Editura Universităţii din Oradea, 2007
Capitolul I. Noţiuni introductive
Ecoagricultura nu utilizează:
a) fertilizanţi şi pesticide de sinteză;
b) stimulatori şi regulatori de creştere;
c) hormoni;
d) antibiotice;
e) sisteme intensive de creştere a animalelor.
Organismele modificate genetic şi derivatele lor sunt interzise în agricultura ecologică.
Comisia Europeană a prezentat în 2004 o comunicare intitulată “Planul de acţiune european în materie de alimentaţie şi agricultură biologică”, care a fixat 21 de zone de acţiune desemnate să faciliteze dezvoltarea sectorului.
În Parlamentul European există o controversă privind etichetarea “produselor biologice”. Acestea nu ar trebui să conţină organisme modificate genetic. Legile actuale permit acordarea acestei etichete chiar dacă în conţinut există 0,9% organisme modificate genetic.
1.1. Agricultura şi problemele lumii contemporane
În agricultură, pe fondul crizei energetice, se impun măsuri de economisire de energie, prin creşterea coeficientului de bioconversie.
Cea mai importantă problemă o reprezintă eroziunea solurilor, prezentă în România pe 7 milioane de hectare cu folosinţă agricolă. Mecanizarea lucrărilor agricole a determinat apariţia fenomenelor de tasare pe aproximativ 6 milioane de hectare.
În martie 2000, Comisia Europeană a creat un logotip cu menţiunea “Agricultura biologică – sistem de control CE” care să fie utilizat cu titlu benevol de către producători, după ce inspecţia a demonstrat că metodele lor şi produsele lor răspund condiţiilor fixate de reglementările UE.
1.2. Principiile agriculturii biologice
Agricultura convenţională este caracterizată de:
a) productivitate ridicată;
b) excedente de producţie în multe ţări;
c) pierderea fertilităţii solurilor;
d) dezechilibre biologice;
e) degradarea mediului ambient.
Scopurile agriculturii biologice sunt:
a) protejarea biosferei şi a resurselor planetei;
b) excluderea substanţelor chimice de sinteză (îngrăşăminte şi pesticide);
c) reciclarea sistematică a reziduurilor organice.
Agricultura biologică necesită un volum mare de forţă de muncă umană.
Principiile agriculturii biologice:
a) menţinerea fertilităţii solului, prin intensificarea activităţii sale microbiologice;
b) protecţia mediului înconjurător;
c) respectul pentru sănătatea consumatorilor;
d) viziunea globală asupra interacţiunilor din natură;
e) ferma - un organism în echilibru.
1.3. Obiectivele agriculturii biologice
a) obţinerea produselor agricole cu valoare nutritivă ridicată, în cantităţi suficiente;
b) aplicarea unor metode de lucru compatibile cu mediul înconjurător, în locul încercării de dominare a naturii;
c) potenţarea şi cuprinderea ciclurilor biologice într-un sistem în care un rol important revine microorganismelor, florei şi faunei solului;
d) menţinerea şi ameliorarea durabilă a fertilităţii solului;
e) utilizarea resurselor reînnoibile pe plan local;
f) asigurarea unor condiţii de viaţă pentru toate speciile de animale, care să le permită exteriorizarea comportamentului lor specific;
g) evitarea oricăror forme de poluare ce pot rezulta din tehnicile agricole;
h) menţinerea diversităţii genetice a sistemelor agrare, a mediului lor, inclusiv protejarea plantelor şi animalelor sălbatice;
i) asigurarea petnru producătorii agricoli a unor condiţii satisfăcătoare de viaţă, a unei retribuţii corespunzătoare şi a unui mediu sănătos de lucru.
Se pune accentul pe:
a) păstrarea microorganismelor vii din sol;
b) rotaţii adecvate ale culturilor;
c) tehnici adecvate;
d) menţinerea unui nivel adecvat al materiei organice din sol;
e) utilizarea soiurilor şi raselor locale rezistente la boli şi dăunători.
Indicatorul sintentic al bunei gospodăriri îl constituie conservarea şi sporirea fertilităţii solului.
