea la maxim a efectului de lizieră are un important efect estetic.

Punerea în operă a unui sistem permacultural durează o viaţă de om sau mai mult. Planificarea unui sistem în funcţie de atingerea rapidă a „produsului finit” nu este doar sterilă, ci antiproductivă.

Conceptul de plantă-pionier: anumite plante sunt cultivate până când altele cresc, le umbresc şi le iau locul. De exemplu, se cultivă pe acelaşi teren puiet de nuci şi coacăz negru. Cât timpul nucii cresc şi se dezvoltă, dar nu produc nimic, coacăzul îşi îndeplineşte menirea. Când nucii sunt mari şi încep să fure soarele, coacăzul e spre finalul ciclului de producţie (aproximativ 20 de ani). În acest exemplu, coacăzul negru este plantă-pionier.

Este bine de început sistemul permacultural prin plantarea de lucernă sau trifoi roşu.

Este mai productiv să gândeşti în termeni de „situaţii dăunătoare” decât să consideri că anumite specii sunt inamicii imuabili ai omului.

Se admite în general că monocultura conduce la creşterea dramatică a efectivelor speciilor parazite, în vreme ce mediul monocultural poate fi defavorabil prădătorilor care ar putea stăpâni proliferarea dăunătorilor. Într-un sistem comportând specii variate de plante şi de animale, cu habitaturi şi microclimate diverse, apariţia parazitismului este mai puţin probabilă.

Pentru ca rezultatul să fie atât productiv cât şi estetic, elementele care trebuie cunoscute şi luate în consideraţie în cazul amenajării unui spaţiu pentru sistemul de permacultură:
a) climat;
b) configuraţie topografică;
c) aprovizionare cu apă;
d) drumuri de deservire;
e) ansambluri vegetale;
f) microclimat;
g) clădiri permanente;
h) garduri;
i) sol.

În agricultura extensivă pe scară mare, ceea ce se cultivă corespunde condiţiilor climatice, însă microclimatul este în mod deliberat neglijat.

Stratul protector (mulch) este utilizate printre altele pentru a reţine mult timp umiditatea în sol. Totuşi, primăvara nu permite încălzirea corespunzătoare a solului.

Vegetaţia îmblânzeşte clima: îngheţul e mai rar în pădure iarna, în timp ce primăvara e mai răcoare în pădure. Solul se usucă mai rar, iar ploaia pătrunde mai blând până la pământ.

Masele de apă (iazuri, rezervoare de baraj) sunt foarte importante pentru microclimat, căci reflectă lumina.

Zidurile negre, din pietre rugoase, înmagazinează o cantitate considerabilă de lumină, care este iradiată în timpul nopţii. Zidurile fără asperităţi, în culori luminoase, reflectă cea mai mare parte a luminii şi a căldurii care îi atinge.

Pentru a se înfiinţa un sistem de tip permacultură se va proceda la zonarea spaţiului disponibil, în scopul delimitării categoriilor energetice sistemului. Diviziunea sectorială permite controlul energiilor exterioare sistemului (soare, vânt, foc). Ideal, ar trebui creat un amfiteatru de copaci, cu ochiuri de apă şi suprafeţe înierbate alături de structuri dedicate îndeplinirii mai multor funcţii.

În amplasarea zonelor dintr-un sistem de tip permacultură unul dintre criterii este intensitatea utilizării. Cu cât o suprafaţă este mai des vizitată (ex: grădina de zarzavat), cu atât este mai aproape de casă. Invers, o suprafaţă care necesită un volum de lucru mai mic (ex: livada de nuci) se găseşte la mai o mai mare distanţă de casă.

Zona I (0,1-0,3 ha) este originea sistemului. Cuprinde: casa, grajdurile, sera, atelierele, grădina de legume. Animalele nu sunt libere în această zonă.

Zona II este pentru permacultura intensivă. Cuprinde: terase, ziduri de piatră, garduri vii, heleşteie şi spalieri. Arborii mari sunt puţini numeroşi, însă sub-etajul este dezvoltat. Speciile care au nevoie de griji speciale ar trebui să se găsească aici. Zburătoarele precum bibilica, raţa, găina, porumbelul ar putea să se găsească aici în libertate.