1.4. Legile ecologice ca bază pentru agricultura biologică
Ecologia reprezintă o reţea de raporturi între organismele vii. Cu cât o exploataţie agricolă dispune de un număr mai mare de culturi şi de specii de animale, cu atât se ajunge la un echilibru natural şi la raporturi mai stabile.
1.5. Istoricul agriculturii biologice
În agricultura Europei s-au diferenţiat 3 curente:
a) agricultura biodinamică;
b) agricultura organică;
c) agricultura biologică.
Agricultura biodinamică, bazată pe respectarea unităţii sol-plantă-animal-om, acordă cea mai mare importanţă “forţelor vitale”. Promotorii acestui curent au fost Rudolf Steiner şi Ehrenfried Pfeiffer.
Metoda biodinamică se caracterizează prin utilizarea unui număr de 9 preparate cu scopul restabilirii echilibrului momentan, dereglat în urma intervenţiei omului, climatului, prin forţarea creşterii plantelor. Preparatele biodinamice se realizează din plante medicinale (coada şoricelului, muşeţel, păpădie, valeriană, urzici, coajă de stejar), gunoi de grajd şi silice. Cantităţile care se folosesc la hectar în amestec cu apa sunt foarte mici, homeopatice, având un efect stimulator.
Agricultura organică a apărut în Anglia după cel de-al doilea război mondial şi se bazează pe folosirea exclusivă a fertilităţii organice. Fondatorul acestuia, Albert Howard, şi-a enunţat teoriile în Testamentul agricol, publicat în 1940.
Agricultura biologică apare după al doilea război mondial, în legătură cu experienţa negativă cu produsele chimice şi problemele de sănătate generate de acestea.
Produsele destinate fertilizării şi ameliorării solurilor admise în agricultura biologică:
a) gunoi de grajd şi gunoi de păsări sau urină;
b) paie;
c) turbă;
d) compost uzat din cultura ciupercilor;
e) compost din deşeuri menajere organice;
f) compost din reziduuri vegetale;
g) produse animale transformate provenite din abatoare şi din industrializarea peştelui;
h) subproduse organice rezultate din industria alimentară şi textilă;
i) alge şi produse din alge;
j) rumeguş de lemn, scoarţă şi resturi lemnoase;
k) cenuşă de lemn;
l) roci fosfatice naturale;
m) roci de fosfat de aluminiu calcinate;
n) zgura lui Thomas;
o) roci potasice măcinate;
p) calcar;
q) cretă;
r) roci de magneziu;
s) roci calcaro-magnezice;
t) sulfat de magneziu;
u) gips;
v) pudră de roci;
w) argilă (bentonită, perlit);
x) sulfat de potasiu;
y) microelemente (bor, cupru, fier, mangan, molibden, zinc);
z) sulf;
aa) clorură de calciu (numai pentru tratamentele foliare aplicate la măr).
Produse autorizate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor:
a) produse pe bază de piretrine extrase din specia Chrysanthemum cinerarifolium;
b) preparate pe bază de Derris elliptica;
c) preparate pe bază de Quassia amara;
d) preparate pe bază de Ryania speciosa;
e) propolis;
f) “pământ” de diatomee;
g) pudră de roci;
h) preparate pe bază de metaldehidă, conţinând un repulsiv împotriva animalelor superioare şi utilizate în capcane;
i) sulf;
j) zeamă bordeleză;
k) zeamă de Burgundia;
l) silicat de sodiu;
m) bicarbonat de sodiu;
n) săpun potasic;
o) preparate pe bază de feromoni;
p) uleiuri vegetale şi animale;
q) uleiuri de parafină.
1.6. Calitatea produselor în agricultura biologică
În agricultura biologică se pune accent pe valoarea nutritivă şi igienică a produsului comercializat.
În Germania, produsele care provin din culturile biodinamice portă marca protejată “Demeter” sau “Biodyn”.
Capitolul II. Conversia de la agricultura convenţională la agricultura biologică
2.1. Generalităţi
Agricultura integrată combină metodele blânde, ocrotitoare ale mediului, cu metodele şi procedeele intensive, dar aplicate la nivelul minimului necesar. Agricultura integrată este deci un pas înainte spre agricultura ecologică.
Trecerea de la agricultura convenţională, intens chimizată, la agricultura biologică este un proces biodinamic de creare a unui sistem agricol durabil şi autoreglabil, aşa cum este pădurea.
Primul an în care se aplică principiile şi tehnologiile de agricultură durabilă se numeşte “anul zero” sau “anul de carenţă”.
Perioada de timp (2-5) ani până la obţinerea autorizaţiei de acreditare se numeşte perioada de conversie.
Nu este necesară o perioadă de conversie atunci când se iau în stăpânire pământuri pe care nu s-au administrat chimicale.
2.2. Etapele parcurse de către un agricultor român, hotărât să practice agricultura biologică
- înscrierea într-o asociaţie regională de agricultură biologică;
- însuşirea cunoştinţelor teoretice minime privind agricultura biologică, dat fiind faptul că un bioagricultor trebuie să fie mult mai pregătit ca un agricultor tradiţional;
- participarea la cursuri de iniţiere în agricultura biologică;
- sub îndrumarea consultanţilor asociaţiei, agricultorul va întocmi o serie de documente obligatorii:
a) contractele cu asociaţia regională de agricultură biologică;
b) jurnalul întreprinderii, combinat cu registrul de control;
c) planul de conversie al fermei.
2.3. Planul de conversie al întreprinderii
Cuprinde următoarele capitole:
a) diagnoza întreprinderii la început de conversie;
b) măsuri de ameliorare a solului ;
c) stabilirea raportului optim între culturile de câmp şi încărcătura cu animale ;
d) structura culturilor şi asolamente ;
e) managementul îngrăşămintelor ;
f) protejarea apelor de suprafaţă şi a celor subterane ;
g) alegerea speciilor şi a soiurilor;
h) maşini pentru lucrarea protectivă a solului;
i) sămânţa şi materialul săditor;
j) controlul bolilor şi dăunătorilor;
k) controlul poluării, protejarea mediului din zona de amplasament a întreprinderii, organizarea ecologică a terenului;
l) creşterea animalelor;
m) probleme de organizare a muncii;
n) analiza chimică anuală a reziduurilor toxice din produsele bio;
o) capital şi rentabilitate;
p) valorificarea produselor;
q) controlul, certificarea, acreditarea şi consultanţă.
Capitolul III. Cultivarea biologică a plantelor: cultura mare, păşuni şi fâneţe
3.1. Studiul şi ameliorarea condiţiilor locale de mediu
Agricultorul trebuie să vegheze la păstrarea biodiversităţii:
a) răzoarele şi tufărişurile se vor menţine în limite rezonabile;
b) se vor planta perdele de protecţie;
c) pomii şi arborii răzleţi se vor păstra sănătoşi;
d) se vor construi cuiburi de păsări şi ascunzişuri pentru reptile şi arici.
3.2. Măsuri de ameliorare a solului
Solul este un organism viu, care se naşte, trăieşte şi poate muri.
Cârtiţele constituie principalul indicator al vieţii biologice din sol. Humusul nu este un dar al naturii (ca în pădure), ci un rezultat al hărniciei şi priceperii omului.
Tipul de sol ideal pentru agricultura biologică este un sol de culoare brun-închisă, cu miros de pământ de pădure, cu o structură glomerulară, bogat în râme şi rădăcini de plante, cu o textură mijlocie şi cu un drenaj bun.
Măsuri de ameliorare a solului:
a) administrarea sistematică de gunoi de grajd, împreună cu îngrăşăminte verzi;
b) menţinerea solului acoperit de vegetaţie tot anul (dacă se poate şi iarna);
c) evitarea compactării solului;
d) menţinerea pH-ului solului în limite optime (6-7);
e) pentru completarea necesarului de microelemente, se administrează făină de rocă, împreună cu gunoiul de grajd;
f) măsuri şi tehnologii antierozionale pe pante;
g) drenarea solurilor cu exces de umiditate, etc.
3.3. Asolamentul în agricultura biologică
Prin asolament corespunzător se realizează :
a) menţinerea fertilităţii solului ;
b) crearea unor condiţii optime pentru viaţa microbiană din sol;
c) sporirea rezistenţei la boli şi dăunători ai plantelor, concomitent cu reducerea surselor de infectare ;
d) sporirea eficacităţii de combatere a buruienilor ;
e) afânarea solului şi îmbunătăţirea structurii ;
f) îmbunătăţirea solului în humus şi azot.