Zona III este pentru permacultura rustică. Producţia este destinată în special animalelor, atât prin păscut cât şi prin recoltat. Structura vegetală cuprinde garduri vii, boscheţi, perdele de vânt. Nucile, alunele, jirul şi ghinda sunt principalele fructe. Animalele care trăiesc aici în libertate sunt gâştele, curcile, iepurii, oile.

Zona IV este o silvicultură extensivă şi păşuni libere, cu plante adesea spinoase, cu rol de protecţie. Vacile, caii, măgarii, cerbii, şi porcii ar fi animalele pentru care este destinată această zonă.

Apa este foarte importantă în punerea în operă a unui sistem permacultural.

Orice sol poate rodi, niciunul nu este în întregime lipsit de valoare.

Punerea în operă a permaculturii priveşte următoarele aspecte:
a) plante;
b) structuri şi îngrădiri;
c) animale;
d) ciuperci;
e) permacultura în mediul urban.

Plantele trebuie abordate prin plantarea cât mai multor specii. Informaţiile ulterioare vor implica mai târziu selecţia fondată pe informaţiile de primă mână.

Factori de care trebuie ţinut cont în alegerea speciilor de plante:
a) obiceiurile alimentare;
b) capitalul şi forţa de muncă;
c) suprafaţa cultivabilă;
d) influenţa fiecărei plante asupra diversităţii celorlalte;
e) spaţiul ocupat de plantă;
f) producţia plantei pe unitatea de suprafaţă;
g) caracterul unic sau foarte specializat a unor plante pentru anumite utilizări;
h) constrângerile zonale sau climaterice.

O plantaţie de arbori spaţiaţi la 5 metri are nevoie de 400 de arbori la hectar. Una de arbuşti spaţiaţi la 2,5 m are nevoie de 1600 de plante la hectar.

Cei mai mulţi dintre copacii care produc nucifere au nevoie de altoi pentru a avea o producţie abundentă, precoce.

Structurile precum pereţii, gardurile, structurile vegetale precum gardurile vii şi perdelele de arbori împotriva vântului sunt elemente importante în permacultură. Acestea pot modifica climatul în multe feluri.

Cele mai bune garduri vii sunt alcătuite din mai multe plante: unele cu creştere lentă, altele cu creştere rapidă, unele cu spini, altele fără spini, unele mai înalte, altele mai joase.

Un sol supraexploatat sau foarte sărăcit poate fi refăcut prin intermediul permaculturii în 5-10 ani, prin intermediul stratului protector (mulch) format din deşeuri vegetale şi animale.

Deşi animalele sunt indispensabile în permacultură, acestea nu trebuie introduse în prima perioadă a instalării sistemului. Tipic pentru acest sistem este creşterea animalelor în regim de semilibertate (omul le mută dintr-o parcela într-alta). Tendinţa de a furniza în exclusivitate furaje concentrate trebuie evitată.

Păsările de curte consumă deşeuri şi recuperează ceea ce risipesc alte animale. În plus, controlează forme de viaţă inoportune (viermi, larve, muşte).

Raţele şi porcii furnizează excremente pentru hrana peştilor.

O familie formată dintr-un gâscan şi trei gâşte de 4 ani pot face până la 50 de boboci anual, pe care-i îngrijesc foarte bine. N-au nevoie de adăpost, cuibăresc sub cerul liber fără probleme. Bobocii care eclozează în primăvară pot fi sacrificaţi în decembrie.

Creşterea curcilor presupune mult efort, pentru că se îmbolnăvesc uşor. Pot fi lăsate în libertate sub stejari şi fagi, fiind mari consumatoare de ghindă şi jir. Se sperie uşor. Trebuie îndepărtate de găini, de la care se molipsesc de boli.

Bibilicile nu scurmă, fiind mai puţin distrugătoare decât găinile. Se adăpostesc în copaci, neavând nevoie de adăpost. Ouă până la 100 de ouă pe an, dar nu se ocupă de boboci.