3.4. Îngrăşăminte minerale în agricultura biologică
Folosirea îngrăşămintelor organice nu exclude posibilele erori, provenite din supradozaj.
3.4.1. Pregătirea gunoiului de grajd
Gunoiul de grajd trebuie să fermenteze aerobic, prin 4 procedee :
a) depozitarea gunoiului în grămezi mici, pe platformă sau la capătul tarlalei;
b) depozitarea gunoiului în grămezi mari, pe platforme betonate ;
c) compostarea gunoiului în prisme de compostare, prin amestecarea cu lut, nisip, pământ sau făină de rocă ;
d) compostarea de suprafaţă, prin împrăştierea direct pe tarla a gunoiului proaspăt şi incorporarea imediată sub disc.
3.4.2. Pregătirea composturilor
Composturile sunt amestecuri de resturi vegetale fermentate aerob în prezenţa unor ingrediente care activează fermentarea (gunoi de grajd bine fermentat, humus, făină de rocă, var stins, plămădeală de urzică).
3.4.3. Pregătirea urinei şi a mustului de gunoi
Mustul de gunoi este un amestec de urină cu apă.
3.5. Sistemul de îngrăşăminte verzi
Se practică culturi însoţitoare, în vederea:
a) îmbogăţirii solului în humus şi elemente nutritive;
b) protejării solului şi a vieţii microbiene;
c) obţinerii unor surse suplimentare de furaje.
După epoca de semănat, culturile însoţitoare pot fi:
a) culturi premergătoare;
b) culturi succesive;
c) culturi asociate;
d) culturi acoperitoare de sol (iarnă).
După destinaţie, culturile însoţitoare pot fi:
a) culturi furajere;
b) îngrăşăminte verzi.
Îngrăşămintele verzi în ogor propriu se practică când o solă este epuizată, după pomi, vie, hamei. De regulă se foloseşte trifoiul roşu.
Îngrăşăminte verzi în cultura premergătoare sau succesivă :
a) rezistente la iernat (amestecuri de trifoi cu ierburi);
b) sensibile la ger (borceagul de primăvară, trifoiul de Alexandria, lintea pratului, bobul furajer).
Îngrăşăminte verzi în cultura asociată :
a) asociere cu culturi prăşitoare (porumb, cartof, floarea soarelui etc.), se cultivă: soia, bobul furajer, lupinul dulce, lintea pratului, trifoi alb, trifoi mărunt, trifoi târâtor);
b) asocierea cu culturi neprăşitoare (cultura ascunsă), sunt folosite: trifoiul roşu, lucerna.
La cultura porumbului se asociază frecvent trifoiul mărunt (galben). Când porumbul are 20 de cm se seamănă trifoiul cu mâna.
3.6. Sămânţa şi materialul săditor
Trebuie să provină din întreprinderi biologice.
3.7. Controlul bolilor şi dăunătorilor
În agricultura biologică, bolile şi dăunătorii nu “se stârpesc”, ci se controlează, cel mult se combat.
3.7.1. Metode, procedee şi preparate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor în agricultura biologică
Metode preventive:
a) ameliorarea solului: humus, structură, pH, activitate biologică intensă;
b) fertilizarea organo-minerală echilibrată;
c) lucrarea protectivă a solului;
d) asolament armonios, cu multe legume;
e) alegerea celor mai rezistente specii şi soiuri;
f) amplasarea justă a culturilor;
g) practicarea culturilor asociate, succesive şi a celor acoperitoare de sol;
h) alegerea justă a plantelor asociate în legumicultură;
i) semănatul sau plantatul la epoca optimă;
j) controlul buruienilor;
k) igiena fitosanitară;
l) cunoaşterea faunei şi florei folositoare şi protejarea acesteia'
m) protecţia mediului ambient;
n) crearea, pe cât este cu putinţă, de biotopuri umede, oxigenate (pâraie, mici mlaştini, bălţi, lacuri).
Metode curative de combatere:
a) mijloace fizico-mecanice:
- strângerea unor dăunători şi opărirea acestora (limacşi, gândaci);
- strivirea ouălor sau chiar a unor omizi;
- strângerea zilnică a frunzelor căzute;
- tăierea unor părţi de plantă atacată (făinare, păduchi etc.);
- răzuirea scoarţei pomilor precum şi strângerea cuiburilor de omizi;
- strângerea fructelor mumificate;
- mulcirea cu paie sau rumeguş a căpşunilor;
- văruirea pomilor primăvara şi toamna;
- strângerea şi arderea plantelor bolnave;
- tratarea solului cu aburi în sere şi solarii;
- instalarea de curse mecanice pentru şoareci şi şobolani;
- instalarea de benzi argintii, ca sperietori împotriva păsărilor, sau plase;
- instalarea de inele-cleioase sau brâie-capcană în pomicultură;
- instalarea de capcane cleioase, de culoare galbenă, împotriva muştei cireşelor, muştei morcovului sau a musculiţei albe;
- instalarea unor aparate de produs zgomote împotriva rozătoarelor, a păsărilor şi a cârtiţelor etc.
b) Mijloacele biotehnice:
- instalarea de capcane biologice;
- instalarea de capcane feromonale;
- înmulţirea plantelor prin culturi de meristeme.
c) Mijloace biologice:
- semănarea de plante-sanitar, care îndepărtează sau reduc atacul unor boli sau dăunători (usturoi, crăiţe, conduraşi, levănţică, cimbru, pelin, salvie, ceapă, pătrunjel, mentă, ţelină, lăstari de soc etc.);
- atragerea animalelor şi insectelor folositoare prin crearea unor condiţii bune de hrană şi adăpost;
- folosirea faunei utile, de crescătorie.
3.7.2. Preparate fitofarmaceutice naturale
3.7.2.1. Preparate care protejează sau fortifică plantele împotriva atacului unor boli
4 preparate cele mai utilizate:
a) apa de sticlă (silicat de potasiu sau sodiu, care se obţine prin topirea cuarţului în prezenţa sodei sau a carbonatului de potasiu);
b) făina de bazalt, protejează frunzele şi lăstarii împotriva infecţiilor cu ciuperci;
c) permanganatul de potasiu;
d) lecitina vegetală (netoxică pentru om şi nepoluantă pentru natură).
3.7.2.2. Preparate care îndepărtează dăunătorii
a) alaunul sau piatra acră (sulfat dublu de aluminiu şi potasiu);
b) făina de bazalt.
3.7.2.3. Preparate care omoară dăunătorii (insecticide)
a) piretrina (extract din florile de piretru), insecticid natural, extras din crizantema sălbatică din Kenya, Guatemala, Iran, coastele Dalmaţiei;
b) rotenona (extract din rădăcinile plantei tropicale Derris elliptica);
c) cvasia (extract din lemnul plantei tropicale Quassia amara);
d) Neudosan (un săpun de potasiu concentrat).
Reţete de fabricare a săpunului de potasiu.
3.7.2.4. Soluţie complexă împotriva omizilor
Uleiuri parafinice.
3.7.3. Preparate care omoară virusurile, bacteriile, ciupercile (grupa “fungicide”)
a) sulful muiabil;
b) sulfatul de cupru;
c) zeama sulfocalcică;
d) arenarinul.
3.8. Controlul buruienilor în agricultura tehnologică
Măsuri preventive de combatere:
a) asolament optim;
b) folosirea îngrăşămintelor verzi;
c) fertilizare echilibrată;
d) densitate optimă de semănat;
e) mulcirea;
f) folosirea unor soiuri cu creştere viguroasă;
g) folosirea culturilor asociate.
Metode curative:
a) combaterea mecanică;
b) combaterea termică;
c) combaterea manuală.
3.9. Noţiuni de pratotehnică biologică
Epocile de tăiere a ierbii se vor alterna, pentru a se favoriza autoînsămânţarea pe toată suprafaţa.
Timpul de pauză între două cosiri sau două păşunări va fi suficient de mare pentru ca în covorul vegetal să se instaleze şi să se menţină speciile de vigoare mai slabă, plantele medicinale şi aromatice.