Unele raţe zboară cu uşurinţă, de aceea trebuie să li se taie vârfurile aripilor, sau să fie hrănite din abundenţă.

Creşterea caprelor în număr mare este incompatibilă cu permacultura, fiind prea distrugătoare. Capra valorifică mai bine nutreţul decât vaca, laptele fiind mai bun şi mai sănătos decât al celorlalte ierbivore. Se hrăneşte uşor, consumând ceea ce alte ierbivore refuză.

Utilitatea albinelor într-un sistem permacultural este considerabilă. Albinele îşi elaborează produsele pornind de la surse care altfel ar rămâne neutilizate. Producţia de miere a unui stup este de 10-50 kg per sezon.

Există potenţial permacultural în periferiile oraşelor.

În fiecare generaţie câteva persoane întorc spatele modurilor de viaţă convenţionale şi încearcă să stabilească un nou mod de a trăi - de regulă un mod de viaţă fondat pe cooperare şi acord, mai degrabă decât pe ambiţie şi apropriere. Ultimii douăzeci de ani au văzut creşterea mişcării comunitare, în care bărbaţi şi femei au încercat să se dezvolte ca indivizi şi să trăiască în grup. Responsabilitatea faţă de comunitate dă membrilor acesteia sentimentul de control asupra propriului viitor. Oamenii încearcă asta în ciuda absenţei sprijinului statului în zonele rurale, în ciuda deteriorării şoselelor rurale, în ciuda nivelului din ce în ce mai ridicat al taxelor şi impozitelor locale.

Una din cauzele cele mai importante ale migrării spre sat este dezamăgirea oamenilor cu un nivel profesional superior faţă de politica actuală, dominată de afacerism, şi în raport cu scăderea dramatică a calităţii vieţii.

În prezent, oraşele sunt „gropi energetice”, fapt care le face risipitoare şi vulnerabile. Existenţa lor este pusă sub semnul întrebării într-un viitor al energiilor scumpe şi al transporturilor costisitoare. Oraşele se află faţă de sate în stadiul de dependenţă parazitară.
Citeşte mai mult!

Brichete din biomasă (rumeguş, resturi vegetale etc.)

Ce au în comun filmuleţele de mai jos? Toate aparatele din ele sunt acţionate manual, şi au ca scop transformarea unor gunoaie în combustibil. Cine pune problema îmbogăţirii de pe urma acestor idei trebuie să caute aparate acţionate electric, care costă câteva mii de euro, au nevoie de amplasamente speciale, spaţii dedicate şi curent trifazic.










Citeşte mai mult!

Demonstrat științific: Viața la țară e mai sănătoasă. Protejează copiii de astm și alergii

Se joacă prin grajduri și cresc înconjurați de animale. Aceasta este, se pare, formula bogată în ciuperci și bacterii care îi protejează pe copii de astm și alergii. O confirmă un studiu publicat în revista științifică The New England Journal of Medicine.

Care este explicația? Sistemul imunitar are două mari roluri: să recunoască substanțele străine care pot să producă infecții și să lupte împotriva acestora. Pentru a se genera aceast răspuns corect este nevoie de prezența microorganismelor. Dacă acestea nu există, mecanismul defensiv se alterează și începe să răspundă la substanțe asemănătoare, dar nu patologice, cum ar fi polenul, ceea ce provoacă alergiile. Incidența acestei afecțiuni a crescut simțitor în ultimii ani, ajungând să fie prezentă la peste 20% dintre copii. Este ceea ce se întâmplă în orașe, unde abundă alergenii (în mochete, aerul condiționat și altele), iar microorganismele sunt mult mai puțin întâlnite. Bacteriile purtate de vaci și care se găsesc de obicei în grajduri sunt cunoscute pentru acțiunea lor de reducere a riscului de astm, spun specialiștii.

Nu exagerați cu igiena

Ca metode de prevenție în oraș, cele mai ușor de aplicat sunt evitarea igienei excesive, evitarea în cea mai mare măsură posibilă a contactului cu substanțele care pot provoca alergii, petrecerea a cât mai mult timp în stradă și urmarea sfaturilor mediclului în ceea ce privește dieta celor mici.
Citeşte mai mult!