Cosirea ierbii se va face imediat după perioada de creştere intensivă. Cosirea se efectuează după-amiaza sau seara, când iarba a acumulat energie luminoasă maximă. Înălţimea de tăiere nu va fi prea jos, pentru a menţine densitatea pajiştii şi pentru a se evita introducerea în nutreţ a sporilor de mucegaiuri.
3.10. Organizarea teritoriului agricol, controlul poluării, protejarea solului, a apei şi a aerului în zonă
Organizarea teritoriului agricol va viza menţinerea unui peisaj natural cu perdele de protecţie, pomi răzleţi, tufărişuri, răzoare înţelenite, biotopuri umede etc.
Ca materiale plastice, sunt admise cele pe bază de polietielnă şi propilenă. Nu se admit cele pe bază de PVC (policlorură de vinil).
Defrişările prin ardere sau arderea paielor trebuie reduse la minim.
3.11. Cultivarea biologică a plantelor aromatice şi medicinale
Distanţa minimă faţă de drumurile naţionale va fi de 50 m, iar faţă de drumurile de câmp de minim 5 m.
Capitolul IV. Tehnologii biologice privind creşterea animalelor
4.1. Generalităţi
Condiţiile de stabulaţie în creşterea animalelor trebuie să se caracterizeze prin:
a) posibilităţi sporite de mişcare;
b) spaţii de linişte;
c) aşternut din materiale naturale;
d) lumină naturală;
e) umbră;
f) protejare împotriva vânturilor şi ploilor;
g) aer şi apă proaspete;
h) furajare echilibrată;
i) grajdurile nu se vor construi pe grătare;
j) animalele să aibă posibilitatea de a ieşi la aer liber;
k) materialele de construcţie a grajdurilor sau coteţelor nu trebuie să conţină substanţe toxice.
Taurinele trebuie crescute în sistem nelegat sau cu legare temporară.
Porcii trebuie să aibă acces la padoc cu aşternut şi la păşune.
Sistemele de creştere a păsărilor în baterii nu sunt admise.
Reproducerea animalelor va avea loc pe cale naturală, fiind interzise manipulările genetice şi transferurile de embrioni.
Singurele manipulări admise asupra animalelor sunt:
a) castrarea;
b) scurtarea cozilor la miei;
c) îndepărtarea coarnelor;
d) marcarea cu inele.
4.2. Încărcătura cu animale la hectar
Încărcătura optimă este de 1 UVM/ha sau 0,7 UI (unităţi de îngrăşare) la hectar.
4.3. Alimentaţia
Este interzisă cu desăvârşire utilizarea antibioticelor, a stimulenţilor chimici, a ureei şi a înlocuitorilor proteici.
Furajele utilizate în hrana animalelor vor corespunde cerinţelor naturale ale speciilor.
Ca produse medicinale naturale, pentru toate speciile de animale sunt considerate:
a) făina de lucernă;
b) urzica mărunţită;
c) floarea de fân;
d) usturoiul;
e) seminţele de in.
4.4. Achiziţionarea de animale
Se vor prefera rasele lent crescătoare.
4.5. Probleme sanitar-veterinare
Se vor folosi numai medicamentele naturale, bolile vor fi tratate doar prin homeopatie, fitoterapie şi acupunctură.
4.6. Transportul animalelor şi sacrificarea
Se vor reduce la minim stresul şi suferinţele inutile.
4.7. Apicultura biologică
Toate materialele de construcţie a stupului vor fi naturale: lemn, paie, lut. Pentru podea şi pereţii exteriori, mijloacele de impregnare nu vor conţine compuşi toxici (se recomandă uleiul de in).
Pentru igiena stupului se admit:
a) acid acetic;
b) acid lactic;
c) acid formic;
d) acid oxalic.
La prelucrare, mierea nu se va încălzi peste 40 grade Celsius, pentru a nu se distruge enzimele.
Capitolul V. Principii noi privind combaterea bolilor şi a dăunătorilor în horticultură
În agroecosistemele mai stabile (păşuni), daunele produse de agenţii patogeni sau dăunători sunt mai reduse faţă de sistemul monoculturii.
Vezi aici partea a II-a.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu